STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Trupul" nostru (18)

Să continuăm drumul nostru în descifrarea surselor de dragoste şi frică... Fie şi în sensuri cu tentă filozofică.

Din multe puncte de vedere, principalele surse de dragoste se nasc din sexualitate şi frica fricilor este reprezentată de moarte. Eros şi Thanatos, sexualitatea şi moartea... Termeni aproape antonimici...

Primele celule purtătoare de viaţă se înmulţeau, cum fac multe şi în zilele noastre, pe o cale asexuată, prin diviziune. O celulă se împarte în doi descendenţi care, la rândul lor, ajunşi la talia normală a celulei mamă, reproduc fenomenul. Avem, astfel, o înmulţire în care nimeni nu murea, noii veniţi fiind identici cu sursa.

Văzută astfel, lumea fără moarte era o viaţă cenuşie, uniformă, monotonă şi anodină (fără importanţă sau valoare, fără urmări). O lume în care, cu adevărat, nu se producea aproape nimic. Un singur eveniment în viaţa unei celule ajunsă la maturitate avea importanţă, era memorabil, cel al împărţirii în două jumătăţi. Acestea creşteau şi se repetau la infinit, "eternă reîntoarcere". Poate şi de aceea s-a spus că, "visul oricărei celule este să devină două celule".

Dar, la un moment dat, monotonia se sparge şi apare "păcatul". Survine un factor nou în viaţa celulelor. Foarte probabil, condiţiile de mediu cereau pentru supravieţuire indivizi mai adaptaţi, capabili de noi răspunsuri în faţa vieţii (fără a mai lua în calcul că două celule diferite menţineau mai sigur "linia" ereditară şi, astfel, ele au ajuns să perpetue cu "succes" şi să marcheze noul pas evolutiv). La fel, pentru "necesităţile evoluţiei", este evident progresul atunci când indivizii apar din două surse ereditare. Şi, aşa, a apărut sexualitatea şi moartea.

Două celule se unesc pentru a o naşte pe a treia, dotată cu o zestre ereditară predominant constantă dar cu o capacitate de învăţare şi adaptare mărită, transferabilă, datorită participării a doi factori de "constatare" a noilor condiţii evolutiv necesare.  După aceea, cei doi genitori vor dispărea, moartea fiind preţul plătit pentru sexualitate. Doi indivizi diferiţi ca zestre genetică (este demonstrat în zilele noastre că, la nivelul ADN, şi poate nu numai, se înregistrează nu numai zestrea genetică "de bază" ci şi o zestre nouă, acumulată prin experienţa indivizilor) vor genera pe un al treilea, care nu va fi identic cu părinţii săi, trecând apoi în nefiinţă odată ce şi-au împlinit "visul". De acum, lumea, cu diversitatea de forme care îi conferă măreţia, ineditul şi atracţia, "îşi va lua zborul".

Iată, de ce, simbolic vorbind, Eros şi Thanatos au fost creaţi odată, de ce plăcerea nu poate exclude durerea, de ce spectacolul lumii la care asistăm în zilele noastre nu ar fi fost posibil fără ca primele celule, simbolizate în Biblie prin Adam şi Eva, să părăsească paradisul nemuririi... Omul însuşi, ca una din formele acestei lumi, îşi datorează existenţa acestui "păcat originar", ca să folosim expresia atât de comentată de mii de ani încoace. Inversând datele problemei, putem să raţionăm şi altfel. Dacă prin moarte s-a ajuns la evoluţie şi, prin ea, la om, atunci se poate spune că la baza vieţii noastre ca fiinţe evoluate, la baza civilizaţiei, culturii şi gândirii noastre, stă fenomenul morţii. "La vie c'est la mort" ne subliniază o veche cugetare. Naşterea şi moartea devin doi poli între care pendulează întreaga noastră biologie, ambii devenind surse de creaţie, în afirmaţia şi negaţia lor fiind încrustată toată existenţa lumii.

Şi, aşa, ajungem la sexualitate, la una din cele mai majore surse de dragoste şi frică. Cu excepţia gândirii umane care încoronează opera evoluţiei pe Terra, sexualitatea ne apare ca fenomenul cel mai frapant din universul viu. Dacă găsim că este normal ca în acelaşi organism două funcţii diferite să fie coordonate în vederea împlinirii unui singur scop, în sexualitate ne apar două organisme separate care trebuie să coopereze în vederea unui scop unic. Ce mister le cheamă? Oricât ni s-ar părea de suficientă explicaţia instinctelor, trebuie să înţelegem subtilitatea înţelepciunii pusă de natură în ele. Nici un instinct nu dezlănţuie atâtea forţe, nu se foloseşte de o recuzită atât de bogată în manifestări şi nu rămâne atât de orb în faţa raţiunii.

O incursiune sumară într-un fel de istorie a sexualităţii lasă impresia că natura a făcut risipă de materie creând o aşa de mare diversitate de vehicule pentru organele de reproducere, când, fiziologic vorbind, nu era nevoie decât de un testicul şi un ovar, aşa cum constatăm la unele crustacee. Aceste organe conţin în sine toată magia lumii, atrasă fără încetare de misterul actului erotic. Nici un altul nu exercită atâta forţă de fascinaţie încât să persiste a fi mister, să "hipnotizeze" şi după devorarea sa. Ele sunt expresia polarităţii sublimate prin plusul sau minusul care definesc materia în univers.

De la particula elementară din adâncul materiei şi până la organismele vii, pe căile neumblate ale galaxiilor sau în corola diafană a florilor, pretutindeni plusul îşi caută minusul întreţinând mişcarea, existenţa, viaţa. Pentru acest motiv, sexualitatea conţine adunate în sine toate contrarietăţile lumii: mister şi amăgire, măreţie şi slăbiciune, pasivitate şi pasiune, atracţie şi repulsie, plăcere şi durere, facere şi desfacere, într-un cuvânt întreaga tramă (intrigă a unei opere literare, acţiune, subiect) a creaţiei. De aceea sexualitatea rămâne funcţia în care biologia a investit cel mai mare capital şi a creat cele mai neaşteptate forme de manifestare.

Satisfacţia instinctelor oferă omului o gratificaţie, dar niciunul nu angajează o trăire psihică de o asemenea complexitate şi profunzime. Omul este singura fiinţă care depăşeşte rolul pur biologic al sexualităţii, pentru că el este singura fiinţă capabilă să creeze în afara esteticii naturale o estetică a sa, proprie. Îşi transfigurează în poezie, în muzică, în imagine, tot ceea ce înseamnă artă, bucuria dragostei, care pentru om devine emanaţie spiritualizată, înnobilată, a actului procreativ şi nu o simplă funcţie de reproducere.

Valenţele sale fizice sunt transformate în valenţe afective cu adânci implicaţii psihologice. Erosul devine pentru om împlinire, sete de unitate, de desăvârşire, de infinit, de sens, de supremă exaltare. De aceea prin dragoste sunt puse în acţiune toate resorturile omeneşti, de aceea o astfel de trăire ne angajează atât timp fiinţa, transmiţând fiorii săi până la ultima noastră celulă. Pentru omul îndrăgostit obiectul iubirii nu are "pete", este degrevat de toate limitele terne ale cărnii, iar Universul începe şi se termină odată cu fericirea sa.

De aici impasul fiinţei care se aruncă în neant în faţa neîmplinirii, de aici drama iubirii neîmpărtăşite sau a despărţirii silite. Nu întâmplător cele mai multe dintre creaţiile spiritului uman care au străbătut secolele până la noi au fost acelea în care spiritul a exultat în cele mai acute note ale emoţiei răscolite de sentimentul dragostei.

Nu vom identifica, desigur, vibraţia afectivă trăită pe plan psihologic şi transfigurat în artă cu sexualitatea în sine. Există şi emoţii pure, sentimente ce nu au cunoscut patima cărnii şi lestul regretelor umane urmate plăcerii. Suntem de acord că există iubiri ce înalţă şi adolescenţe aureolate de candoarea iubirilor nevinovate, că toate acestea nu sunt o "rara avis in Terris". Dar, fundamentul fiziologic, substratul material al tuturor acestor candide trăiri, nu stă decât în jocul hormonilor creaţi de natură pentru a realiza indispensabilul act al perpetuării.

Dacă omul este beneficiar al unor trăiri mult mai înalte, mai eterne, cu implicații mult mai complexe în viața sa decât restul lumii vii, obligată probabil doar la rolul de simplu consumator al actului fizic de împerechere, aceasta o datorează psihologiei şi culturii, care i-au permis să înalţe pe culmile sublimului ceea ce ar fi putut să fie doar un imperios impuls. Trebuie să observăm însă că, înţelegerea noastră pentru "sentimentele" încercate de celelalte animale în perioada de împerechere este destul de aproximativă.

O întreagă recuzită, dansuri, cântece, parfumuri, ofrande, frumuseţe, etc. a fost creată de natură pentru a asigura perpetuarea vieţii. Omul n-a inventat decât facultatea de a le combina, de a le diversifica şi de a face din fiecare întâlnire o istorie unică, proprie numai lui. Cântată de poeţi, dramatizată, intrată în fondul cultural al omenirii ca unicate ale unei experienţe pe care fiecare din noi o trăieşte cel puţin o dată, chiar dacă nu-i poate da o expresie nemuritoare asemenea lui Homer sau Shakespeare, atracţia dintre sexe a constituit unul din mobilurile care au marcat istoria omului şi unicul instrument prin care cea mai mare parte a lumii vii îşi menţine existenţa.

Sexualitatea, ca problematică văzută sub o multitudine de aspecte, îndeosebi acela al modalităţii de desfăşurare, a fost pe larg abordată în literatură. Ceea ce noi dorim să subliniem este inteligenţa investită de natură pentru a transforma întâlnirea a doi indivizi separaţi într-un eveniment biologic, procreaţia. Ca orice act fiziologic, şi actul erotic se desfăşoară în baza unui program, a cărui declanşare necesită o serie de semnale. Aici natura n-a făcut economie nici de mijloace, nici de inteligenţă. La unele specii atributul "frumos" aparţine masculului. Păunul, cocoşul etc. strălucesc prin penaj şi formă, în timp ce femelele lor se pierd într-o banalitate morfologică. Masculilor unor specii, "haina de nuntă" le este împrumutată doar pe termen scurt, şi anume cât durează împerecherea. Apoi masculul îşi pierde podoaba exterioară întrând din nou în anonimatul din care a venit, ca şi cum niciodată n-ar fi fost altfel.

Subtilitatea inteligenţei investite de natură în "seducerea" partenerilor unui cuplu erotic este intens reliefată, după cum spuneam, în semnalele folosite pentru declanşarea programului erotic. Să analizăm succint câteva dintre acestea la om. Aria stimulilor erotici la om este mult mai extinsă decât la alte animale, pentru că în erotismul uman este adânc implicată sfera sa afectiv-voliţională. Aici, rolul de a atrage îl are femeia. De aceea ea este mult mai înzestrată cu "semnale erotice" decât bărbatul. S-ar putea spune că masculul uman este "colţuros, musculos, tonic" sau, mai "eteric" este necesar să "fie puţin mai frumos decât necuratul", în timp ce femeia este exact contrariul său, dotată cu forme armonioase şi estetic cizelate. Există, fireşte, o gamă largă de nuanţări, de la bărbatul cel mai "Marte" până la femeia cea mai "Venus", care, în ciuda faptului că se caută, numai arareori se găsesc în limitele idealului hrănit din adâncurile subconştientului.

S-ar părea că fiecare individ poartă mental imaginea unui anumit tip de partener preferat. S-a susţinut că acesta ar reprezenta o sinteză a mai multor imagini imprimate până la o anumită vârstă, sinteza lor structurând un tip ideal, numai rareori întâlnit în realitate. Dar, obişnuite sunt abaterile mai mari sau mai mici de la modelul ideal. După concepţia imprintingului, acest model ar trebui să reprezinte trăsăturile primului partener care a aprins în noi scânteia iubirii, cu alte cuvinte, primul semnal care a declanşat în noi programul erotic. De aceea, poate, prima dragoste nu se uită "niciodată". În realitate, există întotdeauna o predilecţie pentru un anumit model, dificil de motivat. Este, totuşi, ciudat să observi cum partenerii unui cuplu se aseamănă uneori izbitor de mult între ei, cum se găsesc într-o mulţime diversă poate numai în baza a cea ce Goethe numea "afinităţi elective".

Primul şi cel mai frapant dintre semnale este aspectul fizionomic, expresie la rândul său a unor detalii morfofiziologice. Culoarea părului, luciul, parfumul vag degajat sunt elemente cu valoarea erotică indiscutabilă, ca şi forma şi culoarea ochilor şi îndeosebi temperamentul exprimat prin forţa privirii. Există priviri inocente, ingenue, care atrag tocmai prin necunoscutul pe care îl ascund, prin misterul ce n-a fost devorat. Există priviri care cheamă, imploră şi în faţa cărora orice duritate se topeşte, există priviri promiţătoare, răscolitoare, care pot trezi pasiuni devastatoare. Există, în fine, priviri reci, dure sau priviri banale lipsite de culoare şi funcţie erotică. Se pot întâlni priviri învăluitoare care prind ca într-o plasă de păianjen victime inocente, după cum pot fi priviri generoase în care inteligenţa şi raţiunea din ele te îndeamnă de la primul lor impact la prietenie şi respect mutual, dar nu la erotism.

Gestul de semeţie, exprimat printr-un tremur abia perceput al nărilor, distanţează, în timp ce forma buzelor, căldura, catifelarea sau o inefabilă mişcare a lor ne pot robi imediat, spontan. Culoarea pielii, preferată de la individ la individ, într-o gamă aşa de diversă, senzaţia pe care o determină, o investeşte cu o funcţie în care sunt implicate ascunsele rosturi ale speciei. Se spune că fiecare partener îşi are punctul său critic, drumul care duce spre "inima sa" şi cuplului nu-i rămâne decât să descopere această încifrare inteligenţă a naturii.

Cu aceasta nu s-au epuizat toate trucurile folosite în natură în seducerea lui Adonis, în sanctuarul Afroditei fiind "depozitate" multe taine. Mirosul natural al pielii, accentuarea sa în timpul jocului erotic completat cu parfumuri create de om sau născocite de natură pot atrage cu o forţă irezistibilă, făcând concesie altor detalii mai puţin cizelate sau, dimpotrivă, poate îndepărta, în ciuda unor însuşiri semnificative pentru partener. Dorinţa, trăirea momentului, citite în ochii unui partener, în atitudine şi acţiune, abandonarea lucidităţii critice prin acea impresie de "uitare de sine" pot încuraja, după cum umbra unei nemulţumiri poate dezarma.

Nu rareori este suficientă o singură privire pentru a inflama două "inimi", cum se întâmplă în ceea ce a fost denumit "coup de foudre". Ţinuta vestimentară, transparenţa, foşnetul, senzaţia lăsată la atingere, nuditatea sugerată de modă, eleganţa gestului, senzualitatea mişcării, impresia de ansamblu, ce nu poate fi redată în cuvinte ci doar trăită ca ecou afectiv, înfiorarea şi voluptatea oferite de toate acestea partenerilor, incomparabile cu nici o altă trăire, sunt numai câteva din elementele folosite abil de natură pentru a-şi atinge scopurile.

Este simplu să constatăm adesea cochetăria feminină, machiajul, coafura, parfumul, culorile vestimentare, reliefarea formelor prin ţinută, ca expresie ale frivolităţii impuse, artificii de seducţie. Nimic mai puţin adevărat. Femeia nu face decât să imite natura. Nu-şi îmbracă ea creaturile în culorile cele mai atrăgătoare, nu le stropeşte cu "esenţe îmbătătoare" (feromonii), nu le încarcă cu frumuseţi care fac din natură spectacolul atât de măreţ şi de încântător pentru sufletul şi privirea noastră?

Amăgirea ne apare ca o invenţie a naturii. Din lutul tern creşte cea mai involtă (cu petale multe şi dese, înfoiat, bogat) floare, iar efemera frumuseţe a naturii nu este făcută pentru încântarea noastră, ci pentru împlinirea actului de procreare. Frumuseţea şi parfumul florilor au o singură destinaţie: să seducă insectele, care în căutarea de nectar, vor contribui în mod indirect la polenizarea lor. Este frecvent citat exemplul orhideei Trichoceros Parviflonts, a cărei floare imită forma femelei unei insecte în scopul de a atrage masculul său.

Dar nu sunt singurele trucuri folosite de natură. Excitaţia erotică este capabilă să facă "din orice piatră un diamant", din orice defect o calitate, din banal unicat. Ceea ce în stare de luciditate ne lasă indiferenţi sau chiar ne provoacă repulsie, în timpul incitaţiei erotice ne atrage sau ne determină să le neglijăm. Uităm de toate avatarurile unei fiziologii împărtăşite de orice specie şi ne regăsim lucizi şi infinit mai puţin concesivi după ultima pulsiune genezică. Este ca şi cum odată împlinite scopurile naturii, forţa mobilizatoare ne părăseşte.

Un impuls orb, uneori mai tare decât voinţa lucidă, ne trimite spre plăcere, pentru a ne arăta după aceea, mărit la proporţii dezolante, "păcatul Evei şi goliciunea lui Adam". Este un joc al amăgirii nu numai în actul erotic, ci în întreaga noastră biologie. S-ar părea că tot sensul vieţii noastre este concentrat în perioada vârstei de la adolescenţă la menopauză şi andropauză, natura investind în această perioadă interesul său maxim în dotarea sexelor. "Procrearea şi nimic altceva" pare să fie ordinul cu care venim pe lume. "Est modus in rebus" ("Este o măsură în toate lucrurile" este o "învăţătură" scrisă pe frontispiciul celebrului templu din Delphi, cel al prezicătoarelor din Grecia Antică, împreună cu "Nosce te ipsum" - "Cunoaşte-te pe tine însuţi"), este un sens adânc aici, oricât de dureros ar fi pentru noi adevărul.

Prezenţa a cel puţin unuia dintre factorii cu funcţie de semnal erotic discutaţi este suficientă, în mod normal, să declanşeze automat secvenţele iniţiale necesare actului erotic. Dar, uneori, automatismul nu funcţionează. Una din cauze poate fi o repetare a aceluiaşi semnal care devine redundant, neinteresant pentru programul imprimat în subconştientul nostru. De aceea girul unei optime funcţionalităţi sexuale îl oferă prezenţa unor semnale erotice cât mai variate.

Cu alţi termeni, partenerii trebuie să evite banalizarea, condiţionarea negativă prin obişnuinţă, dezinteresul pentru propriul aspect, abandonarea într-un fiziologism excesiv în numele ideii de sinceritate biologică. Gesturi sau cuvinte care pot incita în stare de tensiune erotică, în stare normală pot avea efecte contrarii. Rezultă de aici necesitatea ca între parteneri, oricât de vechi ar fi cuplul, să se păstreze o anumită decenţă şi discreţie, să se facă efortul de a se menţine întotdeauna o curiozitate nestinsă, inepuizabilă, ca element declanşator al programului erotic.

Din prezentarea succintă a soluţiilor la care a recurs natura pentru a asigura continuitatea vieţii, putem vedea încă odată că, sub o multitudine de forme nu se ascunde decât esenţa încifrată a inteligenţei sale.

Dar, care ar fi obiectivele unei adevărate educaţii sexuale? Deoarece se scrie multă literatură asupra acestui subiect etern, care a concentrat atenţia de la tradiţiile şi culturile arhaice până la cele moderne, ne vom exprima câteva opinii (destul de puse în opoziţie mai ales cu cititorii secţiunii "Red Zone" pe care am "întreţinut-o" timp de 5 ani pe situl meu dorinm.ro - în perioada 2001-2006 - şi asupra căreia voi reveni cândva).

În gândirea antică hindusă şi chineză, sexualitatea este concepută ca fructul, sămânţa sacră aflată la originile lumii. Pentru acest motiv era inclusă în zona sacrului, în timp ce pentru moderni a devenit un teren ultraspeculat al profanului adesea grosier. Anticii i-au dedicat temple, ritualuri, au integrat-o psihic în ordinea naturală a lucrurilor, ridicând interdicţiile dar păstrând ceea ce era esenţial pentru existenţa sa, misterul.

Această viziune nu se implică numai în reflectarea sexualităţii pe plan moral şi psihologic, ci, în primul rând, am spune, în acea problematică fundamental-existenţială, cu multiple consecinţe a vieţii de zi cu zi. Pierderea excesivă şi inutilă a sensurilor sexualităţii, a energiilor dezvoltate de aceasta, nu interesează doar morala publică, până la urmă şi aceasta relativă, fiind dependentă de tradiţii şi cultură, ci diminuează, scade, ruinează potenţialul germinativ sau procreativ, vital şi intelectual, al fiinţei umane şi, deci, al unei naţii.

Căderea unor civilizaţii antice a fost atribuită, între alte cauze, şi pierderii vitalităţii poporului prin cunoscutele orgii, prin pierderea importanţei şi misterului sexualităţii, prin "căderea în banal, comun, obişnuit". Potenţialul vital al unei fiinţe este strict dependent de această energie, care este un capital fix, programat prin naştere, cu care şi din care trăieşte până la epuizarea sa. Mai repede sau mai încet, intempestiv sau moderat, inutil sau cu folos, suntem liberi să alegem. Şi, pentru asta, trebuie mai întâi să ştim, să aflăm de undeva, să fim "iniţiaţi".

Indienii au fixat centrul de reprezentare a energiei sexuale la baza corpului în Kundalini şi l-au imaginat ca fiind legat printr-un canal situat de-a lungul măduvei spinării ce trece prin toate chakrele legându-se de energia psihică şi mentală. În concepţia lor, sublimarea acestei energii prin ascensiune la nivel cranian, procese de superiorizare sau de convertire în energie mentală şi chiar spirituală, ar avea ca rezultat augmentarea posibilităţilor de cunoaştere în suprasensibil.

Pentru a realiza acest deziderat, au realizat tehnicile tantrice, prin care se învaţă nu modul de obţinere a plăcerii făcând uz excesiv, ci amplificarea acesteia până la înălţimi extatice cu efecte benefice în plan psihomental şi fizic. Tehnica presupune o evitare a descărcării cu prelungirea la maximum a actului fizic. Este o tehnică rituală menită să înscrie funcţia sexuală într-o altă fiziologie şi cu efecte necunoscute pentru civilizaţiile europene în care actul sexual a preluat doar "funcţiile de supunere ale partenerului" precum şi simpla tehnică menită să maximizeze plăcerea.

O educaţie sexuală benefică ar trebui să prezinte semnificaţia, consecinţele şi modalitatea corectă de împlinire a funcţiei sexuale şi nu descrierea anatomică a organelor sexuale, tehnicile de... ce mai contează atât timp cât mai mult stârneşte decât educă, mai ales dacă luăm în consideraţie "curentul" de normalitate al procedurilor "important este să stârneşti, să educi este secundar, chiar dăunător". Scopul educaţiei sexuale trebuie să fie, în ultimă instanţă, pregătirea partenerilor pentru împlinirea cu succes a acestei funcţii. Dificultăţile în împlinirea acestui act implică mari drame individuale şi sociale din motivele expuse mai sus. Unde este defectul?

Ce este inhibiţia psihică pe seama căreia se pun 99% din dificultăţile şi frustrările sexuale ale lumii moderne? De ce la un nivel mai scăzut de cultură aceste eşecuri sunt foarte rare? De ce, coborând mai jos, în lumea animalelor, acestea nu apar? Explicaţia îşi are rădăcini mult mai adânci decât pare la prima vedere. Energia exercitată în funcţia sexuală ţine de lumea aperceptivă, de origini, de arhetip şi nu de gândirea discursivă, analitică, raţională, deci de luciditatea insului. Imixtiunea lucidităţii, a raţiunii, a analizei, a întrebărilor, a îndoielilor inhibitive nu au ce să caute în această lume în care numai inconştientul trebuie să fie rege.

Aici, cel mai util sfat ar fi ca insul să se abandoneze emoţiei, senzaţiilor, fiinţei din adâncuri, să descopere instinctiv toată gama de mijloace pe care a imaginat-o natura şi a pus-o în noi pentru seducţia şi desăvârşirea acestui act sacru. Impulsul pur, de dincolo de lumea raţiunii trebuie să fie singurul ghid. Lăsaţi la uşa dormitorului raţiunea rece şi eul social dacă vreţi să-l găsiţi pe cel autentic sexual. În sanctuarul creaţiei trebuie să existe numai chemarea instinctelor, eul primordial, setea ancestrală de contopire care cheamă la refacerea unităţii iniţiale a fiinţei complete. Acesta este mobilul care pune în joc irezistibila forţă a instinctelor, chemarea plină de mister care motivează întregul Univers.

Și, dacă vă considerați prea sofisticat, prea educat, imposibil de comparat cu cei inferiori, animalici (fie și fericiți că sunt săraci cu duhul și care se împreunează fără probleme în toalete, prin boscheţi, etc.) folosiţi capacităţile superioare în special în "zona preludiului" care nu mai este astfel un simplu act de obedienţă solicitat partenerului sau partenerei (indiferent dacă este "în călduri" sau nu). Apoi, ajunşi la momentul abandonului din chiar timpul actului sexual, coordonaţi "sofisticarea" voastră astfel încât "instinctivul" din voi să fie ce îşi poate dori partenerul sau partenera şi nu un simplu "animal copulator sau obedient".

Inhibiţiile îşi au rostul doar ca o condiţionare a dezlănţuirii perfecte a instinctelor, a coordonării, concentrării şi/ sau programării dezlănţuirii lor, a desfăşurării actului în perfectă armonie cu partenerul şi cu voi înşivă, depozitarii sacri ai energiei divine ce se va contopi cu energia partenerului/ partenerei.

Aşadar, ce este atât de greu să dovediţi că animalele sunt inferioare prin faptul că nu au o inteligenţă atât de sofisticată, în care instinctul animalic este doar ceva intrinsec ce este eliberat simplu, gregar, "când se apasă unele butoane", şi voi "sofisticaţii" să fiţi capabili de a completa acest primitivism cu un control ce poate elibera şi spiritul, nu numai trupul, în momentul perfect, atunci când este Dumnezeu printre voi cu voi împreună?!?

Din aceste motive actul erotic se înscrie în ordinea sacrului, are o valoare simbolică arhetipală, pentru că asemenea Creatorului, noi înşine ne implicăm în actul de creaţie. Ca urmare, debutul vieţii sexuale ar trebui să aibă un caracter iniţiatic, sacerdotal. De acest debut depinde modul de desfăşurare ulterioară a vieţii sexuale care va aduce, dincolo de fructul dragostei, sentimente de împlinire sau de frustrare, de fericire sau de blazare, de optimism sau de tristeţe, pentru că la om erosul nu înseamnă numai procreare ci şi echilibru psihic, fizic şi afectiv, înseamnă în ultimă instanţă nevoia de identitate, de găsire şi exprimare a eului autentic, ascuns sub numele propriu.

Pfuii, m-am luat cu tastarea... Ajunge pentru azi!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro