STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Trupul" nostru (5)

"Promiteam" ieri că voi aborda structurile capabile să prelucreze informaţia. OK... Aţi "sesizat" deja faptul că am o concepţie destul de unitară în ceea ce priveşte funcţionarea organismului nostru, în sensul că fiecare celulă a lui îşi are rostul ei. Deci, voi începe abordarea mea pornind de la celulă.

Din postările anterioare s-a putut deduce faptul că, primele forme organizate de viaţă şi deci, cap de serie al întregii lumi vii, sunt fiinţele monocelulare, mai concret protozoarele (virusurile fiind considerate ca o formă intermediară, de trecere între materia vie şi cea nevie). Structura lor rudimentară le permite o funcţionalitate mult simplificată faţă de fiinţele multicelulare şi elimină, bineînţeles, existenţa oricărei forme de celule nervoase (deoarece nu se poate vorbi despre o celulă în interiorul unei celule).

Dacă aţi parcurs postările anterioare aţi sesizat că membranei celulei i se poate atribui o funcţionalitate "compatibilă" unui fel de creier (o manifestare similară unui centru de coordonare, o manifestare de tip "nervoasă"), nucleul nefiind altceva decât depozitarul informaţiilor ce se stochează "tip genetic" şi "tip rememorare de funcţionalitate" datorită "manifestărilor de permeabilitate selectivă ale acesteia" precum şi a faptului că potenţialul membranar face ca aceasta să se manifeste într-un mod destul de similar "celulei nervoase" (nu mai intru în detalii). Respiraţia se face astfel prin difuziunea directă a oxigenului din atmosferă în citoplasma celulei similar tuturor celorlalte "asimilări" sau excreţii de substanţe.

Să urmărim ce se întâmplă pe treptele imediat următoare de evoluţie şi organizare ale viului, adică la organismele în structura cărora apar mai multe celule, la care apare organismul! Pe măsură ce înaintăm pe scara filogenetică, constatăm că funcţionalitatea organismelor evoluează, se amplifică, pentru a satisface cerinţele unei structuri mereu mai complicate. Din punct de vedere "istoric" este evident că totul a "început" de la un fel de colaborare între celule de tip saprofit (colaborare existentă şi azi în natură) totul evoluând spre diferenţierea într-un viitor organism şi, astfel, la îndeplinirea unei funcţii încep să participe mai multe celule cu scop specific.

Se ajunge astfel la structuri diferenţiate, specializate, de tip organ şi, apoi, de tip sisteme de organe. De exemplu, funcţia de respiraţie prin difuziune a oxigenului la viul monocelular este preluată la organismele pluricelulare de organe specializate care apoi, prin perfecţionare, ajung la branhii, apoi la aparatul pulmonar al vertebratelor superioare (similar cu funcţie de digestie, excreţie, etc care vor fi îndeplinite de aparatul digestiv, excretor, ş.a.m.d.).

Revenind la protozoarul nostru, cine dirijează funcţionalitatea acestuia? Mai departe, în ansamblul viu, format din mai multe celule, apare necesitatea unei structuri care să preia comanda întregii colectivităţi şi s-o orienteze spre atingerea finalităţii sale, autoconservarea şi autoreproducerea. Şi, astfel, apare ţesutul destinat acestei funcţii capitale pentru viaţa organismului care va fi sistemul nervos. Funcţia de coordonare şi integrare a sistemului nervos nu are însă nici un reprezentant în structurile anatomice ale protozoarelor.

Primul element structural nervos apare la celenterate (hidrele, actiniile, meduzele, polipii coloniali - organisme diploblastice propriu-zise, având corpul format din două foiţe embrionare, ectoderm şi endodern între care se află o mezoglee unde se află un "plex" subepitelial difuz, mono sau multicelular nervos, funcţie de evoluţia acestor organisme), fiind reprezentat printr-un singur neuron cu dublu circuit, receptor-efector. Pe treapta următoare de evoluţie apar circuite nervoase alcătuite din doi neuroni (senzitivi şi motori) pentru ca în stadiile ulterioare să se adauge neuroni intermediari cu rol de asociaţie între fluxul de informaţie primit şi cel emis de organismul viu, adică între neuronii receptori şi cei efectori.

În raport cu evoluţia vieţii, neuronii se vor "aduna" în grupări numite plexuri, centri nervoşi şi ganglioni cerebroizi, apoi o parte din ganglioni vor suferi procesul de encefalizare, ajungându-se la creierul pe care-l cunoaştem azi la om.

Aşadar, este evident că structurile nervoase, inclusiv ceea ce numim noi creier, au apărut iniţial ca un fel de prim reflex coordonat la nivelul celenteratelor, demonstrând că originea sistemului nervos la acest nivel nu este aşa de simplă şi, mai ales că, indiferent de structură, funcţionalitatea sa corespunde perfect cerinţelor organismului. Apoi, înmulţirea "funcţiilor" organismului este cea care a atras creşterea numărului de celule nervoase, apoi formarea de astfel de aglomerări, culminând cu marele nostru creier.

Dar să revenim la unitatea de bază, celula, forma unicelulară de organizare. Sub raport funcţional se admite că reglarea proceselor metabolice interne la fiinţele unicelulare s-ar face exclusiv prin proteine cu activitate enzimatică (din care se remarcă ARN-ul). La acest nivel nu se cunoaşte o structură nervoasă, după cum am mai menţionat. Pe treptele superioare de organizare ale lumii vii apare o funcţie nouă, dirijată de sistemul nervos al vieţii de relaţie, cu rol de integrare a organismului în mediul ambiant, intervenind diferenţierea funcţională.

Astfel, o parte din structurile nervoase vor prelua funcţiile vegetative, de importanţă vitală pentru existenţa organismului respectiv (a individului) şi care, ca mod de desfăşurare, a rămas în afara controlului conştient (raţional). Conştienţei i s-au impus aceste funcţii doar ca trebuinţe, individul fiind gratificat cu "senzaţie de bine" (eventual puteţi "citi" endorfine) pentru satisfacerea lor. Cred că sunteţi de acord cu faptul că acesta este un "necesar de existenţă" dacă veţi lua în considerare imposibilitatea de a conduce conştient un  "angrenaj" de miliarde de celule (cât despre conducerea, mai corect "colaborarea cu", structurile nervoase vegetative este cu totul altă problemă şi se poate realiza cu ceva antrenament şi conştientizare - ceva clar aparţinând noii medicine).

Dar cum finalitatea speciei constă în autoconservarea şi perpetuarea sa, nu era posibil să se lase la discreţia unui individ dacă vrea sau nu să-i continue lanţul existenţei. Pentru acest motiv interesele speciei sunt atât de pregnant reprezentate prin instincte, iar lupta cea mare a omului, conştientizată, este purtată în domeniul lor (deci, iată că se poate sesiza de ce orice afectare a unor interese "externe" nou, ca "minte" va fi penalizată la nivelul trupului, şi de aici majoritatea consideraţiilor REALE ale noii medicine). Deci, iată cum existenţa noastră este mult "complicată" de acest echilibru necesar între conştienţă şi instinct (între trup şi minte).

O altă parte a sistemului nervos şi-a asumat funcţia de întreţinere a relaţiilor individului cu mediul. Din reflectarea la nivelul creierului a mediului intern şi extern rezultă procese psihice, adică fenomenul de conştienţă. Cu alte cuvinte, din integrarea la nivelul sistemului nervos a informaţiilor primite din interiorul şi din afara organismului apare un comportament adecvat. Când sediul integrării îl constituie scoarţa cerebrală, comportamentul este numit "raţional". Se ridică întrebarea: un comportament adecvat la niveluri inferioare omului nu este raţional? Există totuşi o raţiune a speciei, de care am vorbit mai sus, iar specia este exprimată prin indivizi. Poate exista o populaţie raţională formată din indivizi iraţionali? Poate exista o populaţie formată din indivizi care îşi produc daune între ei, fiind destul de iraţionali?!?

Deci, activitatea tuturor organismelor vii nu se desfăşoară la întâmplare, ci într-un sens bine determinat, o logică internă existând chiar şi atunci când comportamentul lor nu are o justificare din punct de vedere al raţiunii noastre. Toate acţiunile lor sunt orientate spre rezolvarea scopului fundamental, autoconservarea şi perpetuarea. Este un comportament instinctiv, bazat pe programe fixe, înnăscute, expresie cel mai probabil datorată experienţei acumulate de specie. În afară de această condiţionare, considerăm că trebuie să existe şi posibilitatea de elaborare a unei conduite în funcţie de experienţa proprie a individului şi nu numai a predecesorilor săi.

Nimic din universul cunoscut de noi n-ar putea prevedea toţi factorii faţă de care un organism va trebui să reacţioneze de-a lungul vieţii sale. De altfel, însăşi realitatea o confirmă, până şi plantele fiind capabile să memoreze unele experienţe la care sunt supuse de om (de exemplu). Şi, dacă ambele tipuri de conduită nu urmăresc decât realizarea unei finalităţi "raţionale" (conservarea şi perpetuarea individului şi speciei) înseamnă că fiecare individ poartă în sine un grăunte raţional , indiferent de locul său în ierarhia filogenetică. Fără îndoială că, pe trepte inferioare de evoluţie comportamentul instinctiv devine din ce în ce mai prevalent.

La om, conştienţa oferă posibilitatea de a se elibera în mare parte de sub imperiul instinctelor, "dar" care va fi plătit prin naşterea conflictelor cu inconştientul. Fiziologia umană nu va mai fi condiţionată strict de mediul natural, graţie raţiunii constructive omul îmbunătăţindu-şi condiţiile de viaţă, diversificându-şi şi optimizându-şi posibilităţile de satisfacere a cerinţelor impuse de fiziologia sa. Conduita sa nu mai este dictată "orbeşte" de specie, ci constituie o rezultantă a condiţionării sale fiziologice, sociale, morale şi culturale (despre modalitatea cum apar aceste "conduite" şi "rezultatele" lor vom mai discuta).

Să discutăm acum, puţin, despre o altă faţetă a dezvoltării filogenetice a sistemului nervos. Este sistemul nervos singura structură vie capabilă să prelucreze informaţiile? Funcţia de integrare în mediu, deci funcţia de decodificare a informaţiilor venite dinăuntrul şi din afara organismului, apare prin sistem nervos abia la metazoare (amoebe şi similare), ca organisme aflate pe o treaptă mai înaltă de dezvoltare. Dar această funcţie nou apărută filogenetic înseamnă că era total absentă la matca iniţială a vieţii, respectiv la celula primară? Aparent da, logic nu.

Apariţia plămânilor nu înseamnă absenţa funcţiei de respiraţie la protozoare şi observaţia este valabilă şi pentru alte funcţii. Mai mult, la "poziţionarea de răspuns a necredincioşilor", că apariţia ulterioară a organelor pentru vedere, auz, gust, etc nu implică prezenţa lor la Paramaecium, putem răspunde că acestea sunt reprezentate prin funcţia cililor vibratili şi prin proprietatea de excitabilitate a citoplasmei care, suntem de acord aici, că nu necesita prezenţa unei structuri nervoase. Din punct de vedere funcţional totul este organizat pe principiul sistemului deschis, implicând un permanent schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul (cu diferite nivele de manifestare).

Fără acest schimb nu poate exista viaţa. Fără posibilitatea de a percepe informaţiile cu semnificaţie favorabilă sau nocivă din mediul ambiant, un protozoar nu ar fi rezistat la competiţia pentru viaţă. De exemplu, paramecii sau infuzorii (cum li se mai spune) au mişcări coordonate. Îşi mişcă cilii mai repede sau mai încet, în funcţie de "interesele" lor (cilii nu se mişcă la întâmplare, ci bat într-o anumită succesiune, mişcare comparată cu aceea a "unui lan de grâu bătut de vânt"), se întorc chiar din drum când întâlnesc un obstacol sau îl ocolesc.

Spre exemplu, nu includ ca pe o hrană picăturile de tuş şi nici alte obiecte inutile lor, după cum plantele carnivore, de asemenea lipsite de sistem nervos, nu digeră pietre şi metal dacă li se oferă experimental, dar o fac la cea mai firavă atingere a unei insecte (aceeaşi observaţie "principală" fiind valabilă şi pentru plante). În faţa unui astfel de comportament adecvat, orientat al fiinţelor unicelulare lipsite de o structură care să le orienteze "înseamnă că există un centru de reglaj, care se găseşte undeva la nivelul celulei şi care, primind anumite excitaţii de la mediu, determină mişcarea ciliară adecvată".

O plantă execută operaţiuni chimice cu performanţe imposibil de atins de om, chiar şi în laborator. Şi, întreaga lume vie trăieşte pe seama plantelor, drumul de la materia anorganică spre cea organică trecând prin frunzele lor. Există numeroase observaţii care atestă la plante existenţa unor proprietăţi ce nu le cunoaştem decât la organismele înzestrate cu un sistem nervos.

Aşadar, noi considerăm că sistemul nervos, aşa cum îl cunoaştem, nu este singura structură capabilă să prelucreze informaţie la nivelul organismelor vii. Apariţia şi perfecţionarea pe care le găsim la om nu reprezintă decât o necesitate a unui substrat capabil să prelucreze informaţii de o complexitate proporţională cu structura şi fiziologia sa. Aceasta nu exclude posibilitatea ca pe trepte mai simple, primare, de organizare a sistemelor biologice să existe alt gen de formaţiuni capabile să prelucreze informaţii cu un conţinut mai puţin complex. De aceea, trebuie să admitem ipotetic existenţa la nivelul tuturor celulelor vii a unei structuri care suplineşte funcţia sistemului nervos.

Dacă admitem această ipoteză, obţinem un alt orizont în interpretarea lumii vii, cu consecinţe pe multiple planuri (aşa cum vom vedea mai târziu). Toate sistemele vii, indiferent de nivelul lor de organizare, ne apar în această viziune, capabile să recepteze, să prelucreze şi să emită informaţii. În acest mod, toate sistemele vii apar dotate cu posibilităţi care corespund posibilităţilor lor. Cu alte cuvinte "fiecare fiinţă îşi ajunge sieşi".

În concluzie, se poate spune că existenţa vieţii presupune un schimb obligatoriu de substanţă, energie şi informaţie cu mediul, schimb care implică, la rândul său, un comportament adecvat, orientat (căutarea hranei, evitarea pericolelor, etc). Şi acest lucru poate fi realizat nu neapărat atunci când există un sistem nervos, "evidenţă" susţinută de argumente teoretice şi practice, la nivelul fiecărei celule existând structuri capabile de prelucrare a informaţiei şi elaborare a unui răspuns "conform", "capacitate" ce este disponibilă la toate nivelurile de desfăşurare ale vieţii. Acceptarea acestei ipoteze ne oferă o cale de interpretare ştiinţifică pentru fenomene ca percepţia primară, sensibilitatea structurilor vii şi multe, multe altele, ce vor fi prezentate... În postările viitoare...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro