STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Spiritul" nostru (2)

„Lumea-i toată adunată într-un bob de nisip” este o „zicală” ce poate fi uşor asociată principiului incertitudinii din mecanica cuantică, ce impune o viziune discontinuă a lumii, determinată doar probabilistic, statistic, în timp ce, din teoria relativităţii, rezultă o lume strictă, cu un determinism strict. Mai mult, noile teorii „cuantice” dovedesc destul de clar că, în dimensiunea unui bob de nisip, dar de vid, există tot atâta energie cât în întreg universul material perceput de noi, zonele în care există materie fiind, de fapt, zone cu manifestare minimală a materiei.

Deci, este evidentă contradicţia dintre cele două teorii. Este momentul în care intervine teoria lui Bohm, cea a hologramei, concept al unei noi ordini, implicate, desfăşurate sau nemanifeste. Ar exista o singură realitate, pe care o denumeşte „ordine înfăşurată” care s-ar putea imagina asemenea unor picături de cerneală puse în acelaşi loc pe un rulou care se înfăşoară, fiecare picătură existând în acelaşi timp, în acelaşi loc. Prin desfăşurare, sau holomişcare, vom obţine din nou individualitatea.

Deci, în ordinea înfăşurată nu există decât un continuu spaţiu-timp în care totul se află în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Este un spaţiu pluridimensional în care sunt conţinute toate potenţialităţile şi toate informaţiile lumii existente, şi începutul şi sfârşitul, şi naşterea şi moartea, şi trecutul şi viitorul, şi sus şi jos, şi dreapta şi stânga, inclusiv cele ale multiversului cu toate componentele înfăşurate „suplimentare”. Lumea pe care o percepem nu este altceva decât „ordinea desfăşurată” a „ordinii înfăşurate”, prin această desfăşurare realitatea devenind manifestă, dispunându-se distinct, separat, în Spaţiul şi Timpul prin care simţurile noastre percep o lume a realului. Prezentul nu este decât viitor ce devine trecut prin păstrarea în memorie. Aşadar, lumea noastră reală ca ordine desfăşurată este prezentă într-un singur punct şi într-o singură clipă din ordinea înfăşurată.

Între lumea nemanifestă, acauzală şi eternă, şi lumea manifestă, cauzală şi efemeră la nivel terestru există o relaţie de condiţionare şi suprapunere, de paralelism şi de strânsă conexiune. Una se află în alta, cea manifestă şi cea nemanifestă. Fiecare parte este în relaţie cu întregul şi invers, orice acţiune asupra uneia reflectându-se asupra celeilalte. Şi Bohm, şi Capra şi mulţi alţi „titani” ai fizicii cuantice subliniază consecinţele nefaste reflectate în spirit ale unei viziuni fragmentare a lumii. De aici toată sciziunea în religie, politică, morală, societate etc. şi, mai ales, între noi şi chiar în noi.

Pentru a înţelege ceea ce am prezentat mai sus vă voi „face” un fel de exemplu imaginar (diferit de cel cu furnica din una din postările anterioare, care am sesizat că este ceva mai greu de perceput de majoritatea auditoriului şi a cititorilor). Gândiţi-vă/ imaginaţi-vă la faptul că aţi fi „regizorul suprem” al unui film (indiferent de tema acestuia – istoric, biografic, sci-fi, romantic, de comedie, etc.). După cum bine ştim, un film, din punct de vedere fizic, este stocat într-o succesiune de imagini statice (frame-uri, fotografii) prin a căror parcurgere se realizează percepţia noastră de mişcare, de trecere a timpului care, de fapt, este static în fiecare cadru (este doar o simplă fotografie, la propriu, o simplă memorare a ceva static).

Viteza de parcurgere a cadrelor fixe variază între 24 şi 30 de cadre pe secundă (la om). De ce? Datorită calităţilor de inerţie optică ale ochiului nostru, este răspunsul direct. Dar, după cum am detaliat în una din postările anterioare, un aviator (antrenat, în special pe avioanele ultrarapide militare), dacă urmăreşte un film cu 24 de cadre pe secundă el va percepe o fragmentare a imaginilor, mai concret, va percepe că sunt imagini statice în derulare. De aceea, pentru astfel de oameni, rularea imaginilor este mai rapidă, pentru a se percepe mişcarea fluentă. Dar „regizorul suprem”, delimitat la început, nu poate percepe decât un statism dispus într-un şir ordonat, ca un fel de bandă de film (aşa cum sunt, de fapt, filmele reale), indiferent de viteza de derulare a cadrelor.

Aici, acum, intervine un fapt simplu, cel al numărului de personaje ce joacă (sunt utilizate) în acest film, personaje ce dispun de „liberul arbitru” inviolabil de chiar Dumnezeu însuşi deoarece este vorba chiar de El, cel prezent în fiecare personaj în parte (ca o primă sugestie de consolidare a percepţiei de inviolabilitate). Astfel, în orice personaj apare posibilitatea unei acţiuni diferite faţă de filmul care rulează, un comportament diferit, inviolabil, ce atrage apariţia unui noi film, cu aceleaşi personaje urmărite de cel ce apelează la liberul arbitru, dar cu o altă evoluţie.

Atenţie la faptul că nu este vorba despre un personaj anume, care are o importanţă anume (nu există personaje principale/ actori principali ci doar scop general). Este vorba doar despre un fel de neafectare a liberului arbitru al celorlalte personaje din acest film imaginar. Această neafectare, bineînţeles, se face printr-un fel de negociere a interesului general, al neafectării liberului arbitru decât prin acceptare şi cumulare pe sensul interesului general. Numai aşa se poate vedea dacă ceea ce ştii se aplică (apropos de o altă idee din postările anterioare).

Astfel, de la un cadru anume, va apare un film ce pleacă din filmul iniţial, fără a-l finaliza sau a-i schimba forma iniţială în care va „merge mai departe”. Va fi doar un film ce va avea un nou conţinut, o nouă alternativă, fără a fi un nou film ci o alternativă diferită. Deci, la acest moment al exemplului nostru imaginar, vom avea de a face cu două filme (înfăşurate, în acelaşi timp şi spaţiu), care pot fi considerate asemenea a două universuri paralele fără a fi aşa ceva deoarece este vorba despre acelaşi univers. Vă reamintesc să nu uitaţi de principiul holografic care ne spune că, în fiecare punct al universului nostru se regăseşte întregul univers (inclusiv dacă luăm în considerare multiversul).

Aşadar nu este vorba despre un nou univers, nici măcar despre o nouă dimensiune, fiind, de fapt, acelaşi univers sub altă manifestare, clădit pe aceleaşi elemente statice dar cu altă dispunere, ce se autocondiţionează reciproc în fiecare manifestare. O alternativă înfăşurată cu prima în acelaşi timp şi spaţiu, atât doar, indiferent de numărul de filme ce există. O alternativă vie prin mişcarea a ceva ce trece, percepe mişcarea cadrelor respective, indiferent dacă sunt cele noi sau cele vechi. De exemplu, o hologramă din lumea noastră (reală, perceptibilă), realizată pe sticlă sau altceva, dacă este spartă, în fiecare ciob din ea va reţine întreaga imagine a hologramei iniţiale fiind parte, de fapt, din acelaşi univers (din aceeaşi bucată de sticlă iniţială, care a fost spartă) – atenţie, este vorba despre o hologramă reală şi nu despre o componentă imaginară a exemplului meu. Aşa apare ordinea înfăşurată, autocondiţionată, sub care funcţionează universul nostru.

Fără a uita de acel ceva care percepe mişcarea statismului manifest şi înfăşurat, care nu este altceva decât fiecare bucăţică de Dumnezeu în parte, denumită de noi spirit sau suflet, ajungem acum la ceea ce percepem noi, cică real, palpabil, prin trecerea prin cadrele (statice) ce formează filmul, viaţa noastră (derulată). Ea este asemenea unui impuls ce ne permite mişcarea prin cadrele unui film sau a tuturor celorlalte filme care rezultă din alegerile noastre. Dacă vă amintiţi din mecanica clasică, impulsul este acea energie dată unui „obiect” ce se va transforma în mişcare, o energie potenţială ce se va „disipa” prin energie cinetică până la anulare, în funcţie de „incidentele consumatoare de energie de pe parcurs”.

Atât „dimensiunea” impulsului cât şi consumul de energie (eforturi concrete sau în van) ce apare pe parcursul trecerii prin aceste cadre fixe determină durata de parcurgere, durata de viaţă aşa cum o percepem noi. Spiritul percepe, la acest „final”, doar o trecere dintr-un film, când este finalizată participarea unui personaj la acel film, în alt film, în alt personaj (deoarece trecerea în alt film în acelaşi personaj nu este compatibilă deoarece „cunoaşterea” de care dispune personajul, nu uitaţi, acelaşi, din alt film este diferită de cea a exemplului nostru, plus că se încalcă „propriul liber arbitru”). Imposibilitatea noastră de a rămâne în acelaşi film este dată tocmai de esenţa eternităţii şi a aplicabilităţii cunoştinţelor câmpului general.

Nu putem trăi, de exemplu, în vremurile noastre, 200 de ani (sau orice altă sumă de ani) deoarece, pe lângă faptul că suntem eterni şi dorinţa noastră de viaţă lungă este absurdă pe lângă eternitate, vom trăi 200 de ani în alte timpuri, în alte condiţii de manifestare ce se vor „supune” liberului nostru arbitru (în alt film, în alte filme). OK, ajunge cu acest exemplu deoarece nu vreau să scriu alte 900 de pagini doar cu acest exemplu. Cine are suflet să înţeleagă va înţelege şi din atât!

Ca un mic ajutor „suplimentar” vă pot trimite la situl meu (dorinm.ro), la pagina http://dorinm.ro/entert/lucrari/cuprpers.html unde, acum 2-3 ani am început să scriu o carte „multifilm”/ „multivers”. Este vorba despre un fel de cadru iniţial în care vă inseraţi cu parcurgerea „poveştilor” şi, ulterior, funcţie de alegerea Dumneavoastră, povestea ia cu totul altă alternativă (cu totul alta – cine are răbdare să parcurgă toate alternativele va vedea acest lucru). Acolo veţi înţelege suplimentar care este manifestarea ce am descris-o mai sus.

Sau, în viitor, puteţi descărca jocul (un fel de visual novel ceva mai interactiv) la care lucrez acum (direct desprins din „cartea” care v-am indicat-o şi care „rămâne in aer”/ nu se finalizează datorită acestei treceri la joc), „În jurul lumilor”, care are deja 250 de alternative total diferite, subliniez, total diferite, funcţie de alegerile pe care le va face fiecare din voi. Dar, asta în timp… Nu sunt „superman”, sunt şi unul singur, şi lucrând la atâtea şi atâtea lucruri îmi trebuie ceva timp pentru finalizare (sperând că voi termina până ce impulsul meu se va sfârşi şi voi trece în alt film). Să las „reclama personală” şi să revin la ce doream să postez azi!

Înţelegerea interdependenţei, a unităţii lumii, a sensului pentru individ exprimat numai prin totalitate, ar avea cu totul alte consecinţe pentru viaţa oamenilor, după cum vom detalia mai târziu.

Sigur, s-ar putea naşte o îndoială. Să ne impunem o altă conduită faţă de semeni numai în baza unor ipoteze, fie ele şi ştiinţifice?!? Ei bine, mărturii care confirmă aceeaşi realitate a lumii, văzută în altă dimensiune a sa, ne vin din mai multe direcţii: trăirile extatice, despre care ne vorbeşte şi mistica orientală şi cea creştină, extazul farmaco-chimic în scop de cercetare, despre care am amintit în postările anterioare, misterele lumii antice şi, îndeosebi, cele aparţinând Egiptului antic (atât de preocupat de vieţile viitoare).

Toate aceste surse ne spun că se percepe o lume continuă, care nu mai apare formată din obiecte şi fiinţe, ci doar dintr-o energie neîntreruptă care conectează toate acestea. Timpul pare concentrat pe prezent, simţul polarităţii dispare, iar spiritul ia act spontan de totalitate, unicitate, fără ca logica, raţiunea să fie implicate. Cel ce n-a avut astfel de trăiri (sau nu îşi aminteşte de ele) nu are „instrumentele” necesare înţelegerii. Admite sau refuză este singura reacţie posibilă. Este ceea ce s-a întâmplat de când există lumea.

Astfel de experienţe ne sunt comunicate de toţi marii iniţiaţi ai lumii. de exemplu, la noi vorbeşte pe larg (consemnat şi „aprobat”) despre aceste trăiri, Lucian Blaga. Poate vom găsi vreodată timpul necesar să pătrundem şi în detaliile acestei realităţi „aperceptive”, care nu devine „perceptibilă” decât unui număr extrem de redus de oameni şi numai în împrejurări bine motivate (şi „aprobate” general, de toate entităţile implicate). Orice forţare din curiozitate a unor „porţi închise” se poate plăti cu consecinţe grave. Nu facem teorie, astfel de consecinţe fiind mai des decât vă imaginaţi întâlnite în practica medicală, mai ales în cea a noii medicine/ a noii cunoaşteri.

Ajungem, aşadar, la conştiinţa universală, forma supremă a nemanifestului. Karl Pribram foloseşte modelul hologramei pentru înţelegerea funcţionalităţii creierului. Conştiinţa universală a omenirii ar fi forma supremă a lumii implicate şi ar constitui singura cale de ieşire din criza psihologică actuală, plină de crimă, război, sclavie directă sau indirectă şi multe, multe alte orori. În concepţia holologică, conştiinţa cosmică ne apare ca un aspect al holomişcării pe care nu o putem vedea din afara sa, deoarece noi suntem implicaţi în ea. Este un punct de vedere care îl întâlnim şi la gnoza din Princeton.

După Pribram, creierul nu este decât un complex analizor de frecvenţe. Se ştie de altfel că, toate informaţiile recepţionate de creier sunt codificate la nivelul sistemului nervos în frecvenţă/ frecvenţe. Fiecare neuron ar avea capacitatea de a prelucra un anumit spectru de frecvenţă, surprinzând o „octavă”. Câmpurile de frecvenţă ale neuronilor adiacenţi se întrepătrund şi dau rezultatul reprezentat de „interpretare” (simfonia percepută). Un alt „element” ce apare aici este reprezentat de transformarea Fourier care presupune posibilitatea de a analiza în factori de frecvenţă orice model şi, invers, de a reconstitui un model la care se cunosc factorii de frecvenţă şi amplitudine. În acelaşi mod ne putem imagina lumea, ca o codificare şi o decodificare de modele în frecvenţe spaţiale. O dovadă în acest sens stă chiar activitatea creierului care „completează” (la propriu) un fragment, al unei imagini, de exemplu, cu ceea ce are „stocat” în memorie, rezultând imaginea completă, mai apropiată de realitate sau mai depărtată, funcţie de ceea ce era stocat.

Aşadar, fizica modernă desfiinţează hazardul (dezordinea, evoluţia fără „un plan”)? În virtutea concepţiei holografice asupra lumii, evenimentele întâmplătoare, ca şi coincidenţele semnificative de care vorbeşte Jung, devin comprehensibile, obţin un sens, pierzând statutul de „întâmplător”, deoarece se petrec într-un univers holografic în care orice parte exprimă întregul şi este dependentă de acesta. În spatele apariţiilor întâmplătoare se află „simetrii fundamentale”, legităţi fizice ineluctabile (de neînlăturat, inevital). Hazardul, ridicat în evoluţie la rang de Demiurg de către Monod şi neodarwinişti, îşi pierde prin fizica modernă vechea investitură. Vom observa, de altfel, că bunul simţ a anticipat, de asemenea, aceste argumente ale fizicii moderne în modul de a explicat evoluţia biologică.

Din datele de mai sus observăm că fizica modernă aduce în câmpul cunoaşterii elemente complet noi, total diferite de cele ale fizicii clasice. S-ar putea spune însă că, întreaga „suprastructură”, gândirea ştiinţifică actuală aplicată la celelalte domenii ale cunoaşterii (biologie, artă, filozofie, religie, etc) are ca fundament fizica clasică a secolului 19 şi nu pe cea cuantică dezvoltată în secolul 20. OK, din acest motiv atitudinea noastră faţă de biologie, de medicină, de religie, gândirea noastră politică, cu consecinţe în planul trăirii imediate, sunt motivate de o concepţie depăşită de un secol de ştiinţă, de un secol de ascensiune spirituală generală…

Este ciudat cum de aceste adevăruri extrem de simple, strigător de simple, nu îşi dau seama decât puţini purtători de cuvânt ai domeniilor menţionate şi, mai rău, marea majoritate acţionează „din interes” vădit, la anihilarea, denigrarea, etc. a celor care „poartă noile cuvinte”. Să ne aşteptăm ca abia în secolul 21 să facem un fundament ştiinţei din secolul 20 sau „mai lenevim puţin” (de exemplu, cunoştinţele cuantice nu sunt, încă, subiect de bacalaureat)?!?

Deci, recapitulând noţiunile impuse de fizica modernă vom „constata” existenţa a două universuri paralele dar cu legităţi diferite: universul atomic condiţionat tridimensional şi cel subatomic condiţional pluridimensional. Aşadar, accesibilitatea simţurilor noastre şi, deci, a raţiunii, este „condiţionată” numai la lumea tridimensională, impunând concluzia unei cunoaşteri incomplete a realităţii: relativitatea Timpului şi Spaţiului, existenţa principiului incertitudinii la nivel atomic, existenţa principiului holografic şi al autoconsistenţei care acţionează la nivelul ultim, fundamental al materiei şi în virtutea cărora, orice parte din univers, neexistând decât în interacţiune cu celelalte, va suferi influenţa tuturor elementelor ce se petrec în întreg.

Oare câte dezastre se vor mai produce până ce politicienii lumii (pe care noi îi lăsăm liberi – „Răul nu poate acţiona decât dacă binele nu face nimic” – sau – „Politicienilor ar trebui să le fie frică de popor şi nu poporului de politicieni”), ca şi ultimul om, vor înţelege consecinţele implacabile ale acestor legi?!? Este aşa de greu de priceput de noi azi ceea ce cu multe mii de ani în urmă se ştia?!? Despre astfel de lucruri nu se mai scrie nici măcar în „almanahe” (cine este român va înţelege aluzia)…

În fine, teoreticieni ai fizicii moderne şi cercetători din domeniul neurofiziologiei (şi ştiinţele „conexe”) emit ipoteza unei conştiinţe cosmice, văzută ca un vast câmp informaţional în care suntem cu toţii cuprinşi. Acesta este drumul parcurs prin ştiinţă de cunoaşterea umană în ultimul secol, pe care îl considerăm ca o încununare a raţiunii, un summum al inteligenţei noastre.

Ajunge pentru azi! De mâine, mai ales că vine „Învierea” Domnului nostru Iisus Hristos, voi aborda o cunoaştere ce pare să vină dincolo de raţiune, din vremuri imemoriale, când omul nu avea la dispoziţia sa instrumentele ştiinţei moderne ci numai mintea şi „simţirea” sa, „discutând” despre religie şi cunoaştere…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro