Culorile - Violet

Cristale - Ametistul, Lapis lazuli, Azuritul.

Este culoarea de la “sfârșitul” spectrului luminii, cea care face trecerea către ultravioletul invizibil (între vizibil și invizibil, între știut și neștiut) așa cum ea este amestecul “de culoare” între roșu și albastru (profitând de "primordialitatea" și forța lor în direcția cizelării și stăpânirii sub o nouă formă).

Din această cauză interpretările sunt multiple și sugerează psihicul, spiritul, echilibrul între impulsivitate și sensibilitatea caldă, devotamentul, dedicarea, dragostea, magia, erotismul, relațiile magice, dominarea, șarmul, misticul, inspirația, fantezia, idealismul, dorința și visele, înțelegerea prin intuiție (clarviziunea), înaltă cunoaștere, ocultismul și cele nevăzute.

Violetul este culoarea preferată a peste 75 % dintre tinerii preadolescenți fie datorită considerațiilor legate de roșu și dorința de a trăi la maxim întrupat în aceasta fie datorită dorinței de cunoaștere și infinit născută de plăcerea pentru albastru.

În plus este culoarea preferată a majorității  femeilor însărcinate (violetul întrupând în el atât roșul fetițelor cât și albastrul băieților), al indivizilor cu diferite afecțiuni endocrine, a “emanațiilor” sexuale de partea ambelor sexe putând fi considerată a fi exprimarea dorinței intime de intimitate și înțelegere indiferent de statutul de real sau mistic al situației în care se află individul.

Din aceste motive cei care preferă această culoare sunt cei care tind spre forța spirituală, mentală și/ sau emoțională. Căutând permanent să știe ei sunt cititori înrăiți (afară de cazul când au alte surse) fiind deosebit de interesați de ceea ce au făcut sau fac cei din jurul lor, căutând parcă un idol de care să își lege existența sau gesturile ce vor veni.

Bineînțeles că vor căuta să găsească conexiuni spirituale cât mai profunde și, din acest motiv, ei sunt deosebit de înclinați spre aspectele teologice și/ sau spirituale ale vieții.

De asemenea se poate vorbi și despre un psihic imatur (eventual un echilibru între psihic și fizic destul de instabil), de ancorarea în vise sau o gândire plină de dorințe și fantezie care se va naște dintr-un dezechilibru între maturitatea individului și dorințele sale în ceea ce privește viața plină de confruntări și realități dure. Toate acestea se pot datora și tendinței acestora spre perfectionism, capacității de a deveni fanatici pentru un ideal fără a mai ține cont de puterea lor de a ajunge acolo unde își doresc.

În vechime era asociat cu regalitatea și noblețea chiar dacă din motive destul de subiective. Adevărata bază a acestor considerații stă tocmai în dorința de a ajunge cât mai sus și cât mai aproape de idolul ales fără nici o legătură la statutul de paj sau slugă, fără a lua în calcul posibile limite în ceea ce privește ascensiunea.

Într-un fel de echilibru, violetul drept culoarea preferată naște interpretări legate de dorința de ascensiune până la “unicitate” în echilibru cu slăbiciunea pe când, cu cât este mai puțin plăcut naște interpretări legate de forța individului respectiv într-o compensație cu imposibilitatea sa de a-și atinge țelurile fără colaborarea cu cei din jurul său.

Asemănătoare este și interpretarea legată de tonurile culorii violet, cu cât sunt mai închise cu atât înseamnă că respectiva persoană este mai aproape de Dumnezeu pe baza colaborării cu cei din jur pe când tonurile mai deschise nasc interpretări legate de instabilitate.

Culoare a măsurii, violetul, este provenită din amestecul egal al roșului cu albastru, din amestecul lucidității și acțiunii cugetate, echilibrului între pământ și cer, simțurilor și spiritului, patimei și inteligenței, iubirii și înțelepciunii (arcanul al 13-lea din tarot, numit Temperanța sau Cumpătarea, reprezintă un înger care ține în mâini două vase, unul albastru și celălalt roșu, între care curge un fluid incolor, apa vitală, violetul fiind rezultatul schimbului neîncetat între roșul forței impulsive și albastrul ceresc, chiar dacă pe reprezentare el este invizibil.

Este foarte probabilă lipsa reprezentării deoarece violetul este socotit simbolul alchimiei, al tainei, în spatele violetului săvârșindu-se nevăzutul mister al Creației, transformării sau reîncarnării, sau deoarece indică o "transfuzie spirituală", influența exercitată de la om la om prin sugestie, convingere, influență hipnotică, magia, într-un joc veșnic al energiilor reprezentând veșnica reîncepere).

În plus, violetul este considerat a fi opusul verdelui (și în reprezentările de pe cercul vital), semnificând nu trecerea, primăvara, de la moarte la viață, adică evoluția, ci trecerea autumnală de la viață la moarte, involuția.

Opoziția între aceste două culori poate fi întâlnită și în simbolismul gurii, violetul fiind gura care înghite și stinge lumina în timp ce verdele scuipă și reaprinde lumina. Toate acestea se pare că se nasc din faptul că verdele este culoarea propriu-zisă a echilibrului pe când violetul este o culoare a echilibrului născut, creat, perceput, etc. în toate formele de manifestare ale acestuia.

Nu trebuie să pierdem din vedere și caracteristicile interioare ale psihicului uman care, de cele mai multe ori tinde să nu iubească echilibrul și pacea propriu-zisă ci doar pacea creată sau acceptată (și chiar și aceasta nu prea mult timp) deoarece, pentru a asigura continuitatea progresului, El, Domnul Dumnezeul nostru, ne-a "dotat" cu capacitatea de a ne plictisi foarte repede indiferent cât de favorabilă, impăciuitoare, mulțumitoare este situația dată (în condițiile unei constante prea mari in timp).

Violetul este o culoare liniștitoare în care ardoarea roșului se îndulcește și abisul albastrului se sfârșește (în sensul acesta trebuie înțeles și veșmântul violet al episcopului - spre deosebire de mistic, acesta este însărcinat să își păstorească turma, fiind obligat să își tempereze ardoarea pătimașă deoarece el nu se afla chiar în albastrul cerului, de unde se poate trage concluzia nașterii asocierilor violetului cu măsura și cumpătarea).

Iată de ce pe monumentele simbolice ale Evului Mediu, Iisus Hristos poartă un veșmânt violet în timpul patimilor, adică atunci când și-a asumat pe deplin încarnarea și când în clipa sacrificiului unește total în el Omul, fiu al pământului pe cel care-l va răscumpăra cu Duhul Ceresc, nemuritor, în care se va întoarce.

Același simbolism îmbracă în violet corul bisericilor în Vinerea Mare. Numeroase evanghelii, psaltiri, cărți de rugăciuni anterioare Renașterii erau redactate pe hârtie velină de culoare violetă, literele fiind, de cele mai multe ori aurii, pentru a se realiza legătura între divinul mesaj înscris și pământeanul violet al condiției umane dar și cu patima Domnului.

Asocierea cărților bisericești la culoarea violetă nu avea cum să nu dea și conotații "mortuare" acestei culori, ea devenind pentru unele culturi o culoare a semidoliului, un doliu care nu poartă valențe legate de moartea propriu-zisă ci de trecerea către cer, rai, odihnă, etc. a celui care a fost aproape (a se face referire aici și la un fel de respect suplimentar față de cel "plecat").

Este bine să amintim de faptul că ideea îmbrăcămintei de culoare violetă este prezentă pentru prima data în miturile legate de Apollo sau de mitul solar, reprezentare care ne poate ușor trimite la asocierea culorii pentru Iisus (un alt mit de accepție solară) care este deseori asociată cu ascultarea și supunerea - de aici s-a născut obiceiul de a lega de gâtul copiilor o piatra violetă, nu numai pentru a-i apăra de boală ci și pentru a-i face cuminți și ascultători.

În Extremul Orient, trecerea de la roșu la violet este interpretată în cu totul alt sens, pur carnal, semnificând trecerea de la yang la yin. Astfel, împerecherile rituale între yoghini, în cadrul tantrismului, se produc într-o încăpere scăldată în lumină violetă deoarece lumina violetă stimulează glandele sexuale ale femeii, pe când cea roșie le stimulează pe cele ale bărbatului.

Dorin, Merticaru