STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Trupul" nostru (22)

Azi va urma o postare, la fel de lungă ca şi ieri, în care voi aborda existenţa altor dimensiuni psihofiziologice ale conştienţei umane.

În mod convenţional se admit trei stări ale conştienţei: starea de veghe sau conştienţa propriu-zisă (caracterizată de starea beta dar şi de unele "tranzitări" în suprabeta - peste 40 Hz - şi alfa), starea onirică (de exemplu în somnul cu vise caracteristică stării teta la care se adaugă "tranzitări" suprabeta şi alfa) şi starea de absenţă a conştienţei (de pildă în somnul fără vise, cu status delta şi "tranzitare" în status teta).

Freud a pus bazele conceptului de inconştient, Jung, Adler şi alţii i-au conferit noi dimensiuni şi valenţe. Dar, dincolo de conştient şi inconştient mai există o stare pe care omul a experimentat-o din cele mai vechi timpuri, o stare particulară situată între veghe şi somn, denumită stare intermediară a conştienţei. Unii autori o includ în gândirea analogică, încercând s-o diferenţieze de cea discursivă. Nefiind codificată ştiinţific, a primit denumiri şi accepţii diferite de la un autor la altul. Astfel, unele denumiri vor să sugereze că este vorba, de fapt, de o extindere a posibilităţilor de manifestare şi de cunoaştere ale gândirii umane.

Şi, realmente, nu avem prin ea decât o altă faţetă, o altă dimensiune, foarte puţin cunoscută încă a gândirii noastre. Exploatată în afara cadrului instituţionalizat (de fapt "oficializat"), pe terenul său s-au exersat tehnicile alfa şi teta iar în timpurile "mai vechi" s-au exersat gândirea magică, alchimia, ocultismul tipice, în special, pentru o serie de societăţi antice cu caracter ezoteric. Astfel, neglijându-se baza psihofiziologică a unor fenomene în jurul cărora s-a impus o atmosferă de mister, "copilul a fost aruncat odată cu apa din albie". Şi aceasta spre dezavantajul cunoaşterii noastre. Şi, acest copil imaginat de noi este reprezentat de o serie de aspecte particulare ale psihologiei noastre ca hipnoza, autohipnoza cu fenomenele chiar şi astăzi controversate ce pot apărea în timpul lor, cum ar fi modificarea percepţiei, amplificarea potenţialului nostru creator, înlăturarea din conştienţă a unor idei parazite, controlul funcţiilor interne ale organismului şi multe, multe altele.

Noi le considerăm ca fiind o expresie a rezervelor şi posibilităţilor creierului, motiv pentru care le-am încadrat în această postare. Şi, "discursul" de aici va urmări o singură finalitate, beneficiul lor teoretic şi practic pentru noi, încercând o schiţă de răspuns, desigur limitat de timpul meu şi de caracterul de "introductiv" al acestei postări. Şi ar mai fi un "răspuns", o încercare de a avea un fel de răspuns la întrebarea "Cine suntem?", şi, implicit, "Şi, dacă ştim, ce ne rămâne de făcut?".

S-a scris mult despre modul în care percepem Spaţiul şi Timpul. Kant atribuie doar raţiunii capacitatea de a surprinde succesiv aspectele unei realităţi simultane şi vom vedea coincidenţa opiniei sale cu aceea a teritoriilor moderne. Fizica clasică a postulat un Timp absolut, universal, şi un Spaţiu absolut, sugerate de desfăşurarea periodică, ritmică a tuturor fenomenelor observate. Contabilizarea periodicităţii fenomenelor a impus măsurarea Timpului.

Acesta este Timpul astronomic, perceput în condiţiile determinării noastre tridimensionale. Se vorbeşte despre un Timp circular, mai exact în spirală, al unei "eterne reîntoarceri", ca şi despre un Timp ireversibil probabilistic, dedus din curgerea entropică a evenimentelor în univers. Pătrunderea ştiinţei moderne în câmpul subatomic a impus modificarea reprezentărilor noastre despre Spaţiu şi Timp, care nu mai sunt văzute separat, ci ca un continuu Spaţiu-Timp. Este un spaţiu multidimensional în care fenomenele au loc în toate aceste dimensiuni. Se petrec instantaneu, fără înainte şi după, sus sau jos, dreapta sau stânga, în sensul comun al termenilor.

Încă din 1971, David Bohm creează noţiunile de "ordine desfăşurată" sau implicată, invizibilă, aflată în acelaşi Timp şi acelaşi Spaţiu. Numai prin desfăşurarea ordinii înfăşurate aceasta este percepută ca lume a realului jalonat în Spaţiu şi Timp. Toate înfăşurările sunt prezente în acelaşi timp, numai percepţia noastră este succesivă şi proiectată într-u spaţiu, prezentul nefiind decât un viitor care devine trecut păstrat în memorie. Prin aplicarea ideii de hologramă în explicarea acestui univers de către Bohm şi în virtutea căreia orice parte conţine totalitatea, întreaga noastră durată sau temporalitate ne apare închisă într-un moment (vom vedea că pentru unele fenomene ce au loc în universul nostru psihic este deocamdată singura explicaţie plauzibilă).

Dar există şi un timp al fiinţelor (un timp biologic), determinat de ritmurile lor, care nu este acelaşi cu cel descris de astronomi şi nici cu cel postulat de fizica modernă. Pentru a sfida, parcă, înţelegerea noastră, fiinţele îndrăznesc uneori să "oprească" timpul în loc. Există experimente de înhumare ce par să scoată omul din timp şi din toată ştiinţa noastră despre creierul care, după datele de laborator, nu rezistă mai mult de trei minute fără oxigen, fără a avea distrugeri ireversibile, şi moare complet, efectiv de la 6 minute "în sus" (chiar dacă sunt cunoscute şi cazuri de persoane care au supravieţuit, în anumite condiţii, undeva în jur de 40 de minute fără oxigen la nivel cerebral). Virusurile, nimfa unor fluturi sub forma de crisalidă, şi multe alte exemple, în anumite condiţii îşi suspendă timpul pentru a-şi relua viaţa în alte împrejurări favorabile.

Astfel, timpul biologic este diferit de cel astronomic. Diferă, de asemenea, de la specie la specie, de la individ la individ, funcţie de ritmurile sale interne. Reacţiile biochimice din celulele noastre au un ritm de desfăşurare deferit de la o vârstă la malta, ritm determinat de prin programul nostru genetic şi prin intensitatea cu care ne trăim viaţa. Se vor distinge, prin urmare, un timp fiziologic şi un altul psihologic, care au fost analizate pe larg de mulţi cercetători, începând cu Lecompte care a studiat timpul de refacere a plăgilor la vârste diferite.

Astfel, timpul fiziologic este, de exemplu (ca reper eligibil) timpul de vindecare al unei plăgi. Studiile statistice au evidenţiat necesitatea unui timp progresiv mai mare pentru vindecarea plăgilor în raport cu creşterea vârstei. La vârsta de 10 ani acesta este de 5 ori mai mic decât la vârsta de 60 de ani. Sigur, baza acestui timp fiziologic diferit este determinată de potenţialul biologic, variabil în funcţie de vârstă şi specific tuturor funcţiilor ce se desfăşoară la nivelul unui organism viu. Dar nu trebuie să uităm faptul că, "inscripţionările genetice" ce există la 10 ani sunt similare şi celor de la 60 şi, astfel, potenţialul de manifestare identic există, deci fie şi această "ipoteză" devine destul de unică în explicarea desfăşurării diferite a proceselor de care aminteam.

Mai există unele "explicaţii ştiinţifice" legate de volumul, la propriu, în corelaţie cu gradul de funcţionalitate al organismului la vârstele precizate dar par mai aiuristice decât cea atrasă de ipoteza timpului fiziologic. În cazul timpului psihologic, determinările au "precizat" că, timpul se scurge mult mai repede pentru un adult decât pentru un copil. Cantitatea de evenimente percepute de către un copil până la adolescenţă este mult mai mare decât a unui adult pentru că gradul de noutate adus de acesta este net crescut la începutul vieţii.

De aceea, timpul pare să se dilate pentru un copil şi să se contracte pentru un adult, fiecare vârstă avându-şi un timp al său. La vârsta copilăriei am putut sesiza cu toţii această diferenţă în perceperea timpului. Zilele erau "mult mai lungi" în copilărie decât la maturitate, viaţa fiind, deci, mult mai lungă pentru un copil decât pentru un adult, care are senzaţia că zilele devin din ce în ce mai scurte pentru câte are de rezolvat sau "de trăit".

Ca şi cum nu ne-ar fi de ajuns scurtarea timpului, la sfârşitul vieţii trăim mult mai repede ceea ce ne-a mai rămas. Determinările au "precizat" că, o oră la vârsta de 10 ani echivalează cu 5 ore trăite la 60 de ani sau, altfel spus, un copil de 10 ani trăieşte într-o oră în plan fiziologic şi psihologic cât un adult de 60 de ani în 5 ore. Astfel se va înţelege de ce 3 ani, cuprinşi, de exemplu, între vârsta de 17 şi 20 de ani, nu au valoarea a trei ani cuprinşi între 50 şi 53 de ani, de exemplu. De aceea, poate, şi nu numai, părinţii, profesorii şi copiii trăiesc în lumi temporal diferite, au opinii şi preferinţe diferite şi adesea nu se înţeleg.

Să nu uităm aceasta când facem un program pentru copii!  De la Lecompte şi până în zilele noastre au trecut aproape 50 de ani şi dezvoltarea geneticii a umplut multe goluri în ştiinţă, dar au rămas de actualitate toate calculele făcute de acesta şi au fost confirmate de fiecare dată. Aşadar, existenţa fenomenului, care a fost definită prin existenţa unui ceasornic ce bate diferit pentru fiecare din noi la diverse niveluri de desfăşurare ale existenţei noastre de ce este "omisă" în continuare de medicină şi pedagogie, de exemplu? Şi, ar mai fi ceva de precizat... Noua medicină, Noua cunoaştere, intervine la propriu deseori în reglarea acestui ceas fiziologic cu rezultate, de cele mai multe ori, surprinzătoare. Deci, ca o concluzie imediată, ce va fi dezbătută de noi în postările ulterioare (nu ştiu exact pentru cât timp, dar va veni şi vremea lor), acest timp fiziologic este un timp al psihicului ce poate fi controlat chiar şi prin accesibilele tehnici alfa... Dar să revenim!

O problemă în care timpul îşi pierde punctul de referinţă este reprezentată de "interacţiunea" între timp şi clarviziune. A afirma posibilitatea de a prevedea un eveniment dincolo de probabilitatea calculată ştiinţific ar fi fost, nu cu multă vreme în urmă la noi, de-a dreptul o nebunie. Şi asta pentru că, la oricare alt eveniment era posibil să se imagineze o explicaţie "materialist-ştiinţifică", dar nu predicţiei, clarviziunii şi premoniţiei, cum i se mai spune.

În fine, fenomenul de predicţie există şi nu-l pot nega decât cei care şi-au spălat creierul şi l-au îndoctrinat cu materialismul mecanicist sau cei care nu au avut niciodată prilejul să-l experimenteze şi nu-l pot accepta din bun simţ. Cât despre adoratori (să nu le spun habotnici religioşi), nu trebuie decât să amintesc de nenumăraţii prooroci existenţi în orice "scriere de bază" religioasă, hmmm... parcă ar fi bine să continui. Să lămurim bine lucrurile: noi nu vrem acum să acredităm ştiinţific tot felul de farsori şi indivizi abili care se căpătuiesc pe seama naivilor.

Noi tratăm aici despre acele evenimente complexe ce ne sunt brusc comunicate spiritului şi ulterior nu se petrec aproximativ ci exact, fără nici o abatere. Sunt acele coincidenţe semnificative în care un eveniment fizic este anunţat şi dublat de un fenomen psihic, coincidenţe despre care a vorbit Jung când a construit teoria sincronicităţii pentru a le da o explicaţie. Noi înşine am avut şansa să le experimentăm, evident involuntar. Dar, nu vom mai intra în detalii pentru că informaţiile au un caracter absolut personal.

Ceea ce ni se pare interesant, din analiza pe care am făcut-o unui astfel de eveniment, a rezultat că, atunci când sunt implicate mai multe persoane care trebuie să îndeplinească un rol precis în această "întâmplare", fiecare dintre ele pot acţiona din motive complet diferite: au uitat ceva la cineva, aveau de cerut o lămurire, le-a venit ideea să meargă la cumpărături, doreau să ajungă undeva dar au "rătăcit" drumul, etc. Evenimentul nu este prezis decât celui pentru care "întâmplarea" are o anumită semnificaţie.

Ce plan, ce câmp conectează creierele mai multor oameni deodată pentru a îndeplini ceva ce este deja programat? Şi, dacă fiecare a avut convingerea că acţionează din proprie voinţă, când era gândit, pur şi simplu, de "altcineva", când era doar un simplu instrument prin care trebuia să se "îndeplinească porunca", atunci cea mai gravă întrebare care se pune este nu cine este cel ce ne dictează viaţa, ci acesta: gândim sau suntem gândiţi? Cel puţin în aceste coincidenţe semnificative este clar că suntem gândiţi şi noi acţionăm ca simpli roboţi, executanţi a ceva ce trebuie să fie altundeva decât aici. Dar, după cum spune Jung, nu orice întâmplare şi coincidenţă este un sincronism cu caracter predictiv. Este posibil ca majoritatea să fie doar banale întâmplări, afară doar dacă nu vom afla într-o zi că nimic nu este întâmplător, ceea ce ar fi într-adevăr cumplit.

Noi credem că, chiar şi în aceste condiţii, nu putem fi supervizaţi în fiecare clipă de "cineva", că aceste coincidenţe semnificative, care se înscriu într-o ordine arhetipală, se manifestă doar în probleme de ordin fundamental, când viaţa individului trebuie să ia o anumită turnură în vederea unei finalităţi ce nu o poate înţelege, dar care este înscrisă deja în programul vieţii sale. În rest, probabil că se întâmplă întocmai cum procedăm noi cu ceasul deşteptător când îl programăm să sune la o anumită oră, la anumite date, el urmând să sune aşa cum îl programăm noi. Iar dacă acesta va "socoti" timpul diferit, va "mişca" mecanismele diferit astfel încât să nu mai sune "când trebuie", noi putem interveni corectând deviaţia pentru a funcţiona aşa cum trebuie, să îşi împlinească rolul său în viaţa noastră. Aşa, cel puţin, ne-am putea imagina fenomenele.

Noua medicină/ Noua Cunoaştere afirmă că trupul nostru este într-un fel "poziţionat" autopilot, la care se manifestă acumulările ce le avem şi manifestarea lor în directă relaţie cu mediul înconjurător. Când ceva o ia razna (deviază de la ora exactă, apropos de exemplu anterior), trupul nostru va semnaliza anomaliile prin probleme de funcţionare (oboseală, randamente scăzute, boală sau moarte) şi, dacă nu corectăm problema va interveni acel ceva "extern" care pare să ne constrângă să rămânem pe "drumul stabilit", corect. Se ridică acum întrebarea dacă se poate evita un eveniment care ne este prezis. Cei mai mulţi spun că da şi aici intervine conceptul de liber arbitru. Nu ne referim la moarte, care evident, nu poate fi evitată deoarece ea reprezintă un fel de "final de program", eventual de "restart de sistem". Ne referim la întâmplări de alt gen.

Ei bine, după experienţa noastră, nimic nu poate fi evitat, chiar dacă evenimentul este defavorabil persoanei, deoarece el "trebuie" să se întâmple cerut/ atras chiar de noi înşine (dar, despre asta, mult mai târziu)... "O mie" de gânduri te invadează, "o mie" de soluţii îţi vin în minte, iar când a sosit ceasul eşti tot acolo sau "muntele vine la Mahomed". Începe cea mai fantastică dintre experienţe. Eşti actor, dirijor/ regizor şi spectator în acelaşi timp. Eşti "ochiul care vede şi se vede", întocmai ca un dirijor care ştie partitura pe dinafară, începând să îţi spui: acum intră viorile, acum pianul, acum... Mai mult, amuzat, poţi comunica celor implicaţi ceea ce ştii deja că urmează să se întâmple şi ei, stupefiaţi, vor constata realitatea predicţiei tale. Cine este mai marele "regizor" al acestor întâmplări? Cineva inspirat a numit aceste coincidenţe ca "întâmplări în care Dumnezeu preferă să rămână necunoscut" pentru că noi nu vrem (preferăm) să îl recunoaştem a fi "în şi prin noi".

Cum am putea explica această realitate în termenii ştiinţei clasice? Să le negăm, cum am făcut-o până acum, punând stigmatul coincidenţei sau al inteligenţei predictive manifeste a unor farsori? Şi, totuşi, vise premonitorii există, "iluminări", soluţii brusc intuite unor probleme ştiinţifice insolubile până atunci, la momentul "x", au avut, după cum am văzut, numeroşi oameni de ştiinţă. De câte ori nu aţi spus în viaţa Dumneavoastră "am spus eu" fără a avea habar (repere logice sau estimative) de ce aţi simţit şi comunicat asta?!?

Despre oracole s-a scris, de asemenea, foarte mult şi multe din surse poartă gir ştiinţific. Dar, dincolo de ceea ce spun sau nu alţii, noi depunem mărturie în faţa eternităţii pentru realitatea lor. Aceste fenomene predictive devin uşor comprehensibile dacă admitem teoria lui Bohm care, după cum se ştie, a fost colaborator al lui Einstein. Din teoria acestuia rezultă că, într-un punct din ordinea implicată nedesfăşurată sau nemanifestă, există înscris, conform concepţiei holografice, întregul timp, şi trecut şi prezent şi viitor, precum şi întregul spaţiu cu conţinutul său. Deci, toate evenimentele trecute, prezente şi viitoare sunt deja acolo, înscrise, prezente ("chestii" extrem de demonstrate şi cu ajutorul fizicii cuantice şi nu numai cu a celei relativiste).

Acolo, însă, nu este numai o lume "îngheţată", care zace în hibernare până ce va deveni o lume reală, ci şi o inteligenţă, un "savoir absolu", cum spune Jung. Ei bine, din ce motive pe care nu le ştim, nu le înţelegem, de vreme ce nu ne sunt anunţate ca să putem întreprinde măsuri adecvate, ci pur şi simplu ne face spectatori şi actori totodată, această inteligenţă ne implică în demersul său. Este ca şi cum, fără voia noastră alunecăm în altă dimensiune a timpului (dar care, după noua cunoaştere, este liberul nostru arbitru, alegerea noastră spre cunoaşterea ce o dorim).

Acum să "vedem" câte ceva despre vis şi timp... Visul a fost considerat de către Freud drept "cale regală de descifrare a inconştientului". Dincolo de conţinutul său manifest, cel latent ar avea echivalentul evenimentelor ce se petrec în inconştient. Aşa după cum sunt notate coincidenţe semnificative sau sincronicităţi, în denumirea lui Jung, există în mod cert şi vise premonitorii. Evenimente care urmează să se petreacă într-un viitor apropriat sau mai îndepărtat sunt anticipate prin vis, fie la modul simbolic, fie direct.

Credem că sunt puţini cei care nu au avut cel puţin o dată în viaţă un astfel de vis. Rămâne o enigmă scopul unor astfel de semnalări anticipate prin vis, la fel ca şi cele prin clarviziune, de vreme ce majoritatea cazurilor nu servesc unui scop util. Dar, sunt citate şi vise şi premoniţii utile, mai rare este drept. Un exemplu ar fi cel al unei persoane care este anunţată în vis, de o rudă apropiată decedată, ca în ziua "y" să se prezinte la tribunal, deoarece cineva, fără ştirea ei, a acţionat persoana respectivă în instanţă. Urmând sfatul din vis, persoana a constatat că exact aşa s-au petrecut lucrurile şi totul s-a terminat cu bine.

Altă dată, altă persoană, a fost avizată prin vis, că soţul său va urma să semneze un contract în "interiorul" căruia va fi strecurată o filă cu prevederi deosebit de dezavantajoase, chiar grave, gestul semnării constituindu-se într-o gravă eroare cu consecinţe juridice nefaste. Soţul a căutat acest această filă şi s-a salvat. Apoi, mulţi candidaţi la admiterea la facultate, să zicem, au mărturisit că au visat subiectele de la examen, alţii au avut chiar o reprezentare subită a subiectelor aflându-se în stare de veghe sau, mai mult, alţii nu au învăţat nici la timpul predării nici la timpul de pregătire şi, la momentul examenului şi-au amintit perfect ceea ce se predase în clasă şi au trecut examenele cu brio.

Frecvent, în vis, ni se anunţă o boală pe care o facem ulterior şi fenomenul este uşor de explicat în termeni ştiinţifici. semnale premonitorii ale bolii, care sunt sesizate de subconştientul nostru prin vis, pot apărea cu mult timp înainte de a ajunge să fie înregistrate la nivel conştient. Dar cum să explici prevestirea prin vis a morţii total accidentale, violente, a morţii altei persoane? Vom relata un exemplu. De-a lungul a câteva nopţi succesive, o persoană a avut acelaşi vis obsedant. În faţa casei în care locuia singură bătrâna sa mamă, se săpau gropi. Abia după repetarea în cea de-a cincea noapte şi-a dat seama că este vorba despre acelaşi vis la care, până atunci, nu a dat importanţă.

S-a întrebat ce semnificaţie trebuia să aibă visul de vreme ce revine atât de insistent. Şi-a amintit că mama sa însăşi era iniţiată în decriptarea viselor, de la ea ştiind că evenimentele relatate în acest vis au ca echivalent simbolic un deces. Astfel, s-a gândit la sfârşitul apropiat al mamei sale. Din acea noapte visul nu i-a mai apărut, ca şi cum singurul său rost a fost acela de a-l aviza. Două zile mai târziu mama sa suferă un accident vascular cerebral şi survine decesul din această cauză.

Ce relaţie cauzală se poate stabili între acest vis şi accidentul vascular al mamei sale? Cine este acela care ne anunţă catastrofa şi apoi are forţa să o genereze? Sau doar să o ştie dinainte? Sau ambele? Şi dacă în destinul unui om este programat un accident vascular ce valoare mai are ceea ce ştiu medicii, despre modalităţile sale de producere şi posibilităţile de prevenire şi tratament? Nu cumva rezultatul efortului nostru se decide în dimensiunea atemporală a existenţei noastre, în ordinea aceea implicată în care, uneori, fără voia noastră şi fără să ştim de ce suntem şi noi implicaţi?

În vis ne apar asemenea complete răsturnări ale timpului, fără ca spiritul nostru să se revolte. Dispare succesiunea normală a timpului, obiecte şi persoane se succed fără o ordine aparentă, evenimentele pot să nu aibă nici o conexiune în desfăşurare. Timpul se petrece spontan şi firesc, sfidând orice noţiune de Cauză, Spaţiu şi Timp. Ne sugerează exact ca definiţie ordinea implicată, nedesfăşurată a lumii, postulată de fizica modernă ca fiind sursa primordială a realităţii contingente. Plecând de aici am putea să considerăm visul ca fiind o expresie şi un argument concret al acestei ordini dacă nu chiar mijlocul de conexiune al acesteia.
Offf, gata cu timpul pe ziua de azi... Continui mâine cu finalizarea ideilor de azi...

La mulţi ani tuturor Florilor!!!

Dragoste, recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro