Culorile - Generalități (1)

Cel mai perceptibil caracter al simbolismului culorilor este universalitatea sa, puterea de a se constitui în suport al gândirii simbolice fără efort, fără delimitare geografică, la toate nivelele ființei umane și ale cunoașterii: cosmologic, mitologic, psihologic, mistic, convențional, cromatologic, etc.

Mulți se vor întreba, de ce ne complicăm atunci când este vorba doar despre câteva culori "plictisitoare". Încercând să le facem pe plac vom descoperi că, la nivel pur, exceptând albul și negrul, ne vom "lovi" de doar șapte culori.

Albul este culoarea care reflectă lumina în mod egal pe toate lungimile de undă, violet înseamnă orice nuanță care are o lungime de undă cuprinsă între 380 și 440 nanometri (între 1 și 380 nm fiind vorba despre ultraviolete care sunt invizibile ochiului uman care percepe doar între 380 și 750 nm, peste 750 nm fiind vorba despre infraroșii), albastru înseamnă orice nuanță care are o lungime de unda între 420 și 490 nanometri (nm) și este una din culorile primare, verde între 520 și 570 nm, galben între 565 și 590 nm și este una din culorile primare, portocaliu între 585 și 620 nm, roșu între 630 și 670 nm, magenta, cyan (sau turcoaz, culoare primară substractivă obținută din verde și albastru deschis) și galben fiind cele trei culori secundare ale luminii, finalizând cu negru care înseamnă lipsa culorii.

Dacă vom căuta să simplificăm și mai mult "posesia" noastră se va ajunge la doar trei culori din care să obținem tot ceea ce ne-am dori. Ce ar putea însemna acest "tot ce ne-am dori"? Nu cumva milioane de tonuri de culoare... Dar dacă vom căuta în adâncul sufletului nostru sau, pentru cei axați pe justificări anoste, documentare, în istoria noastră...

Cele șapte culori ale curcubeului (în care ochiul poate percepe peste 700 de nuanțe) au drept corespondent cele șapte note muzicale, cele șapte ceruri, cele șapte planete, cele șapte zile ale săptămânii, etc.

Unele culori simbolizează elementele cum ar fi: roșul și portocaliul simbolizează focul, azuriul, galbenul sau albul simbolizează aerul, verdele și albastrul apa, negrul sau cafeniul simbolizează pământul. De asemenea ele simbolizează spațiul: albastrul simbolizează dimensiunea verticală, albastrul deschis simbolizează înălțimea (cerul), albastrul închis simbolizează baza (orizontul), roșul simbolizează dimensiunea orizontală, mai deschis la răsărit, mai închis la apus. Culorile mai simbolizează timpul: negrul simbolizează timpul propriu-zis și albul atemporalul, ansamblul lor rezonând în tot ceea ce însoțește timpul, alternanța lumina - întuneric, forța și slăbiciunea, veghea și somnul.

Culorile contrarii, precum albul și negrul simbolizează dualismul intrinsec al ființei umane. O îmbrăcăminte în două culori, asemenea a două animale față în față, față-n spate, spate-n spate sau doi dansatori, toate exprimând conflicte ale unor forte care se manifestă la toate nivelele existentei, de la universul cosmic la lumea intimă, negrul reprezentând forțele nocturne, negative și involutive, albul forțele diurne, pozitive și evolutive. "Echilibre" de culori contrarii pot fi considerate și "unitățile" roșu - albastru care simbolizează opoziția între cald și rece, între cer și pământ, între benefic și malefic.

Simbolismul cosmic al culorilor este regăsit la zeitățile din multe cosmogonii. Mulți dintre indienii din America de nord asociază fiecăruia dintre cele șase sectoare cosmice o culoare sacră. Aproape de sol se află albul (culoare care va apare sub forma perlelor), care indică zorile, peste alb era așternut albastrul (culoare care va apare sub forma peruzelei), pentru a marca dimineața, peste albastru era galbenul, simbol al asfințitului și deasupra se află negrul, simbol al nopții. Amerindienii realizează următoarele asociații: galben = nord, albastru = vest, roșu = sud, alb = est, centrul lumii și zenitul = multicolor iar negru = pământul.

La populațiile maya, patru culori desemnează geniile celor patru puncte cardinale care domină pământul și inspiră sentimentele omului, realizându-se și o "mică" inversiune a rolului culorilor. Astfel, albului îi corespunde nordul, primul arbore, primul om, făgăduința și speranța, negrului îi corespunde vestul, centrul ascuns și invizibil, noaptea, nenorocirea, roșului îi corespunde estul, mierea, pofta de averi și putere, iar galbenului îi corespunde sudul, porumbul, glia care hrănește.

Percepții diferite dintre elementele cosmogonice și culori se întâlnesc și la indienii pueblo pentru care galben = nord, albastru = vest, roșu = sud, alb = est, sau la indienii din preerie pentru care roșu = vest, albastru = nord, verde = est, galben = sud. La populațiile alakaluf din Țara de Foc, omul ocupă locul central al unei sfere ideale ale cărei patru axe sunt figurate prin patru culori simbolice, albastru pentru cer și nord, verde pentru pământ și sud, roșul pentru soare și răsărit, galben pentru glia care hrănește (sau porumb) și est (deseori fiind și simbolul munților stâncoși unde apune soarele, sălașul apusean al tunetului și al morților).

Aztecii, la fel ca cei mai mulți dintre amerindieni, folosesc același cuvânt pentru toate nuanțele de verde și albastru. Simbolismul pietrelor albastre sau verzi - albastre, este pe de o parte un simbolism solar, asociat cu peruzeaua, piatră a focului și a soarelui, semn de secetă și foamete (albastrul sau verdele fiind elementele care succedă roșului), pe de altă parte este albastrul verzui al pietrelor chalchiuitl, simbol al fertilității, umidității, chezășie a renașterii (de aceea erau introduse în chip de lumină în trupul morților), însăși culoarea șarpelui cu pene, sau culoarea (albastru verzui) a penelor păsării Quetzal percepută ca simbol al primăverii, sau culoarea peștelui chalchiuitl.

Culorile au și un simbolism de ordin bilogic și etic. De exemplu, la egipteni, valoarea simbolică a culorilor intervine adesea în operele de arta. Negrul este simbolul renașterii postume și al dăinuirii veșnice, culoarea bitumului cu care se impregnau mumiile, culoarea zeițelor Anubis (călăuzitoarea morților pe lumea cealaltă) și Min (ocrotitoarea genezei și a secerișului). Verdele colorează uneori pe întunecatul Osiris, pentru că este culoarea vieții vegetale, a tinereții și a sănătății, pielea lui Amon, zeul aerului, are culoarea albastră, roșul este culoarea blestemată a lui Seth și a tot ceea ce este vătămător, violența de temut, răutatea perversă (poate din acest motiv scribii egipteni foloseau culoarea roșie pentru a nota cuvintele de rău augur, cum ar fi numele lui Seth, zeul răului, sau numele lui Apophis, demonul șarpe al adversității sau numele lui Typhon, zeul Nilului.

Simbolismul religios al culorilor este ușor de "regăsit" și în alte tradiții și credințe. Astfel, în tradiția creștină, culoarea este o participare a luminii create și a celei necreate. Scriptura și Sfinții Părinți nu fac altceva decât să glorifice măreția și frumusețea luminii, cuvântul lui Dumnezeu fiind denumit "lumină din lumină", realizându-se o structurare luminoasă a universului.

Artiștii creștini devin deosebit de sensibili la reflectarea divinității în structura luminoasă a universului. Interpretarea culorilor va avea un punct de plecare în normele antichității dar, cu timpul, va căpăta "resurse" simbolice proprii, ieșite din arhaic. Inițial se pleacă prin "reprezentări" de culoare în mozaicurile, miniaturile și vitraliile folosite la construcții mai mult sau mai puțin de cult.

Culoarea simbolizează o forță în ascensiune cumulată cuceritorului joc de lumini și umbre din casele și bisericile romane, unde umbra nu este contrariul luminii ci o însoțește pentru a o pune mai bine în valoare și a contribui la revărsarea ei. Se va merge până la crearea unui principiu care spune că toți credincioșii nu trebuie să se mulțumească să admire frumusețea culorilor ci trebuie să le sesizeze înțelesul și, prin ele, să se înalțe până la lumina Creatorului.

Aceste considerații "deosebite" asupra divinității și luminii au ajuns (evolutiv) până la a asimila (fără o regulă absolută) culoarea albă Tatălui, culoarea albastră Fiului, culoarea roșie Sfântului Duh. Este evident că, de aici, au apărut și unele interpretări "de asimilare" tehnică cum ar fi verdele să fie asimilat vieții și speranței, albul credinței și castității, roșul dragostei și carității, negrul căinței și apropiatei judecăți.

Pentru Filon din Alexandria universul este reconstituit din patru culori de bază: albul este pământul, verdele este apa, violetul este aerul, roșul este focul. De aici până la asimilarea culorilor la veșmintele liturgige sau îmbrăcămintea de ceremonie nu a fost decât un pas, culorile care simbolizează ansamblul elementelor constitutive ale lumii fiind ușor asociate la totalitatea universului acțiunilor rituale.

În Africa neagră culoarea este, de asemenea, un simbol religios, încărcat de sens și putere. Diferitele culori sunt tot atâtea mijloace de accedere la cunoașterea celuilalt și de a acționa asupra sa, ele fiind investite cu o valoare magică, bine precizată. Astfel, albul este culoarea morților, semnificația ritualică a acestuia mergând până la culoarea care servește la alungarea morții, atribuindu-se și o semnificativă putere curativă.

Adesea, în riturile inițiatice, albul este culoarea primei faze, cea a luptei împotriva morții. Ocrul galben este o culoare neutră, intermediară, cea care servește la împodobirea fondului, deoarece este culoarea pământului și culoarea frunzelor veștede. Roșul este culoarea sângelui și, prin asociere, culoarea vieții.

Tinerele mame, tinerii inițiați, oamenii maturi, în timpul riturilor diverselor anotimpuri, se împodobesc cu roșu (acoperiți cu Nkula). Negrul este culoarea nopții, culoarea încercării și a suferinței, a misterului și pericolului (întunericul nopții este adesea folosit drept adăpost al dușmanului la pândă). În fine, verdele este culoarea inițiaților și podoabelor acestora, fiind deseori folosit împreună cu alte culori pentru a delimita, transmite, esența inițierii.

În tradițiile islamice simbolismul culorilor atinge un fel de apogeu al credințelor magice. Animalele de culoare neagră (cu blană, pene, etc. negre) sunt considerate nefaste, un câine negru fiind vestitorul unei viitoare morți într-o familie, găinile negre sunt folosite la vrăjitorie, etc. Negrul are și valoarea unui antidot împotriva deochiului și poate fi folosit ca mijloc de influențare a timpului, conform principiului magiei homeopatice.

Albul este culoarea luminii și a strălucirii, un semn de bun augur. Din acest motiv o importantă valorificare magică este adusă laptelui, în parte originii și utilității acestuia dar și datorită culorii sale albe (de exemplu, la masa de logodnă, li se oferă invitaților lapte pentru a le face viața albă, fericită, iar la țară, la nuntă, mireasa este stropită cu lapte).

S-a ajuns până într-acolo încât atunci când i se citește unei persoane un descântec ea trebuie să-i dea medicului sau scribului drept plată ceva alb. De bun augur este considerată și culoarea verde, fiind simbolul vegetației. A oferi cuiva ceva verde, mai ales dimineața, îi va purta noroc. De aici s-a născut obiceiul de a se arunca mănunchiuri de iarbă în direcția lunii (când este lună nouă) pentru ca luna calendaristică să fie verde, binecuvântată. Verdeața care crește datorită apei, sursă a vieții, se consideră că are efect și asupra morții, transmițând energie vitală (în anumite zone din Maroc se pun ramuri de mirt sau frunze de palmier pe fundul gropii pentru a ajuta mortul să beneficieze de energia vitală înălțării). Galbenul este culoarea aurului și a soarelui, căpătând din acest motiv valori magice intense (șofranul și-ar datora calitățile profilactice acestei puteri).

Pentru misticii arabi, simbolistica va merge mai departe, o scară a culorilor reprezentând manifestările luminii absolute în momentul extazului. Aceste scări ale culorii au avut diverse "structurări" cum ar fi: o scară merge de la albastru, roșu, galben, trecând prin alb, verde, bleu pal, până la lumina lipsită de culoare, o altă scară merge de la alb (culoare a Islamului), galben (culoare a credinciosului), albastru închis (culoare a binefacerii), verde (culoarea păcii), azur (culoare a certitudinii intuitive), roșu (culoare a Gnozei), până la negru (culoare a Existenței Divine, adică a culorii în sensul propriu în care sunt înțelese toate culorile și unde nu mai pot fi cuprinse alte culori). O altă atribuție interpretativă se poate aduce roșului și verdelui care simbolizează harul divin, care aduce sufletului mesajul speranței, când este în restriște. Roșul provine de la soare și este, ca atare, cea mai buna dintre culori.

Conform metodei “dhikr” (invocație a numelui divin) la maeștrii naksabenditi sunt luate în considerare centrele subtile ale ființei umane, asociindu-se acestora luminile corespunzătoare. Astfel, lumina inimii este galbenă, lumina spiritului este roșie, lumina centrului subtil numit "secretul" este albă, centrul denumit "cel ascuns" este negru, "mai ascunsul" este verde.

În tratatul despre "Omul perfect" (Insan-ul-kamil), se afirmă că misticii au văzut cele șapte ceruri care se înalță peste sferele pământului, apei, aerului și focului. Astfel, "Cerul Lunii", invizibil datorită subtilității sale, creat din natura gândirii are o culoare mai albă decât argintul, "Cerul lui Mercur", lăcaș al anumitor îngeri, creat din natura gândirii, are culoarea cenușie, "Cerul lui Venus", creat din natura imaginației, lăcaș al "Lumii Similitudinilor", are culoarea galbenă, "Cerul Soarelui", creat din lumina inimii, este galben ca aurul strălucitor, "Cerul lui Marte", stăpânit de Azrael, îngerul morții, cer creat din lumina judecății, are culoarea roșu sângeriu, "Cerul lui Jupiter", creat din lumina meditației, lăcașul îngerilor a căror căpetenie este Sfântul Mihail, are culoarea albastră, "Cerul lui Saturn", creat din lumina Inteligenței Primordiale are culoarea neagră.

Aici se descriu și șapte limburi ale pământului, cărora le corespund anumite culori: "Pământul Sufletelor", mai alb ca laptele atunci când a fost creat, care a evoluat până la culoarea țărânei când a pășit pe el Adam, după ce a păcătuit, cu excepția unei regiuni din nord locuită de oamenii lumii invizibile, "Pământul Pietății", locuit de djinii care cred în Dumnezeu, care are culoarea smaraldului, "Pământul Naturii", de culoare galbenă ca șofranul, locuit de djinii lipsiți de credință, "Pământul Poftelor Trupești", locuit de demoni, de culoare roșu sângeriu, "Pământul Exorbitanței", locuit de demoni, de culoare albastru indigo, "Pământul Impietății" de culoare neagră ca noaptea, "Pământul Deznădejdii", sol al infernului, de culoare brun închisă.

De la cele șapte ceruri, la cele șapte pământuri, se face trecerea la omul interior și cele șapte culori ale organelor fiziologiei subtile, colorarea caracteristică a luminilor care sunt voalurile subțiri ce înfășoară fiecare dintre centrele subtile dezvăluind pelerinului etapa evoluției sau a itinerariului spiritual unde se află: lumina corpului (a lui Adam din făptura ta) este de culoare gri ca fumul, bătând în negru, cea a sufletului vital (Noe din făptura ta) este de culoare albastră, cea a inimii (Avraam) este de culoare roșie, cea a forului intim (Moise) este albă, cea a spiritului (David) este de culoare galbenă, cea a misterului (Iisus) este de un negru luminos, cea a centrului divin (Mahomed) este verde strălucitoare (culoarea verde este considerată a fi cea mai corespunzătoare secretului Misterului Misterelor).

Toate aceste considerații despre și pentru culoare nu aveau cum să nu implice și politica lumii islamice (și nu numai). Astfel, negrul a intrat printre simbolurile politice odată cu abbasizii, în emblemele califatului și ale statului, steagurile negre fiind simbolul revoltei abbaside (în urma unei legende care spune că, la intrarea în Mecca Profetul a purtat un turban negru iar steagul său personal - “Al-'ikab" - era tot de culoare neagră).

Poate că, de aceea, arabii când urmau să facă ceva deosebit de important (sau să se răzbune) ei purtau un turban negru. În plus, califii purtau o mantie neagră și nu era îngăduit să te prezinți la palat îmbrăcat în altă culoare decât negru. De asemenea hainele de ceremonie erau negre, stofa de mobilă și perdele din sălile "publice" (săli de audiențe, etc.), voalul ce acoperă Ka'ba sunt mereu negre, etc. (ajungându-se până întracolo încât portul îmbrăcămintei albe era socotit o pedeapsă - cel puțin pentru notabilități).

Cum culoarea neagră era emblema abbasizilor, alizii au adoptat verdele, abolindu-se folosirea negrului. Apoi, albul a devenit simbolul omeiazilor, cu timpul această culoare devenind însemnul întregii opoziții, acordându-se calificativul de alb inclusiv religiei care se opune celei islamice.

De aici s-a ajuns la un fel de "generalizare" care desemna prin termenul de "alb și negru" pe toți supușii imperiului, cei loiali și cei rebeli. Una din particularitățile de interpretare cunoscute este legată de culoarea roșie. Astfel, din vremuri preislamice, perșii și străinii erau numiți "Roșii", în opoziție cu arabii care erau numiți "Negrii", de unde a apărut expresia "Roșu și Negru" care desemnează întreaga lume.

Asemenea arabilor, europenii au dezvoltat un "sistem" de interpretare a culorilor, cu toate că acesta este destul de interpretabil. Cel mai bine conturat sistem este cel masonic unde albul corespunde Înțelepciunii, Harului, Victoriei, roșul corespunde Inteligenței, Rigorii și Gloriei, albastru corespunde Coroanei, Frumuseții, Fundamentului, negrul corespunde lui Malkuth și regatului. O atenție deosebită s-a acordat culorii albastre care mai desemnează și Cerul, Templul și Bolta Înstelată, eșarfa albastră fiind aproape general folosită: francezii utilizau eșarfa albastră, scoțienii eșarfa albastră tivită cu roșu, etc. Și astfel, în țările europene, s-a creat echilibrul "roșu - albastru" pentru a delimita întreg cuprinsul lumii.

Se poate spune că sistemele descrise mai sus au o oarecare asemănare între ele dar, de multe ori simbolistica culorilor este "inversă" la popoare destul de apropiate. Astfel, în țările islamice semnul doliului era negru pe când vechii musulmani din Spania asociau doliului culoarea albă.

Europenii interpretează negrul drept o culoare negativă (fiind abordată, de exemplu, de către puritani și considerată aproape general a fi culoarea păgânilor) și, mai nou, și culoarea roșie, asociată de arabi restului lumii, este asociată de către europeni (și nu numai) comunismului și posibilului atac la libertate și proprietate, cu toate că este culoarea unora dintre cele mai mari puteri ale Terrei (fosta URSS, China, mișcările socialiste și comuniste, etc.

Poate că ar trebui să privim puțin în trecut la credințele andamanilor, care afirmă că omul are suflet roșu și spirit negru. De la suflet se trage răul și de la spirit binele, afirmă aceste credințe. Ținând cont de simple asocieri la viața reală și actuală se poate deduce foarte ușor că simbolul culorii poate fi mai puternic decât se pare.

Anticii au recunoscut puterea culorii din cele mai vechi timpuri. Astfel, orașul Ecbatana avea șapte ziduri zugrăvite în culorile celor șapte planete, fiind conceput asemenea unui microcosmos. De aici până la asocierile de culoare ale alchimiștilor nu este decât un pas. Alchimia urmează o ordine ascendentă a culorilor atribuind negrul materiei, celor oculte, păcatului, penitenței, albul mercurului, inocenței, iluminării, fericirii, roșul sulfului, sângelui, pasiunii, sublimării, albastrul cerului, aurul lui Opus Magnum.

Printre particularitățile de interpretare a culorilor putem aminti de anumite tradiții agrare europene, în care secerătorii fac din ultimul snop de grâu o căpățână neagră cu buzele roșii, originar culorile magico - simbolice ale organului feminin. Roșul este, de altfel, regăsit în multe tradiții ca fiind culoarea vitală și genezică prin excelență. Trebuie reținut că interpretările obscurului îi atribuie acestuia puterea de a fi miezul germenului, negrul fiind locul germinațiilor, culoarea originilor, a începuturilor, a impregnărilor, a ocultărilor, în faza germinativă înainte de explozia luminoasă a nașterii. Poate că acesta este sensul Fecioarelor negre, zeițe ale germinării și ale cavernelor, ca Artemis din Efes cu fața întunecată și strălucitoare.

O altă particularitate deosebit de importantă este interpretarea "dată" culorilor de către psihologi. Ei au făcut rapid deosebirea între culorile calde și cele reci, culorile calde (roșu, portocaliu, galben) fiind recunoscute a favoriza procesele de adaptare și de tonus ridicat ale organismelor (voie bună, favorizarea exploziilor "de exploatare", etc.), pe când culorile reci (albastru, indigo, violet) sunt cele care favorizează procesele de opoziție, de cădere, având un efect sedativ și calmant.

Aceste valorizări au fost deseori folosite în apartamente, birouri și ateliere, dovedindu-se cu timpul că ele stârnesc ceea ce simbolizează (sau s-a asociat lor ca simbol). În plus s-a dovedit că tonurile de culoare au și ele importanța lor. Limpezi și luminoase culorile produc efecte pozitive însă se poate ajunge la tonuri care devin excesive și excitante pe când culorile mate, stinse au un efect interiorizat care poate deveni rapid de tentă negativă.

Manifestările "de culoare" ale subconștientului sunt percepute de către noi, cel mai ușor, prin intermediul viselor colorate. Visele, drept expresii semnificative ale subconștientului, reprezintă anumite stări sufletești ale celui care visează și exprimă diversele tendințe ale pulsațiilor psihice ale celui care visează (exprimând principalele funcții psihice ale omului - idei, sentimente, intuiție, senzație, legătura cu diverse energii, etc.).

Asocierile cele mai cunoscute sunt: albastrul este culoarea cerului, a spiritului, pe plan psihic ea devenind culoarea ideii, roșul este culoarea sângelui, a pasiunii, a sentimentului, galbenul este culoarea luminii, a aurului, a intuiției, verdele este culoarea naturii, a creșterii, psihologic el indicând funcția senzației, a realului, relația dintre cel care visează și realitate.

Dorin, Merticaru