STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Spiritul" nostru (6)

„Suntem în a doua zi de Paşte… O zi fără Mântuitorul nostru Iisus, nici Om nici Înviat, rămaşi doar cu Barabas, cel ales de mase, cel care a fost alternativa la salvarea celui ce ne putea da unele răspunsuri despre noi, cel care simboliza doar ura, dorinţa noastră de răzbunare şi, de ce nu, micimea simbolică a turmei manipulate din care făceam parte în acele vremuri (?!?)… sau încă facem parte (?!?)…

Aşadar, să încercăm să vedem ce răspunsuri despre noi am putea găsi, fie şi cu ceea ce ştim acum, în zilele noastre. Întrebări care nu au încă un răspuns…

Am plecat de la necesitatea de a ne cunoaşte pentru a şti ce avem de făcut. Ne-am întrebat dacă, mânaţi de o continuă sete de cunoaştere, ne este accesibil adevărul ultim sau absolut. Dar, nu am văzut decât că simţurile noastre ne „înşeală”, că percepem o realitate pe care o vedem diferit nu numai de la specie la specie, dar şi de la om la om.

După un optimism naiv, în virtutea căruia „totul se ştie” sau „se poate şti”, ştiinţele actuale, prin fizica modernă, ne spun că suntem obligaţi să operăm doar cu aproximaţii. Realitatea „ultimă” sau mai exact „prima” fiindu-ne inaccesibilă. Am discutat, ca urmare, necesitatea de a accepta şi alte căi de cunoaştere decât cele impuse de gândirea raţională sau de ştiinţele exacte La ce întrebări nu s-a răspuns încă prin ştiinţele exacte?

Nici acum nu poate fi definită în termeni ştiinţifici sursa Universului, momentul Zero al Marelui Început (teoria Big Bang-ului ne imaginează, sau prezintă, evenimentele petrecute ceva mai târziu, de la Big Bang spre noi, dar nu şi cele de înainte), sursa vieţii şi a evoluţiei, misterul morţii, armonia universului (în ciuda teoriilor care se vor suficiente), mecanismele interne ale gândirii, ciudata lume a psihicului, ş.a.m.d. Toate aceste răspunsuri pot fi intuite, uneori relevate, după cum susţin religiile, ca şi alte surse implicate, dar niciodată demonstrate.

Religiile pleacă ele însele de la admiterea existenţei a ceva anterior, care nu poate fi explicat, de dimensiune infinită, pe care mintea noastră finită nu poate să-l cuprindă. Sunt taine, ca să folosim termenul consacrat, la care nu avem acces. O parte dintre acestea au fost descifrate pe căi empirice, altele prin gândirea intuitivă sau cu acces la alte niveluri de cunoaştere şi, în fine, latura lor fenomenologică a fost cunoscută în parte prin ştiinţe. Rezultă de aici că niciuna dintre căi nu poate fi negată în efortul de cunoaştere fiecare descoperind o parte mai mare sau mai mică din Adevărul despre noi dar niciuna în totalitate. Exclusivismul oricăreia dintre acestea nu poate să însemne decât lipsă de informare şi închistare dogmatică.

Să nu uităm că, există două surse esenţiale prin care accedem la Adevărul despre noi: una experimentală, mediată empiric sau ştiinţific şi o alta relevată. La fel, să nu uităm că există Adevăr absolut care este inaccesibil omului din două motive: suntem fiinţe finite, expresie a infinitului care-l conţinem dar nu îl putem concepe aşa cum sunt apoi adevăruri intenţionat ascunse omului pentru că, pe de o parte nu-i sunt utile, iar pe de altă parte pot fi periculoase pentru el. Este inutil să argumentăm suplimentar (vezi şi postările anterioare). Tot ceea ce a descoperit omul ca posibilitate a folosit nu numai pentru ci şi împotriva semenilor săi.

Una din informaţiile care ne sunt ascunse este, de exemplu, momentul morţii naturale care, în mod cert, este înscris undeva (indiferent dacă în genom sau în altceva). A-l cunoaşte dinainte, pentru cei mai mulţi dintre noi, care nu cunosc rostul vieţii în Univers, ar echivala cu o condamnare capitală al cărei termen ar fi calculat prin numărătoare inversă. Când în patologia psihiatrică întâlnim oameni care sunt anxioşi doar la ideea că ar putea avea o boală incurabilă, este uşor de înţeles ce ar însemna certitudinea unei astfel de „sentinţe”.

În concluzie, sunt adevăruri la care avem acces pe o cale mediată empiric sau ştiinţific şi adevăruri la care nu vom accede niciodată. O mică parte este semnalată în condiţii speciale unor „aleşi” sau „iniţiaţi”, grupaţi încă din antichitate în societăţi iniţiatice secrete. Nici religia şi nici ştiinţa nu au acces la Adevărul Absolut, fiecare însă din alte motive. La fel, fiecare epocă îşi are adevărurile ei, care nu apar întâmplător ci ca urmare a unor necesităţi. La fel şi revelaţiile. De altfel, revelaţiile nu implică obligatoriu trăiri de ordin mistic. Le-au avut, după cum am văzut, şi mulţi oameni de ştiinţă. Aşadar, pentru a respecta „regula jocului” nu vom reda ceea ce apreciem a fi nociv, tulburător pentru spiritul nostru şi aşa prea bântuit de prea multe angoase în aceste vremuri ci, ne vom rezuma doar la elementele concrete ale noii medicine/ noii cunoaşteri ce ne pot ajuta şi, mai ales, ce nu vor încălca „liberul arbitru”…

Există două dimensiuni ale realităţii, una vizibilă şi una invizibilă. Deci, există o singură Realitate, care are structuri vizibile şi invizibile. Limita dintre „vizibil” şi „invizibil” este dată de raportul de frecvenţe ale câmpului de energie, frecvenţele joase aparţinând lumii concrete, cele înalte lumii invizibile. Deoarece totul se află în mişcare şi transformare nu percepem niciodată realitatea concretă, ci doar aparenţa unui moment. Din această aparenţă fiecare percepe doar un fragment, pentru că avem un registru de percepţie şi de interpretare diferit de la individ la individ. Modul diferit de a percepe şi de interpreta lumea constituie, alături de interesul individual, sursa tuturor neînţelegerilor dintre oameni. Cum nu se poate acţiona asupra modului de a percepe lumea, fiind condiţionat natural, rămâne de influenţat doar motivarea umană.

Capacitatea de percepţie nu este expresia evoluţiei biologice, cum s-ar părea, ci a finalităţii speciei. După cum am mai discutat, sunt specii care, în unele privinţe, au o capacitate de percepţie mult mai bună decât omul. Deci, percepem doar ceea ce am fost programaţi, fiind programaţi să percepem, în primul rând, doar ceea ce ne este util. Şi, este util doar ceea ce serveşte funcţionalităţii unei specii, pentru că în natură nimic nu este întâmplător. Prin simţurile sale omul a fost programat să perceapă tridimensional o realitate „văzută” secvenţial, disparat. De aici derivă lipsa de adaptare adecvată la realitate. Spiritului i-a fost destinată sarcina de a reconstitui realitatea în unitatea sa fundamentală. Cultivarea spiritului a fost însă dependentă de propria sa opţiune, de efortul de a o face, de lupta sa cu comoditatea, fricile şi limitările naturii sale.

Vorbind la figurat, istoria Universului este o istorie a culiselor, ceea ce se vede fiind doar efectul. Percepem o lume ca efect al unei cauze care este dincolo de raţiunea noastră. Dimensionarea vizibilă a Realităţii este intrinsecă materiei şi devine cognoscibilă prin senzorii biologici sau prin instrumentele ştiinţei. Dimensiunea sa invizibilă este extrinsecă, transcendentă şi o parte a sa devine cognoscibilă doar spiritului, cum spune Platon, unor iniţiaţi sau în împrejurări excepţionale. Jung şi Pauli, după cum am văzut, consideră această realitate ca fiind transcendentă experienţei comune, dar contingentă psihismului nostru inconştient.

Este o lume unitară, „Unus Mundus”, acauzală, în afara Timpului şi Spaţiului, conţinând în sine arhetipurile lumii perceptibile şi o cunoaştere absolută, „Savoir Absolu”. Există, deci, o ordine arhetipală aflată în conexiune cu ordinea fizică materială redată prin simţuri şi raţiune. În alţi termeni, ordinea psihică arhetipală ar conţine în sine inteligenţa creatoare a ordinii cauzale. Când Jung vorbeşte despre o ordine acauzală, involuntar ne vin în minte cuvintele „Cel ce este fără cauză”… Realitatea invizibilă, nerespectând principiul separabilităţii şi al succesiunii care ne apar în condiţionarea sa tridimensională, nu poate fi înţeleasă prin logica formală bazată pe principiul terţului exclus. Aici funcţionează o gândire bazată pe concepte intuitive. Este aidoma universului subatomic, dominat de o logică ternară sau polivalentă exprimabilă doar matematic.

Realitatea concretă a făcut, după cum spuneam mai sus, obiectul cunoaşterii empirice şi ştiinţifice. Realitatea transcendentă a conţinut iniţial obiectul unei cunoaşteri ezoterice, obţinută prin iniţierea în interiorul unor societăţi cu caracter închis. Lumea modernă este confruntată din nou cu acest tip de cunoaştere dar nu la modul ezoteric ci exoteric. Ceea ce a fost interzis cândva pentru mulţime începe să devină accesibil tuturor (celor interesaţi, bineînţeles). Este singura soluţie pentru ieşirea din criza morală a omului actual. Doar adevărul despre sine îl mai poate salva pe om, constrângerea, forţa, războiul, mecanismele sociale, economice, etc. actuale dovedindu-şi inutilitatea.

Revenind, există, aşadar, o Realitate aparentă, accesibilă simţurilor noastre şi o alta invizibilă, inaccesibilă lumii noastre sensibile, postulată atât de spiritualitatea antică orientală cât şi de ştiinţele moderne. Acestei dimensiuni a existenţei i s-a atribuit o multitudine de denumiri. Spiritualitatea antică orientală o defineşte ca Realitatea esenţială, Realitate ultimă, Realitate supremă, Realitate absolută sau Tao. Religiile îi spun Dumnezeu, Allah, Brahma, Spirit Suprem, etc. Ştiinţele moderne utilizează noţiunile de Câmp fundamental, Câmp unificat, Câmp informaţional universal, nivel ortoexistenţial, etc. Am comentat, de asemenea, includerea la acest nivel a conceptelor de Conştiinţă Cosmică, Minte Universală – Universal Mind, Savoir Absolu, Inteligenţă ordonatoare de univers, etc.

Realitatea ultimă, invizibilă este esenţială pentru că este sursa realităţii vizibile, aparente. Este, deci, primordială şi eternă. la nivelul său sunt situate ceea ce Platon a denumit Idei (arhetipurile şi tiparele), modele morfogenetice ale lumii concrete. Prima este nemanifestă, cealaltă este manifestă şi aparentă, vizibilă şi efemeră. Din lumea nemanifestă se naşte materia, care nu este decât energie venită din câmpul fundamental. Prin decondensare trece în substanţă, după care se întoarce din nou la sursă (se fac o mulţime de speculaţii asupra intrărilor şi ieşirilor materiei la nivelul „găurilor negre” – black holes şi al „găurilor albe” – white holes). Materia vine deci din infinit, ia forme finite circumscrise cauzal şi spaţio-temporal după modele informaţionale înscrise în dimensiunea invizibilă şi se întoarce din nou în infinit, după o evoluţie supusă implacabil multiplelor ritmuri interne şi marilor cicluri cosmice.

Deci, a venit momentul să putem discuta despre corpul invizibil şi corpul vizibil. Corespunzător realităţii descrise mai sus, întreaga lume vie ar dispune de un corp vizibil şi altul invizibil. Corpul vizibil este sesizabil, condiţionat tridimensional şi se manifestă numai la acest nivel în virtutea legităţilor specifice acestei dimensiuni: trecut, prezent, viitor, naştere, dezvoltare, moarte, etc. Corpul invizibil este matricea noastră primară, este câmpul care conţine toate informaţiile peregrinărilor noastre cosmice. Face parte din dimensiunea informaţional-energetică şi se supune legităţilor acesteia care, după cum am văzut, recunoaşte un alt Spaţiu-Timp şi are un alt destin, reîntregind câmpul informaţional, fundamental, în care îşi are originea. Am putea compara soarta sa cu cea a bobului de grâu care, prin cultivare în pământ se va înmulţi.

Prin trecerea matricei noastre energetice în substanţă de obţine o îmbogăţire a experienţei, un cumul de informaţie ce „testează” corectitudinea sau incorectitudinea (dacă aceasta există) a informaţiilor absolute deţinute. Prin întoarcerea sa îmbogăţită la starea originară va constitui o sursă de evoluţie pentru alte structuri vii care îşi vor începe un nou ciclu cosmic, pe aceeaşi „etapă” sau în alta diferită, de obicei superioară. Acesta este motivul pentru care se percepe că toate stările de existenţă sunt finite, deoarece trec dintr-o stare în alta. Ca urmare, nimic nu are „viaţă veşnică” de vreme ce Universul material însuşi se supune transformărilor ciclice. Numai corpul primordial, născut direct din câmpul universal ne apare, deci, neperisabil în raport cu timpul terestru, fiind plasat într-un context atemporal.

Pentru a aduce unele clarificări putem „suci” problema şi din alt punct de vedere. Corespunzător celor două moduri de a vedea lumea, există şi două moduri de exprimare: una raţională şi alta simbolică. Exprimarea raţională este specifică lumii conştientului, cea simbolică fiind specifică lumii inconştientului. Ne amintim că, dimensiunea transcendentă este contingentă lumii inconştientului în care se află arhetipurile ca modele structurale şi funcţionale ale realităţii concrete. Exprimarea la acest nivel este, deci, de tip simbolic.

Corespunde, în acelaşi timp, dimensiunii Sacrului. De aceea, calea de comunicare la acest nivel este mediată prin simboluri, ritualuri, invocări etc. Ritualul folosit de religii, de societăţi ezoterice nu reprezintă decât mijloace simbolice de exprimare, accesibile doar celor iniţiaţi, constituind în acelaşi timp, mijloace de conexiune la informaţia arhetipală.

Sănătatea şi boala, la rândul lor, depind ca expresie, de asemenea, de lumea simbolurilor, a arhetipurilor. Întregul univers ne vorbeşte prin simboluri, omul însuşi venind pe lume cu semnătura unui simbol. Pierderea simbolului înseamnă criză morală şi boală (fizică sau psihică). Regăsirea lui înseamnă sănătate. Există tehnici terapeutice care, prin decriptarea şi redarea propriului simbol, conduc la refacerea sănătăţii, uneori chiar în boli „majore”, incurabile pe alte căi. Sigur, această cale/ posibilitate nu este totdeauna accesibilă medicinei clasice care se adresează unei lumi raţionale şi o ignoră pe cea simbolică. Dar, să revenim!

La acelaşi nivel al lumii de simboluri există şi exprimarea numerică a fenomenelor din univers. Orice fiinţă, obiect sau fenomen poate fi exprimat printr-un număr corespunzător frecvenţei de câmp a substratului său energetic, numărul de atomi din structura sa, mergând până la data „sosirii” pe lume, utilizate în diferite tehnici cu caracter ezoteric iniţial. Privite astfel, numerele nu ne mai apar ca expresie cantitativă a realităţii ci şi cu o funcţie ontologică. Ele apar ca fiind ceva cu care se poate aborda certitudinea şi incertitudinea.

Sunt câteva concepte elaborate de fizica modernă care ne obligă la revizuirea aproape completă a viziunii noastre despre lume. Să revedem importanţa şi consecinţele lor! Principiul incertitudinii care domneşte în fizica universului cuantic nu ne mai permite să emitem verdicte rigide bazate pe un determinism care se dovedeşte a nu avea o fundamentare ştiinţifică. În intimitatea materiei există o altă raţiune, diferită de cea cu care operăm obişnuit.

Principiul autoconsistenţei materiei din care rezultă non-separabilitatea sa, postulat de teoria bootstrap, şi conceptul reprezentării holografice au consecinţe de o extraordinară importanţă pentru noi, dacă le extrapolăm la social. Rezultă din aceste concepte că nimeni nu există doar pentru sine, ci este un nod de interrelaţii, de interacţiuni cu ceilalţi. Limitele noastre sunt ca urmare indistincte. Este greu de spus ce ne aparţine numai nouă şi ce datorăm celorlalţi.

Aşadar, suntem vital conectaţi cu alţii, dependenţi de ei şi de atitudinea noastră faţă de ei, ce ar trebui să fie „de consecinţă”. În această confluenţă cu lumea, orice acţiune exercitată într-un punct se va reflecta automat asupra întregului. Nu ne putem, deci, sustrage legilor universului nici cel puţin atunci când gândim în singurătate şi tăcere, deoarece creierul nostru, corpul nostru nu există şi nu funcţionează decât în conexiune cu alte creiere, vizibile sau invizibile, ştiute sau neştiute.

Vom înţelege de ce, în acest context, acţiunile noastre negative manifestate faţă de semeni sau doar gândite vor avea o influenţă nefastă asupra ansamblului în care trăim. Suferinţa provocată va fi a tuturor, inclusiv a noastră. Făcând rău, deci, altuia, se face rău tuturor şi nouă înşine. Invers, gândurile bune, actele pozitive vor avea o reflectare benefică asupra celorlalţi şi a noastră. Avem acum o explicaţie pertinentă a îndemnurilor la iubire, recunoştinţă, înţelegere, generozitate, la altruism, la modestie, la respect pentru alţii, la concentrarea minţii noastre numai pe gânduri pozitive. Înţelegem de ce ura, invidia, agresivitatea, lăcomia, viciul, orgoliul, orice alt gest sau gând negativ sunt dăunătoare pentru noi şi ceilalţi.

Culegem ceea ce semănăm, indiferent cum vom avea impresia că manipulăm „recolta”. Şi, dacă ne gândim la îndelungata noastră istorie, minată de toată zgura instinctelor defulate şi a orgoliilor şi egoismelor necenzurate, atunci viaţa pe care o avem nu ar trebui să ne mire. Nimeni nu scapă, nici cel mai valoros suflet ce poate apare în oceanul mizerabil al întregului viciat. Este ca şi cum, peşte fiind, te naşti într-un ocean viciat, mortal, în care toţi ceilalţi peşti se vânează pentru a prelungi existenţa lor mizeră fără a acţiona în nici un fel spre a curăţi oceanul şi al face propice vieţii. Cât de lipsită de speranţă ar fi această „evoluţie oceanică” dacă ajungi să nu ai nici un fel de idee despre curăţenie, totul fiind dedicat mizeriei ridicată la rang de virtute a vânării celorlalţi?!?

Devine de asemenea explicabil ştiinţific însemnul major de care este condiţionată împlinirea omului şi anume acela că, în toate acţiunile noastre să vizăm în primul rând binele semenilor. În mod indirect, efectul se va reflecta asupra tuturor. Este, deci, nevoie de o concentrare a eforturilor pozitive ale tuturor oamenilor pentru ca în câmpul fundamental să se creeze forţe propice, majoritare, favorabile la nivel de istorie, de destin. Şi această acţiune se exercită deoarece am văzut că aceasta funcţionează ca o entitate globală. Să fi ştiut toate acestea religiile care, fără excepţie, au imaginat coduri morale aproape identice?

În mod cert, cei iniţiaţi le-au ştiut, pentru că le întâlnim în istoria tuturor. Şi, de aici, întâlnirea peste timp a religiilor cu ştiinţa. Să fie oare întâmplător?!? Nu este cumva semnificativ tocmai pentru veacul 1914 (primul război mondial) – 2014/ 2015, care nu poate fi comparat ca impas cu nici un altul din existenţa lumii?!? Niciodată ca acum nu s-a pus problema ori, ori. Ori ne schimbăm radical comportamentul, ori… cel mai probabil, murim. Dacă a existat cândva un potop, pentru Noe s-a găsit un munte. Dar, când toată planeta se va aprinde, unde să te ascunzi?

Două mari neîmpliniri fac tragedia umană, credem noi: drama neîmplinirii psihologice generată de necunoaşterea propriului adevăra, a rostului pe care îl avem în viaţă şi care este exprimat prin valenţe ce ţin de eul autentic, de esenţa sa, în special de drama insatisfacţiei în planul trăirii sociale. Întreaga istorie a societăţii omeneşti este o istorie a luptelor, războaielor, crimelor, dramelor, suferinţelor ce au primat eforturilor comune, constructive, dragostei şi înţelegerii. Şi, deasupra tuturor, sursa neîmplinirilor sociale o constituie luptele politice, dovadă fiind chiar sistemele politice actuale care se bazează pe democraţii (controlate de interese, manipulabile şi nu concrete, reale) sau pe autocraţii, indiferent de forma de manifestare a acestora.

Orice politică înseamnă „adevărul” unui grup social care este exprimat prin interese „particularizate”, impresii motivate doar afectiv-emoţional şi principii inventate, care menţin o dictatură a tuturor relelor „particularizate”. Conducerea sub un singur partid, un singur conducător (sau reunite) înseamnă triumful complet al acestor rele „particularizate”. Mai multe partide ar însemna diminuarea acestora prin contrabalansarea rezultată din confruntare, dar nu este o reală promovare de adevăr pentru că aceasta nu este de natură politică, ci ştiinţifică.

Adevărul ştiinţei despre om este singura politică reală a omului. Şi politica trebuie să se „contrabalanseze” şi să-şi extragă principiile din ştiinţă şi nu din opinii subiective, din doctrine (fără şansă de a deveni dogme) „particularizate”. Un exemplu este marxismul care a pretins că are o bază ştiinţifică, dar contrar afirmaţiilor, nu avea ca suport decât dogme rezultate dintr-o cunoaştere limitată materialist-dialectică specifică secolului 19 în ştiinţe. Nimic din ceea ce a fost reală cunoaştere ştiinţifică, modernă, nu a fost acceptat. Ştim bine care a fost soarta geneticii, a ciberneticii, a informaticii, ca să nu mai vorbim de religie. La fel a fost tot ce a constituit „adevărul naţionalist-socialist” (al „nazi” de la nazionalismus, al lui Hitler), fundamentat „cât se poate de ştiinţific”. Mereu uităm că tot ceea ce a făcut el şi toţi cei care l-au susţinut a fost „perfect legal”.

Fundamentat pe un adevăr siluit, nici un astfel de sistem nu a supravieţuit, aşa cum nu vor supravieţui nici alte sisteme sociale care nu sunt bazate pe adevărul complet sau, cel puţin, pe legătura directă cu oamenii, adică al tutor oamenilor fără excepţie şi nu al unuia sau mai multor grupuri formate pe criterii politice (dictatura democraţiei sau orice altă formă de dictatură). De ce trebuie să acceptăm acest „apel” global. De exemplu, în istoria lumii, o singură dată s-a reuşit realizarea unei guvernări care avea la bază principii rezultate dintr-o sinteză a ştiinţelor timpului.

Aceasta s-a realizat pe vremea lui Pitagora când, la iniţiativa lui, conducerea Crotonei a acceptat „Consiliul celor trei sute” format din învăţaţi aleşi de Pitagora şi „Consiliul celor o mie” format din oameni aleşi pe criterii democratice, dar politice. Dar, după o funcţionare de aproape un sfert de secol, aşezământul lui Pitagora sfârşeşte prin incendiere de către mulţimea stârnită de un anume Cylon care, cândva, fusese refuzat pentru inaptitudine la şcoala marelui învăţat. Din nefericire, în confruntarea între Inteligenţă şi opusul ei au învins cei mulţi „afectaţi” de o distribuire „eronată” a produsului şi nu a inteligenţei. Politicul concentrat pe „distribuirea profitului” (indiferent de forma acestuia) a învins Înţelegerea concentrată pe „distribuirea cunoaşterii”.

Caiafa l-a învins pe Mesia, plebea l-a învins pe Fiul lui Dumnezeu care a acceptat sacrificiul tocmai pentru ei şi l-a ales pe Barabas, cel care le „reprezenta” interesele contra Romei. Aşa Pilat (politicul) s-a spălat de mâini de soarta Omului sub ameninţarea interesului. Oare aşa va fi mereu până la finalizarea existenţei unui profit?!?

În loc de concluzii să-l „ascultăm” aici pe sociologul de origine română, Basarab Nicolescu: „Dacă am şti că fiind violenţi contra altora, această violenţă va fi resimţită realmente fizic de către noi înşine, atunci am face să dispară dintr-un elementar egoism această violenţă. Dacă am şti că făcând război, aceasta se traduce fizic prin propria noastră moarte, atunci am face să dispară din acelaşi elementar egoism, războiul. dacă am şti că separabilitatea, dualismul subiect-obiect, cauzalitatea locală nu sunt realmente decât aproximaţii, iluzii hrănite prin ignoranţa şi vanitatea noastră, atunci am înceta să inventăm dogme, sisteme ideologice ferme, utopii care cad inexorabil în distrugere şi suferinţă. În definitiv, toate societăţile trecute sau prezente sunt fondate pe iluziile realismului clasic”.

Sacrul şi profanul. „Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea Sacrului”, ne spunea Mircea Eliade. Unde marele istoric al religiilor priveşte Sacrul ca element ce face parte din structura conştiinţei şi nu doar ca moment în evoluţia acesteia. Sacrul presupune teama, misterul şi fascinaţia în faţa necunoscutului. Este sentimentul în faţa divinităţii prin care interogaţiile privind Sursa şi Destinul fiinţei obţin un răspuns.

Realitatea transcendentă a constituit obiectul sacrului, Realitatea concretă, pe cel al Profanului. Istoria omului este o istorie a devenirii sale de la Sacru la Profan, mai exact al căderii de la Sacru la Profan. Într-o exprimare reducţionistă, de Sacru s-a ocupat religia, de Profan ştiinţa. Cu sau fără voia sa, toată viaţa omului este o oscilaţie între Sacru şi Profan. Prin Sacru se dezvoltă şi se descoperă Sinele, Fiinţa Esenţială, propriul său adevăr, cel al fiinţei în care sunt înscrise finalitatea şi acţiunea, simbolul şi realul.

La început viaţa omului a fost în relaţie cu Sacrul, ne pune Mircea Eliade. Pe măsură ce progresează cunoaşterea ştiinţifică, teritoriul Sacrului se îngustează pentru că explicarea cauzelor imediate i-a determinat pe oameni să le neglijeze pe cele îndepărtate, situate la origini. Dar pierderea relaţiei cu Sacrul l-a privat pe om de cunoaşterea realităţii esenţiale. A rămas doar la fenomen, pentru că esenţa nici nu-i este accesibilă ştiinţei şi nici nu o preocupă, având alt obiect sau neavând dovezi palpabile în acest sens.

Pierderea Sacrului şi cultivarea doar a Profanului la nivel de acţiune socială a avut ca rezultat întreaga dramă a istoriei umane exprimată prin lupte politice, războaie, dictaturi, agresivitate verbală şi fizică, delaţiune, intoleranţă etc. Când despre sine omul nu află decât că este un animal venit întâmplător pe lume, fie şi prin evoluţie selectivă, dotat cu instincte şi cu raţiune capabilă să inventeze mijloace de acţiune sofisticate, pare plauzibil, oportun şi plin de profit să-şi fixeze doar scopuri de dominare, supremaţie sau altele asemenea…

Hai că devin „ciclic”… Mă voi opri aici (Ajunge pentru azi)! Mâine (a treia zi de „Paşti”) vom „vorbi” despre religia în lumea modernă (chit că încep să merg la serviciu).

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro