STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Spiritul" nostru (8)

Calendaristic (la propriu, şi nu la figurat), au trecut zilele Luminii religioase „atrase” de sărbătoarea Învierii (şi a Paştilor). Aşa că, să trecem la treabă şi din alte puncte de vedere!

Universul este un vast sistem informaţional organizat după legităţi precise, prima lege a sa fiind cea a ciclicităţii. Aşadar, în afară de cauza primordială a existenţei, nimic nu este etern, nici măcar Universul ca ansamblu (cel puţin asta ştim la acest moment), totul fiind o perpetuă reluare. Se pleacă de la „lumina iniţială” şi după ce se parcurge un ciclu de evoluţie se ajunge din nou la starea iniţială de lumină. Dar, chiar şi cu aceste considerente asimilate, tabloul astrofizic cunoscut pare să sugereze o ierarhizare informaţională a Universului.

Fiecare nivel de organizare al acestuia este în acelaşi timp un nivel informaţional, conţinând ca urmare informaţia planurilor subiacente. Fiecare nivel de organizare a universului subordonează pe cele inferioare şi le decide parţial evoluţia, totalitatea fiind coordonată de planul cel mai înalt. Imaginea metaforică ce se desprinde pentru Univers este aceea a piramidei, cu o bază largă şi un singur vârf, sau a cercurilor concentrice.

Astfel, lumea este programată „ab initio” (dintru început, de la capăt) ca structură şi funcţionalitate, dar, în acelaşi timp, pare să fie în permanenţă readaptată noilor situaţii deoarece „totul curge” şi nimic nu rămâne „îngheţat”. Această programare a evenimentelor este atât intrinsecă, înscrisă în codul genetic al organismelor vii, cât şi extrinsecă, înregistrată în câmpuri informaţionale care sunt integrate în sisteme similare până la marele sistem reprezentat de Cosmos.

Aşadar, acum putem vorbi atât despre existenţa unui „destin” (ceva programat, ceva ce se va întâmpla sau trebuie să se întâmple) cât şi despre existenţa liberului arbitru (şi fatalitate prin ceea ce porţi ca programare condiţionată ereditar şi opţiune prin ceea ce faci aici). Este greu de precizat proporţia în care acţionează destinul, fatalitatea, şi în ce măsură ne impunem voinţa. Cu alte cuvinte, în ce măsură suntem liberi şi în ce măsură predeterminaţi, fiind destul de posibil ca în proporţie majoră să fim programaţi dinainte de a veni pe lume şi o comutare totală a drumului vieţii să nu fie posibilă decât printr-o completă schimbare a atitudinii în plan psihologic-comportamental.

Toate planurile existenţei vizibile şi invizibile se suprapun, orice acţiune în plan verbal, afectiv, organic sau funcţional, fizic sau pur informaţional fiind tradusă obligatoriu în termeni de energii, de atomi, de reacţii chimice, de mobilizare fizică, de ineluctabile legităţi. Fără această suprapunere de planuri, începând de la particulele subatomice, trecând prin chimie, biochimie, biologie, informaţie, cibernetică, Univers, nimic nu există. Legea fundamentală a Universului o constituie corelarea armonioasă a tuturor acestor planuri, orice distorsiune la nivel de acţiune sau numai de gând implicând boală şi suferinţă. Aşadar, soluţia prevenirii lor constă în respectarea legii armoniei prin controlul conştient al întregii conduite, care trebuie să aibă o finalitate exclusiv pozitivă, negentropică.

Dar, ce a fost la început, de s-a ajuns la această „structură”? La început, ştiinţific vorbind, a fost Ideea sau Informaţia primordială care este conţinută în ceea ce a fost numit Logos sau Cuvânt („La început a fost Cuvântul”). Este mai mult decât un simplu cuvânt înţeles în accepţiunea curentă, el descriind arhetipul, modelul lumii. Este o ştiinţă, o cunoaştere, o conştiinţă, o inteligenţă, Inteligenţa creatoare de univers. Ideea nu este numai informaţie ci şi un câmp de energie capabil de acţiune, după cum am văzut în postările anterioare. Dar, de unde vine acest „verb divin”? Din „Marele Necunoscut”, cel puţin, deoarece nu avea cum să vină din neant…

Dacă am reduce întreaga existenţă la Zero, la momentul de dinainte de a fi fost ceva, atunci din nimic s-ar naşte tot nimic. De la început ar fi fost numai forţe şi energii şi prin evoluţie ar fi rezultat tot forţe şi energii, dar nu structuri cosmice şi forme vii inteligent ordonate. Dacă la început ar fi fost doar haos, dezordine, fără o forţă ordonatoare, ar fi rezultat tot dezordine. În spatele fiecărei opere este necesar un arhitect. În faţa constatării că Universul este fin acordat pentru a determina apariţia vieţii nu poţi trage decât tot această concluzie… Putem nega dacă nu ne convine caracterul divin al sursei primordiale, dar nu putem nega că este o forţă atotputernică şi o inteligenţă. Pentru că numai inteligenţa şi forţa pot ordona haosul şi „trimite Universul pe cărări necunoscute”…

Dacă privim creaţia omului ca pe un dar al Sursei primordiale, atunci, în acest altruism, trebuie să vedem şi un sentiment de iubire. Logosul şi iubirea au fost cei doi factori care au condus la creaţia omului. De aici rezultă toate raporturile fiinţei umane cu Creatorul, propovăduite de religii, în special de cea creştină. Dacă omul a fost creat printr-un act de generozitate, din iubire, prin raţiune, atunci el este dator faţă de Creator, care continuă să fie omniprezent şi faţă de creaţia acestuia, cu o atitudine de recunoştinţă, iubire şi respect (Dragoste-Iubire, Recunoştinţă şi Înţelegere + Namaste – „Mă închin Ţie”/ Respect). Dar să revin!

Întregul secret al existenţei pare să fie că, Universul este un ocean de energie dirijat de o Inteligenţă cosmică. Orice variabilitate prin mişcare a energiei generează o informaţie în funcţie de anumite legităţi ce par a fi impuse de o Inteligenţă, un fel de sursă a tuturor modificărilor din univers. Orice acţiune, gest, idee, cu alte cuvinte orice verb, înseamnă o mişcare, o deplasare de energie, ce poartă în sine o semnificaţie, adică o informaţie, ce este denumită codificare informaţional-energetică. Această informaţie apare într-un câmp fundamental care o înregistrează.

Prima lege a codificării este dihotomizarea principiului unic în cele două elemente contrare. Este pentru noi un profund mister cum unul devine doi cu proprietăţi contrarii, cum dintr-o structură uniformă apar două cu însuşiri opuse. Dar, acesta este principiul oricărei creaţii din univers. Extrapolând această dihotomizare se ajunge până la planul moral unde apare codificarea în Bine şi Rău. Este simplist să vedem aici necesitatea Răului pentru a se opune Binelui, unul nefiind „în stare” să existe fără celălalt. Există, astfel, o dinamică internă în care plusul şi minusul se intrică obligatoriu în fiecare din cei doi termeni, rezultatul acţiunii fiind însă diferit ca totalitate. Interesant de reţinut este faptul că, nici o instanţă superioară nu contabilizează rezultatul acţiunilor noastre, ci acestea apar înscrise în structura noastră de câmp energetic şi informaţional.

Şi cum cu această structură trebuie să ocupăm un loc în univers, vom fi supuşi regulilor sale de organizare şi funcţionare. Vom ocupa locul cu care suntem congruenţi, întocmai cum o bilă aruncată pe o suprafaţă se va opri acolo unde îşi poate găsi echilibrul. Lupta se dă, deci, pentru a ocupa un loc în Univers, cât mai favorabil din punct de vedere al trăirii psihologice reflectate la nivel de conştiinţă.

Orice acţiune presupunând o variaţie de câmp fundamental rămâne pentru totdeauna înregistrată la acest nivel. În consecinţă orice gând sau act lasă o urmă indeletabilă în planul structurii noastre de câmp. De aici rezultă obligaţia de a ne controla în ceea ce facem şi gândim. În consecinţă, înţelepţii care au creat vechile doctrine ştiau bine aceste lucruri, dar toate noţiunile care definesc aceste realităţi situate dincolo de lumea concretă au fost antropomorfizate pentru a le putea face înţelese.

Mergând cu raţionamentele mai departe, dimensiunea informaţional-energetică este stratul primordial al structurii noastre şi conţine matricea tuturor formelor şi programelor funcţionale, inclusiv cel genetic. În planul doi este structura biochimică a organismului, iar în planul al treilea este cea molecular-morfologică sau substanţială. Neputând explica altfel sursa organizării materiei după criteriile foarte riguroase ale unei raţiuni inteligente, trebuie să admitem volens-nolens („vrem nu vrem”) că natura conţine în sine această inteligenţă. Aceasta este cheia înţelegerii. Restul, cum ar fi „de ce” şi „cum” sunt doar vorbe şi literatură. Religiile au denumit această inteligenţă Dumnezeu. Dacă ne deranjează putem să îi spunem altfel dar ea rămâne în sine aceeaşi.

Materia, ca substanţă şi energie perceptibilă prin simţuri există. Materia, ca profunzimi inaccesibile simţurilor noastre există. Viaţa există. Inteligenţa există. Există, în consecinţă, şi o sursă a lor, situată dincolo de posibilitatea noastră de demonstraţie directă. După cum afirmam anterior, religiile au denumit-o Dumnezeu. Şcoala de la Princeton, de exemplu, i-a spus „Conştiinţă Cosmică”. Noi am denumit-o Inteligenţă organizatoare şi coordonatoare de univers. Nu au nici o importanţă termenii prin care este definită. Important este că ceea ce a fost denumit Dumnezeu există şi este prezent oriunde, şi în noi. Materia a creat viaţa. Noi, materie, prin mamele noastre, avem dovada că suntem capabili de a crea viaţă. Noi, prin faptele şi gândurile noastre dăm viaţă.

Deci, Dumnezeu există. Acesta este punctul crucial al cunoaşterii. Suntem singuri într-un univers care ne-a creat, deci nu poate fi considerat ostil, şi avem libertatea să luptăm pentru binele nostru cu orice mijloace care ne permit atingerea scopului, sau suntem aici prin graţia unei voinţe, a unei forţe inteligente care ne-a creat cu o finalitate precisă şi pe care trebuie să o cunoaştem, să o intuim, pentru a o putea îndeplini? „A nu fi sau a fi” (inversiunea este intenţionată), ni se pare a fi întrebarea… Există aşadar o inteligenţă prezentă în toate manifestările din univers, cauza primă şi ultimă a tuturor lucrurilor, „alfa şi omega”. Ea este prezentă în caracterul legităţilor de organizare a materiei, traversează instinctele întregii lumi animale, dirijează angrenajul miliardelor de celule vii şi defineşte toate formele de manifestare ale deciziei, cu corolarul său, gândirea umană.

O singură inteligenţă traversează lumea, de la comportamentul particulei subatomice până la cel al creierului uman. Diferenţa constă doar în gradul de complexitate şi de opţiune, de libertate a deciziei care se manifestă la diferite grade de reprezentare. O singură raţiune transpare de „sus” până „jos”, raţiune a legilor cosmice, raţiunea lumii vegetale, raţiunea lumii animale, raţiunea umană şi Raţiunea care le pune pe toate acestea într-un armonios acord. Raţiunea de „dincolo” coincide numai arareori cu raţiunea noastră, pentru că acolo este un „savoir absolu”, o cunoaştere absolută în care se „văd” toate cauzele, iar aici este o cunoaştere doar limitată. Vom vedea ca urmare numai cauzele imediate în care ne implicăm şi le vom ignora pe cele îndepărtate. O acţiune androgină, concentrată pe scop, în detrimentul acţiunii feminine, concentrate pe ansamblu.

Dacă admitem că există inteligenţă în Univers trebuie să facem efortul de a-i înţelege intenţiile în ceea ce ne priveşte, raţiunea pentru care existăm, pentru a ne înscrie în demersul său. Pentru aceasta este necesar să ştim, mai întâi, care sunt atributele sale. În faţa raţiunii noastre avem doi termeni: Sursa şi Efectul. Pentru a studia Sursa ar trebui să ne situăm în afara sa şi aceasta este imposibil. Ne este însă accesibil efectul său, omul.

Legile cunoscute din fizică şi chimie ne ajută să explicăm, atât cât putem explica, fiziologia creierului, dar nu şi gândirea, conştienţa, viaţa afectivă. Înţelegem bine relaţia dintre psihic şi substratul său cerebral, interdependenţa reciprocă, ecoul patologic asupra celuilalt în caz de suferinţă la unul din poli, dar de ce neuroni cu aceeaşi structură la om şi la câine, spre exemplu, îl definesc pe unul om şi pe altul doar câine, nu ştim. Sigur nu în „capacitatea” de volum stă diferenţa, răspunsul. Şi atunci suntem obligaţi să admitem că însuşirile noastre psihice şi intelective (gândire, afectivitate, voinţă, etc) nu le putem explica decât prin însuşirile Sursei, fiind consubstanţiale ei. Aşadar, la nivelul inteligenţei cosmice trebuie să admitem, deşi probabil pare absurd, că există conştiinţă, raţiune, gândire, voinţă, capacitate de trăire afectivă. Altfel spus, Sursa cosmică înseamnă inteligenţă, înţelepciune, iubire şi voinţă.

Acest lucru pare foarte important pentru a defini raporturile noastre cu Sursa. Privim în abstract o sursă explicativă a lumii şi-i respectăm indiferent şi rece legile, cum procedăm cu cele emanate de justiţia umană, sau ne implicăm la modul afectiv, făcând şi aceasta parte din lege? Când depăşesc viteza legală pe un drum public sunt obligat să plătesc doar amendă, dar nu să şi iubesc pe cel care mi-a dat-o. Cu totul altfel stau lucrurile în raporturile dintre mine şi justiţia emanată de la sursă. Iată de ce, trăirea în spaţiul Sacrului implică sentimentul de devoţiune în care se include respectul şi iubirea faţă de Sursă şi de tot ceea ce a realizat ea. Trebuie spus însă că acestea apar ca sentimente doar în reflectarea lor la nivelul conştiinţei noastre, în substratul lor primar fiind doar forme de energie necesare pentru a face conexiunea dintre oameni, dintre om şi Sursă.

Reamintim, pentru a avea o înţelegere cât mai clară că, toate planurile existenţei vizibile şi invizibile se suprapun. Orice acţiune în plan mental, verbal, afectiv, organic sau funcţional se traduce obligatoriu în termen de energie, mai exact de câmp energetic purtător de informaţie, pentru dimensiunea invizibilă a realităţii, şi în termeni de atomi, reacţii chimice, de structurare fizică, pentru dimensiunea concretă a realităţii. De exemplu, am discutat (în postările anterioare) că energia de tip electromagnetic pe care o evidenţiem la structurile vii nu este identică cu energia vieţii şi am analizat de ce. Este doar epifenomenul său. Viaţa este o formă de energie consubstanţială Sursei. Ca şi aceasta, conţine în sine Inteligenţa care îi conferă caracter net negentropic. Aceeaşi inteligenţă invizibilă intervine în dezvoltarea organismului, diminuând negentropia şi crescând entropia după ce şi-a atins finalitatea.

Sigur că mulţi slujitori ai religiei nu ştiu să facă ştiinţă din doctrina lor şi nici noi n-am fi făcut dacă pătrunderea în profunzimea datelor actuale ale ştiinţelor şi extinderea lor până la ultimele consecinţe nu ne-ar fi impus aceste concluzii. Este pur şi simplu o explicaţie impusă de discursul ştiinţific şi nu o pledoarie „pro domo” (pentru propria-i cauză, pentru interesele sale). A le fi ignorat, cum fac cei mai mulţi dintre noi pentru a nu-şi diminua prestigiul implicându-se într-un domeniu care este taxat ca neştiinţific, ar fi însemnat lipsă de onestitate faţă de Adevăr şi, în consecinţă, faţă de ştiinţă. De altfel, cu sau fără voia noastră, ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla oricum.

Dar nu este acelaşi lucru când vii în întâmpinarea întâmplării pregătit sau când o ignori. Este ineluctabilă o mutaţie în conştiinţa omului modern, dacă vrea să continue. Şi aceasta nu se poate obţine neglijând o cunoaştere cu o istorie atât de întinsă în timp şi spaţiu. Ştiinţa modernă trebuie să fie „focul purificator” (dar nu în sens inchizitorial), instrumentul de cernere al intereselor rezidii de esenţa sa. dacă până acum a fost posibil ca viaţa să persiste, în ciuda marilor vitregii întâmpinate, a sosit timpul când suntem întrebaţi (a câta oară?): „Quo vadis? (Unde te duci?/ Unde mergem?)”.

Necunoscându-ne propria noastră esenţă, neînţelegându-ne rosturile, sensul vieţii noastre în Univers, destinul propriu pe Terra, ne trezim singuri şi străini în mijlocul mulţimii, dezbinaţi de o diversitate de interese politice, când omul nu are nevoie decât de o singură politică, acea impusă de cunoaştere, separaţi şi învrăjbiţi de concepţii religioase diferite, când nu există decât o singură sursă de Univers, ruinaţi de vicii, roşi de invidii, orbiţi de patimi, robiţi de instincte, angoasaţi de o existenţă în care nu întrevedem nici un liman, înspăimântaţi de agresivitatea semenilor (chiar şi a celor din patul şi din casa noastră), trişti şi nefericiţi pe un pământ al penitenţei, stigmatizaţi fie şi de „păcatul originar”, fără să ne cunoaştem vina.

Să realizăm, în sfârşit, că nu există două lumi, una a materiei şi alta a spiritului, una a ştiinţei şi alta a religiei, că există o singură realitate, văzută doar din unghiuri diferite. Avem suficiente date pentru a înţelege acum minunea acestei unice şi ultime realităţi care ne uneşte şi nu ne dezbină (aşa cum facem noi oamenii sub diverse pretexte, sub diverse puncte de vedere) ci ne dă sens şi nu ne alienează, ne dă viaţă şi nu moarte, ne dă dragoste şi nu frică. mai mult decât oricând este nevoie de o evoluţie psihologică, dacă nu de o adevărată revoluţie psihologică, în sens direct şi nu neapărat al ştiinţei psihologice. Revoluţie în spirit, în gândire şi în întreaga noastră fiinţă. Aceasta este, cel puţin parţial, calea noii cunoaşteri, a noii medicine…

Ajunge şi pentru azi! La treabă cu noi!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro