STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Trupul" nostru (17)

Despre inteligenţa naturii ar fi enorm de multe de "povestit" şi argumentat în special în direcţia instinctelor şi actelor deliberate ce se găsesc la acest nivel, literatura ştiinţifică acordând spaţii largi conduitei animale, care prin finalitatea sa adaptativă poartă amprenta inteligenţei. Înţelegerea unor astfel de conduite are rolul de a ne oferi o cheie pentru propria noastră înţelegere, sugerând etapele care au precedat gândirea umană (deoarece, în fond, nu suntem altceva decât Homo Sapiens). Dar, nu voi intra în minunatele exemple ce vin din această direcţie în special datorită crizei de timp. Poate altă dată... Poate...

Voi trece direct la nişte mici concluzii ce se pot trage "de aici".

Un act deliberat cu eficienţă adaptativă presupune o experienţă însuşită prin învăţare şi memorare, o anticipare şi o elaborare adecvată. În instincte (prezente la nivelul întregii naturi, inclusiv la nivel uman) apare doar o experienţă trecută şi memorată în engramele codului genetic (şi nu numai). Transmiterea lor la descendenţi constituie prin sine însăşi o anticipare a condiţiilor de mediu şi a experienţelor la care va fi supus purtătorul lor.

Când experienţele individuale şi condiţiile de mediu nu corespund cu acelea memorate de specie în aceste instincte, individul este obligat să recurgă la acte deliberate sau să piară prin lipsa capacităţii de adaptare. Cum viaţa este plină de neprevăzut, suntem de părere că la toate nivelurile de existenţă ale vieţii trebuie să întâlnim elaborări deliberate mai mult sau mai puţin complexe, mai mult sau mai puţin instinctive. O singură "constantă" derivă din toate acestea: viaţa nu poate fi niciodată programată în totalitate, oricât de complexă ar fi experienţa anterioară luată ca model.

În realitate există o îmbinare a celor două posibilităţi de acţiune. O "libertate a voinţei", ale cărei limite se extind concomitent cu dezvoltarea filogenetică a sistemului nervos. Într-o lume în continuă "mişcare"/ schimbare şi evoluţie, nici un instinct nu poate fi eficient pentru a anticipa toate condiţiile în care va trăi purtătorul său. De aceea trebuie să fie dotat şi cu posibilităţi de acţiune întreprinsă ad-hoc. Când acestea sunt depăşite, individul dispare.

Aşa ne-am putea explica dispariţia speciilor despre existenţa cărora nu avem decât dovezi paleontologice. Aşadar, cercetătorii au renunţat în prezent să mai facă o separaţie netă între instincte şi acte deliberate, orice conduită implicând ambele instanţe. Nici chiar la om nu se poate stabili totdeauna unde începe liberul arbitru şi unde se termină instinctele, acestea din urmă nefiind altceva decât programe inteligente (la propriu). Ne putem hrăni conştient uzând de mijloacele igienice şi de dietă prescrise după norme ştiinţifice moderne, dar nu o facem, decât după declanşarea senzaţiei de foame, impusă de instinctul de conservare.

Instinctele sunt garanţii pe care specia şi le ia pentru ca perpetuarea să nu se întrerupă. De aceea le întâlnim la lumea vie şi acesta este motivul pentru care manifestarea lor se petrece sub imperiul unei tensiuni la care animalul nu se poate opune fără să-şi atragă suferinţa, iar satisfacerea lor este răsplătită prin plăcere. În esenţa lor, conduitele instinctive constituie acte inteligente având finalităţi adaptative, ele fiind o expresie a inteligenţei naturii vii.

Ce ne interesează aici, în această postare, este, bineînţeles, comunicarea. Şi vom începe cu cea fără limbaj articulat. Spuneam că, dincolo de experiment, existenţa comunicării la lumea vie, indiferent de treapta evolutivă pe care se află, decurge prin însăşi definirea termodinamică a vieţii. Dacă toate sistemele vii sunt sisteme deschise permiţând, printre altele, şi un schimb de informaţie cu mediul, atunci trebuie să vorbim despre existenţa unui limbaj, a unei forme de comunicare la nivelul întregii lumi vii.

Pentru toate vietăţile limbajul, ca posibilitate de comunicare cu semenii şi cu mediul, are o importanţă vitală. Etologii sunt de părere că animalele "conversează" între ele mai mult decât credem noi. Găsirea hranei, evitarea pericolelor (de care natura nu este lipsită), conduita de împerechere, creşterea puilor, comportamentul social prezent la multe animale nu ar fi posibile fără prezenţa unui cod de comunicare. Şi există o multitudine de astfel de coduri, deseori "utilizate" cumulativ.

De exemplu, la nivelul organismelor unicelulare, semnificativ (în afara unui limbaj ocult, ce este "nedeterminabil" decât prin consecinţă logică), limbajul primar este cel chimic, ce se regăseşte şi la organismele pluricelulare, evident. Aici el este în directă relaţie cu simţul olfactiv şi cel gustativ, mult mai bine dezvoltate la alte specii decât la om. Mai concret, una din aceste forme de comunicare este reprezentată de cea prin feromoni. Următoarea formă de comunicare este cea prin sunete, unde se pot lua în considerare şi ultra şi infrasunetele. Ar mai fi şi "aspectul", la propriu, care este o cale destul de semnificativă de comunicare.

Toate acestea se regăsesc la toate nivelurile vieţii, indiferent de momentul manifestării lor. Astfel, orice fiinţă nou-născută vine pe lume cu o serie de predispoziţii comportamentale strict necesare pentru viaţă (matematicienii contestă denumirea lor ca programe, păstrând-o numai pentru schemele lor de lucru - şi, chiar aşa, fie şi în sens metaforic, nu este eronat să folosim termenul şi pentru conduitele înnăscute ale lumii vii). Toţi puii mamiferelor ştiu să sugă, iar a păsărilor să deschidă ciocul pentru a-şi primi hrana. Cântatul, zborul, înotul, reacţia de ascundere în faţa unui pericol sunt conduite înnăscute, ca multe altele. Dar, pentru ca aceste programe să funcţioneze eficient toată viaţa, este nevoie ca într-o anumită perioadă bine determinată din viaţa animalului să apară un declanşator specific, sub acest aspect creierul său devenind un sensibil receptor de semnale.

Prima voce pe care o aude puiul este, în condiţii normale, cea a mamei sale. Este suficient pentru a nu o mai uita vreodată. Gestul de a-şi urma mama se învaţă, de asemenea, în primele zile de viaţă. Neavând nici o putere de discernământ, puiul urmează orbeşte orice formă de mişcare, rămânând apoi multă vreme ataşat primei sale experienţe. Acest fenomen denumit "imprinting" sau imprimare, a fost amplu studiat. de exemplu, bobocul de raţă învaţă să-şi urmeze mama între ora a 13-a şi a 17-a, în acest interval de timp el se ataşează de prima formă pe care o vede în mişcare (la care se adaugă, bineînţeles, sunetele mamei, dacă este posibil). Dincolo de acest interval bobocii nu se mai pot ataşa de cineva şi rămân stingheri, aşa cum se întâmplă cu orice pui sau copil lipsit de căldura mamei în prima copilărie. Pentru acest motiv mama rămâne personajul cel mai important în viaţă, ea fiind şi primul învăţător şi tiparul după care se va modela viaţa afectivă a viitorului adult.

Dar, mai intervine o formă de comunicare în galaxiile vieţii. Cercetările moderne au relevat că toate ţesuturile vii emit radiaţii luminoase, fenomen ce a fost denumit bioluminiscenţă. Dacă noi nu o sesizăm în mod obişnuit, aceasta se explică prin fondul de emisie scăzut sub pragul de recepţie optică (există şi organisme care emit radiaţii de intensitate mare, perceptibilă). Există însă oameni care dispun de această capacitate şi descrierile lor confirmă datele obţinute din înregistrările instrumentale. Cantitatea de lumină emisă este direct proporţională cu activitatea metabolică a ţesuturilor şi cu starea de sănătate a organismelor. Şi, să nu uităm de formele de "radar", de formele de detecţie electrică, etc.

Dar, acum, să discutăm unele lucruri despre comunicarea prin limbaj. Pot începe cu faptul să, diverşi cercetători au reuşit să obţină prin înlocuirea cuvintelor, sub diverse forme, adevărate conversaţii cu diverse specii de animale, ceea ce denotă că în mediul lor natural este foarte posibil ca aceste animale să se servească de o anumită formă de limbaj. Limbajul animalelor, spre deosebire de cel al omului, este sărac, strict limitat la situaţia ce o semnalizează/ semnalează. Numai omul are un limbaj de lux, nuanţat, cu omonime şi sinonime, figuri de stil, etc, elemente datorate inteligenţei şi culturii sale. Numai oamenii pot reda noţiuni abstracte şi pot ascunde adevărul în fraze abile.

Şi, din studiul ("cât de cât" aprofundat) efectuat de cercetători, s-au putut jalona doar trei mari grupe majore, semnificative, "bazale" de semnale: 1. hrană şi teritoriu, 2. dragoste şi dezvoltare şi 3. frică şi agresivitate. Despre prima grupă nu este nevoie să fac detalieri, multora dintre noi fiindu-ne clar acest tip de limbaj care excede, deseori, graniţele comunicării între semeni, existând numeroase cazuri de colaborări între specii total diferite dar care, prin limbaj, realizează o simbioză admirabilă.

Rămâne de discutat doar de celelalte categorii. Şi, voi începe cu frica şi agresivitatea născută din ea. Deci, întrebarea acestui final de postare este: sunt animalele fiinţe agresive (restul de "discuţii" vor face obiectul a câteva postări viitoare)?

Întâlnirea multor animale din aceeaşi specie se face printr-un schimb de "amabilităţi", interpretat de biologi ca fiind un ceremonial de salut. De exemplu, câinii şi pisicile se adulmecă reciproc, iar maimuţele se îmbrăţişează. Dar această armonie nu este o lege, mai ales atunci când animalele gregare întâlnesc congeneri din alt clan, din altă familie. Aici, studiile au determinat că este vorba, în primul rând, despre prima formă de manifestare instinctuală, cea legată de hrană şi teritoriu la care, accesoriu (şi nu numai) intervine reacţia legată de teritoriul legat de dragoste şi dezvoltare (inclusiv procreare).

Instinctul de proprietar este atât de pregnant, că în încăierarea dintre un posesor de teritoriu şi un intrus învinge, în majoritatea situaţiilor, cel de partea căruia se află "dreptatea", adică animalul care se află la el "acasă". Se poate chiar sesiza că, animalul aflat în "deplasare" are afectat destul de puternic curajul, chiar şi în condiţiile "inundării hormonale" din timpul maximelor de activitate sexuală. Un alt exemplu este cel al femelelor care, în majoritatea lor, devin agresive când îşi apără puii, agresivitate care se crede că ar avea ca semnal însăşi prezenţa puilor, de vreme ce o pasăre poate fi uşor îndepărtată de cuib când cloceşte, dar nu şi când au apărut puii (fără a ne extinde la alte exemple).

Dar, până unde duce această agresivitate? Cercetătorii au studiat comportamentul animalelor şi susţin cu probe evidente că din încăierările lor rezultă numai arareori răniţi grav sau victime, deoarece, spre deosebire de om, animalele au generozitatea de a dărui viaţa aceluia care se recunoaşte învins şi chiar de a convieţui ulterior cu învinsul. Să ne amintim de câte ori femeile romane refuzau să dăruiască viaţa gladiatorului învins numai pentru plăcerea crudă de a vedea cum viaţa se stinge brutal odată cu răul de sânge care ţâşnea din gâtul sfâşiat de tridentul învingătorului. Ameninţătorul "Vae victis" (vai de cei învinşi), atribuit regelui gal Brennus, a marcat adeseori viaţa oamenilor în frământata lor istorie. De aceea nu poate fi motivată pretenţia unor sociologi contemporani de a justifica agresivitatea umană din pretinsa agresivitate a animalelor ce ne-au precedat pe firul evoluţiei.

La unele animale agresivitatea nu constituie decât un preludiu al împerecherilor. Animale care, până atunci trăiau în comun, încep să se manifeste ca "proprietari" de teren, şi femelele şi masculii bătându-se pentru teritoriul lor. În cele din urmă, femelele se lasă învinse şi perechea sfârşeşte prin a împlini destinul tuturor fiinţelor, acela de a se reproduce. Şi exemple în acest sens se pot da "la greu". Dar, în ciuda oricăror aparenţe, comportamentul animalelor aflate pe o treaptă de evoluţie inferioară/ premergătoare omului nu se desfăşoară la întâmplare, ci are legi bine statuate.

O altă sursă de conflict este nerespectarea ierarhiei individului în grupul social existent. Este interesant de observat că, uneori, dominaţia unui mascul oferă drepturi de "mare doamnă" şi partenerei sale, iar dacă acesta îşi exprimă preferinţa faţă de mai multe femele apare atunci o supunere ierarhică a acestora. În general, după legi numai lor cunoscute sau după o înfruntare/ confruntare, în grup apare o stratificare ierarhică a fiecărui individ, de la primul la ultimul. În timp, prin apariţia tinerilor, au loc confruntări şi rangul se schimbă, crescând pentru unii şi scăzând pentru alţii. De exemplu, în grupurile de gorile se ivesc adesea certuri între femele, care ajung chiar la molestări fizice, dar încetează imediat ce conducătorul cetei intervine. Toate exemplarele îl cunosc de şef şi simpla sa prezenţă este suficientă pentru a întrona ordinea, nefiind nevoie să se mai recurgă la violenţă.

Este un limbaj al semnalelor înţelese nu numai de indivizii aceleiaşi specii, dar unele, cum ar fi cele care anunţă pericolul sau hrana, sunt adeseori decriptate şi de către indivizii altor specii care vor reacţiona în consecinţă. Spre exemplu, ţipetele alarmante ale unei coţofene care umplu văzduhul cu stridenţa lor alertează şi o serie de mamifere, nu numai păsările din jur.

Descrierile de conduită din lumea animalelor fără limbaj articulat abundă la ora actuală, graţie dezvoltării care a luat-o etologia, importanţa sa depăşind cu mult nivelul unei simple curiozităţi, prin consecinţele de ordin teoretic şi practic pe care le-a impus cunoaşterea noastră însăşi şi în raporturile dintre om şi celelalte animale. Toate aceste descoperiri ne-au relevat o lume în care, deşi nu există un cod moral, nici o teamă de supranatural, nici o şcoală care să instruiască spiritele, nu întâlnim în aceeaşi măsură racilele prezente la om cum ar fi minciuna, suicidul, crima şi multe, multe altele.

Aşadar, inteligenţa lumii animale inferioare omului constituie un subiect de meditaţie cu multe necunoscute. Eticheta simplistă de "instinct" pe care o punem ori de câte ori în ungherele minţii noastre nu zărim nici o lumină spre care să ne îndreptăm nu poate reprezenta o explicaţie completă atâta vreme cât noţiunea încă rămâne vagă şi cu limite care astăzi nu mai pot fi tratate cu certitudinea de ieri. Probăm şi prin acesta paradoxala afirmaţie că, cu cât suntem mai siguri, cu atât ştim mai puţin. Delimitarea inteligenţă-instinct, prin care orgolioşi subliniem distanţa om-animal, nu mai este uşor acceptabilă (exemplele în acest sens fiind multiple). Fără îndoială că inteligenţa celorlalte animale nu este, după cum am spus, o inteligenţă de lux, cum este a omului, ea corespunzând cerinţelor vitale ale posesorului, dar este, incontestabil, inteligenţă.

Viaţa este, indiferent de nivelul la care este prezentă, un dar al Universului, al legităţilor sale de organizare, pe care abia ne chinuim să le înţelegem şi nicidecum să le dirijăm. Sesizăm, de asemenea, că orice fiinţă este o inteligenţă care include în sine şansa de a fi şi rostul cert în "socotelile" Universului, chiar dacă mintea noastră crede naiv şi eronat că nu sunt şi ale ei. Rezultă de aici un comandament moral major, întrucât este greu de crezut că vom fi vreodată cu adevărat capabili să creăm viaţă, nu avem dreptul să o ucidem gratuit şi din distracţie, indiferent că aceasta se cheamă frunză, fir de iarbă, vultur sau om. Originea vieţii este conectată cu originea Universului şi ca urmare nu este în posibilitatea minţii omeneşti nici de a o discerne, nici de a o crea. Teoriile noastre ştiinţifice despre originea vieţii poate că sunt doar imaginaţie, efortul de a face o ştiinţă fiind absolut necesar şi meritoriu. Dar, să ne recunoaştem limitele gândirii când abordăm necunoscutul.

Facem precizarea că, aici nu vrem să pledăm pentru hrănire strict vegetală, nefiind intenţia acestei lucrări. dar una este sacrificarea animalelor din necesitate şi alta este să le ucizi din plăcere (mai ales dacă luăm în vizor vânătoarea de oameni indiferent de "nivelul" şi justificarea acesteia). Să îţi strigi bucuria victoriei când iei viaţa unei fiinţe nevinovate, mai slabe sau mai puţin dotate decât tine (indiferent de reperul juridic sau material existent ca justificare), indiferent la drama care o provoci când ucizi mama sau tatăl unui pui rămas fără protecţie şi sprijin, ridică dubii asupra inteligenţei unora dintre semeni şi asupra denumirii de "fiare" date animalelor. Dintre om şi victima sa ucisă din plăcere care este "fiara"?!?

Animalele, ca şi noi, dispun de sentimente, memorie, sensibilitate, dorinţă, afecţiune şi aversiune, inclusiv posibilitatea de a raţiona, care uneori se dovedesc surprinzătoare. Îşi pot găsi stăpânul pierdut, chiar şi de la distanţe de mii de kilometri, cum s-a întâmplat cu câinii şi pisicile, depăşind ape, terenuri accidentate, oraşe, fiind agresaţi, înfometaţi, hăituiţi. Fiecare dintre noi cunoaşte cel puţin o poveste de acest gen pentru a nu mai da aici exemple. S-au văzut manifestări de sentimente materne şi faţă de puii altor specii, inclusiv cea umană, cum au fost multiplele cazuri de "copii lup" (plecând de la celebrii Romulus şi Remus). Observaţi animalele de pe lângă casă! Veţi vedea manifestarea bucuriei de a vă fi întors acasă, dezamăgirea din ochii lor când nu aveţi timp de ele, furia când le provocaţi durere, fericirea când le iubiţi, tristeţea când le părăsiţi, încăpăţânarea lor când nu le permiteţi ceva. Este aceeaşi cu a copiilor noştri, chiar dacă ei sunt îngeri şi nu animale.

Jocul puilor de animale este jocul tuturor copiilor lumii. Avem încă o mărturie a unor "programe" comune în organizarea vieţii pe Terra. Şi viaţa altor fiinţe trebuie să o respectăm, fie şi numai pentru înrudirea cu noi şi ele, fără a uita de faptul că, în toate credinţele, zeităţile au creat mai întâi animalele şi, la urmă omul, păstorul.

Dar, ajunge pentru azi...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro