STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Spiritul" nostru (4)

Pentru a înţelege suportul valorilor morale promovate de religii este necesar să facem o succintă discuţie asupra ideilor cu caracter metafizic din istoria omenirii. Fiind necesar să facem un fel de aliaj între religie şi ştiinţă vom fi obligaţi să ne bazăm în primul rând pe dovezi şi, astfel, să pierdem „pe drum” atuuri clare venite din partea religiilor/ practicilor metafizice care nu sunt consemnate prin „monumente rămase”, prin „înscrisuri” şi altele asemenea şi să pierdem dovezile clare existente dar nerecunoscute ce există, de exemplu, la Tărtăria, în China, în „spaţiul” Babilonian, în multe „spaţii” în care scrisul era considerat a fi sacru şi era utilizat cu valoare simbolică devenind, practic, interzis consemnărilor (cum este des întâlnit în teritoriile germanice, france, celte şi britanice), etc. Aşa că ne vom „limita”, vrem nu vrem, doar la Egipt, India, Grecia şi ce vom mai găsi „recunoscut”… Dar, să trec la treabă!

E. Shure, în lucrarea sa „Les grands inities” (Paris, 1889) apreciază că „axul în jurul căruia a evoluat gândirea religioasă” a umanităţii este Egiptul. El consideră că, primii zori ai metafizicii apar cu mult înainte în Egipt prin Hermes Trismegistul, aici fiind atins vârful cel mai înalt al ştiinţelor divine. Bineînţeles, ne referim la o formă elaborată, închegată şi transmisă prin casta sacerdotală în cadrul organizat al templelor, pentru că forme simple, spontane ale culturilor sunt prezente la toate popoarele în fazele iniţiale ale istoriei lor.

Exceptând forma specifică de redare, în esenţa lor, ideile sunt comune şi le găsim şi în religia brahmanică, în doctrina budistă, în filozofia taoistă a Chinei, în Grecia, etc. Fondul lor a format ştiinţa esoterică, ştiinţa cu caracter sacru transmisă numai prin şi în temple prin sacerdoţi şi iniţiaţi în cadrul unor societăţi închise. Erau societăţi de mistere în care neofiţii, după cum am mai spus, erau supuşi la probe de rezistenţă extrem de dure. După admitere trebuiau să presteze un jurământ de păstrare a secretului, a cărui nerespectare atrăgea după sine moartea. Se înţelege că probele aveau un caracter terifiant, cum ar fi spre exemplu aceea de a rămâne închis noaptea într-un sicriu (L. Rampa vorbeşte despre astfel de probe în iniţierea tibetană).

De aceea, cel ce dorea să ajungă un iniţiat avea nevoie de o mare tărie morală. Implicarea într-o astfel de cunoaştere presupunea ulterior mari riscuri dacă nu se respectau scrupulos anumite reguli de conduită.

În Grecia antică cunoaşterea esoterică debutează prin legendarul Orpheu, străluceşte prin Pitagora şi îşi continuă ecoul prin Platon şi neoplatonicieni. Cel mai mare iniţiat al Greciei este considerat a fi Pitagora, care are fericirea şi nefericirea să se iniţieze în Egipt şi Babilon timp de 34 de ani. După o şedere de 22 de ani la şcoala din Memphis este luat de armatele lui Cambyse, care invadează Egiptul şi dus în Babilon, de unde reuşeşte să se elibereze după alţi 12 ani. Pitagora înfiinţează şcoala de la Crotona, unde realizează acea strălucită sinteză a ştiinţelor esoterice însuşite în Egipt şi Babilon. Este primul filozof care încearcă să fondeze o religie pe baze ştiinţifice, esenţă a tuturor celorlalte forme pe care le cunoscuse în lungile sale peregrinări.

Întreprinde în acest scop, la şcoala pe care o creează, un studiu ştiinţific experimental. Pentru rezultatele pe care le obţine în realitatea concretă a vieţii, privită prin toate laturile sale, obţine sufragiul unanim al contemporanilor şi urmaşilor. Din nefericire, pusă sub sigiliul secretului, a ajuns prea puţin din opera sa până la noi. Ne-a rămas de la Pitagora noţiunea de cosmos, simbolismul numerelor, tabla înmulţirii, teorema din geometriile care îi poartă numele ş.a. Preocupat să promoveze o ştiinţă care să fie fundament pentru toate drumurile vieţii umane, este singurul filozof din istoria lumii care a reuşit să instituie în fruntea cetăţii un consiliu format din oameni de ştiinţă cu drept deliberativ şi consultativ alături de oameni politici.

Iată, spre exemplu, după Pitagora, idealul perfecţiunii urmărit prin instrucţia dată în şcoala sa, valabil credem noi şi astăzi, după mii de ani: să realizezi adevărul în intelect, virtutea în suflet şi puritatea în fizic printr-o igienă foarte riguros respectată. Igiena fizică este considerată ca fiind strict necesară alături de cea morală, fiind bine înţeleasă relaţia reciprocă existentă între corp şi spirit. Ştiinţa era considerată a fi calea prin care intelectul ajunge la înţelepciune învăţând să facă distincţie între bine şi rău.

După ce primul său maestru, Socrate, îşi curmă zborul gândurilor cu mătrăguna democraticului Areopag atenian, Platon însuşi pare să se fi format la şcoala tradiţiilor ezoterice de pe lângă templele din Egipt, la cele ale urmaşilor lui Pitagora şi la cea continuată în Grecia prin misterele lui Eleusis. Spre deosebire de Pitagora, care s-a conformat rigorilor ezoterice, Platon formează o şcoală exoterică, cu caracter deschis, transfigurând în plan filozofic şi moral învăţătura secretă a templelor şi oferindu-ne astfel şansa de a-i cunoaşte opera.

Cunoscător al acelor valori universale, morale, filozofice şi religioase afirmate în forma lor primordială, Platon este în primul rând un filozof voalat al invizibilului, al acelei dimensiuni inaccesibile simţurilor, ci doar puterii penetrante a gândurilor. Categoriile de Bine, Frumos şi Adevăr sunt valorile morale universale prin care se poate ajunge la desăvârşirea ideală, la transcedere în lumea Ideilor, care sunt modele imuabile ale lumii concrete.

Conţinutul învăţăturilor constă în explicaţii asupra originilor lumii, relaţia dintre om şi Sursa sa, metodele concrete de a accede la Sursă. Era vorba, deci, despre însuşirea acelor tehnici prin care omul intra într-un acord armonic cu Universul. Deoarece însemna transformarea dirijată şi completă a personalităţii cu acces la potenţialul biologic latent, cu actualizarea unor posibilităţi neobişnuite, este uşor de înţeles de ce accesul la o astfel de cunoaştere era foarte limitat şi pus sub interdicţia de a fi divulgat. Ideile esenţiale ale filozofiei ezoterice constituie fondul doctrinar comun de la care au plecat ulterior religiile monoteiste. Le vom reda rezumativ pentru a înţelege filiaţia şi, îndeosebi, suportul lor.

Întregul existent este creaţia Spirtului absolut. Spiritul absolut este Dumnezeu (sau o altă denumire – nu este vorba aici despre o diminuare a importanţei celorlalte religii ci, pur şi simplu, îl denumesc, fie şi arbitrar, după religia mea declarată de filiaţia dată de părinţii mei, referindu-mă la Unicitate, la Spiritul absolut), existând un singur Dumnezeu. Materia este creaţia Spiritului manifestată în Timp şi Spaţiu în forme efemere, schimbătoare, supuse evoluţiei. Există o evoluţie şi a lumii materiale şi a celei spirituale.

Este aproape incredibil că ideea evoluţiei lumii să existe de cel puţin 5 până la 10.000 de ani într-un cadru atât de secret, încât abia în secolul 19 al erei noastre să fie acceptată prin intermediul ştiinţelor. Este ciudat că, deşi Platon a avut acces la ea, a postulat totuşi imuabilitatea „Ideilor”, a arhetipurilor lumii concrete. Omul, ca şi întreaga natură, este creaţia lui Dumnezeu. De aceea, tot ceea ce se află în infinitul mic se află şi în infinitul mare. Ceea ce este în Cosmos este şi în om. Pentru a-şi împlini rosturile sale iniţiale, între om şi cosmos trebuie să existe o deplină armonie. Disarmonia din om este cea care tulbură raporturile dintre el şi Univers.

Aşadar, şi prin urmare, scopul vieţii îl constituie perfectarea spiritului, care este nemuritor. Pentru a se perfecta pe sine, spiritul va transmigra prin mai multe corpuri fizice care sunt muritoare şi aparţin celor două regnuri, vegetal şi animal. Când spiritul care iniţial este semiconştient de sine ajunge prin desăvârşire la a lua act conştient de natura sa divină şi a se integra în armonia unităţii cosmice, transmigrarea sa se termină. Devine el însuşi o parte din lumina divină.

Deşi prezentă în doctrinele teozofice, creştinismul a respins ideea transmigrării, care îşi are sorgintea în spiritualitatea egipteană (?!?) şi este dezvoltată în Grecia de Pitagora, după cum a respins-o şi pe aceea de sorginte indiană a reîncarnării, a succesiunii de mai multe vieţi umane până la atingerea desăvârşirii spirituale. Până la Iisus, în virtutea legilor devenirii cosmice, se considera că omul care nu reuşeşte să se perfecteze spiritual în niciuna din vieţile terestre, în cele din urmă rămâne în stadiul involuat al unei perpetue suferinţe, terestre, dependent de forţele negative. Venirea lui Iisus a însemnat, graţie jertfei sale, schimbarea legii şi oferirea şansei tuturor celor care au comis erori faţă de ordinea divină de a se redresa prin cunoaştere/ recunoaştere şi îndreptare.

Cu alte cuvinte, Iisus este cel care schimbă legea eternei suferinţe pentru om, dându-i posibilitatea să i se ierte greşelile dacă ia decizia să revină în cele din urmă pe calea indicată. De aici cuvintele „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Calea este aceea a trăirii în acord cu legile divine, adevărul constă în înţelegerea legilor divine, iar viaţa terestră este mijlocul prin care ţi se dă posibilitatea de a te înscrie în demersul acestor legi. Acesta a fost sensul jertfei lui Iisus: iertarea (în termeni canonici – mântuirea) omului prin schimbarea legii.

În virtutea legilor echilibrului în Univers, nimic esenţial nu se poate obţine fără un sacrificiu cerut de consumul de energie. Dacă undeva se pierde o energie pozitivă trebuie din altă parte luată aceeaşi cantitate de energie similară. Toate marile înfăptuiri au impus sacrificii şi asta o vedem nu numai în descrierile mitice dar şi în viaţa oamenilor.

Astfel, spiritul ar consemna în profunzimi toate experienţele vieţilor precedente. Acesta ar fi fondul, sursa tuturor pulsiunilor din subconştientul nostru, neexplicate prin ereditatea imediată. În directă consecinţă, evoluţia în plan spiritual este specifică numai omului. Însuşirile, dotarea psihică şi spirituală nu ar fi decât rezultanta unor îndelungi şi repetate experienţe spirituale. În alţi termeni am putea spune că, pentru a gândi cerul trebuie să porţi în tine amintirea unui cer. Înţelegerea modernă nu poate fi decât ofuscată de o astfel de concepţie, când se admite că orice ins este, ca dotare, rezultatul propriilor programe genetice formate în momentul procreării.

Răspunsul tradiţiei ezoterice este acela că, spiritului care urmează să-şi modeleze un nou vehicul din substanţă i se dau acei genitori care întrunesc condiţiile necesare, în primul rând ţinându-se seama de cele ale mamei. De aceea, mama este considerată în concepţiile acestor filozofi ca fiinţă sacră, generatoare de viaţă în Univers. Actul de concepţie, însuşi, era considerat sacru şi exista o ştiinţă specială pentru concepţie şi educaţia copilului care depăşesc cu mult ceea ce am gândit noi, modernii, astăzi despre toate acestea. Părinţii ştiau că îşi asumă o mare răspundere faţă de Univers, faţă de Providenţă, dându-li-se în grijă o nouă entitate de viaţă care trebuie să ajungă prin ei la desăvârşire.

Să ne imaginăm sentimentul de a te şti implicat acum şi aici în rosturile Universului! Din acest motiv se iau precauţii speciale la concepţie şi la naştere şi nu erau lăsate circumstanţelor nefavorabile. Se alegea momentul cosmic propice, se făcea o anumită pregătire psihologică etc. Dacă ne gândim la copiii concepuţi la beţie şi la cei de pripas din lumea modernă, la ignorarea totală a educaţiei până la vârsta de 7 ani, cei „de acasă”, ca de altfel şi mai târziu, vizavi de raportul dintre om şi Univers, ne putem întreba realmente dacă, faţă de cunoaşterea ezoterică, cea a civilizaţiei noastre este cumva în progres?!?

Mai mult, după sute de generaţii în care această responsabilitate educativă faţă de Univers a fost „tradusă” şi redusă la simplul „proces tehnologic al procreării” (controlat sau nu la nivel de familie sau mai sus din punct de vedere al „conducerilor” de tip politic) şi rezultatul mai mult sau mai puţin accidental al acestuia concretizat în noul copil, ba, mai mult, în produsul necesar pentru a crea forţa de muncă necesară familiei, etniei, poporului cu diversele ei atribuiri în agricultură, război, naţionalism, etc, responsabilitatea „revenirii” noastre pare să fie mult mai imperioasă. Inclusiv eu, acumulând „cunoaştere” mi-am ridicat întrebarea „Ce ar fi fost dacă ştiam (şi simţeam) toate acestea când am pus „bazele” copiilor mei şi, ulterior, când i-am educat?!?”. Dar, cel puţin la acest moment, ştiu ce să fac cu nepoţii mei, atât timp cât cursul istoriei nu va interveni şi îmi va elimina eforturile… Rămâne valabilă doar o altă mare întrebare a mea: „De ce nu se predau aceste cunoştinţe la grădiniţă, apoi la şcoală?” (şi nu mă refer la religie ci la Noua/ Vechea cunoaştere).

OK, ajunge pentru azi! Vom continua şi mâine!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro