STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Spiritul" nostru (9)

Din postarea de ieri „preiau” ideea că, în urma tuturor argumentelor atât ştiinţifice cât şi religioase, vom distinge şi în fiinţa umană, corespunzător celor două dimensiuni ale realităţii, o prezenţă vizibilă şi alta invizibilă.

Fiinţa vizibilă este eul nostru cu statut psihologic şi somatic supus tuturor legilor lumii sensibile şi manifeste, care are un început, o dezvoltare şi un sfârşit. Este structura noastră efemeră pentru că, în fiecare clipă de existenţă înregistrăm o altă realitate. Deci, în consecinţă, ceea ce numim realitate nu este decât aparenţa unui moment, sesizată de structurile noastre sensibile (organe de simţ) şi numai la nivelul capacităţii lor de extensie (completitivitatea cerebrală, mijloace de percepţie extrasenzorială, precum şi mijloacele moderne de percepţie de tip tehnic). În altă clipă şi alt nivel de percepere se află o altă realitate.

Acest aspect efemer al Realităţii a fost numit de spiritualitatea hindusă „Maya”, iluzie. Maya (este un termen hindus, a nu se confunda cu numele civilizaţiei Maya care are o cu totul altă origine) este vălul care ascunde fiinţei adevărata sa realitate, aceea esenţială şi eternă. La acest nivel al realităţii aparente s-ar înscrie suferinţa, boala, pentru că suntem supuşi dorinţei dictată de instincte. Fiinţa autentică, esenţială, este aceea care corespunde dimensiunii invizibile modelatoare a realităţii manifeste. În această dimensiune, care este consubstanţială psihismului nostru inconştient se află, după cum am văzut, un „savoir absolu”, o inteligenţă ordonatoare de univers.

Şi expresia acestei dimensiuni arhetipale în noi este Sinele. Sinele este fiinţa noastră autentică, esenţială, aceea programată „ab initio” (de la început) în arhetip, în primul „logos”, în primul logos creator de univers, fără frustrările şi vicisitudinile survenite ulterior. Sinele este reflectarea universului în noi, este mesagerul inteligenţei cosmice, plecat din acel ipotetic „Început” şi finalizat în fiinţa noastră. De aceea Sinele este martorul eternităţii din noi. S-a scris şi o carte cu acest subiect, „Mărturia eternităţii” (Le témoin de l’éternité, de Henriette Yvonne Stahl), în care este surprinsă, cu o extraordinară forţă de expresie, trăirea extatică a eului esenţial. Fiind expresia ultimei noastre realităţi, eul esenţial este reprezentarea ultimului nostru adevăr, este adevărul nostru absolut.

În spiritul nostru inconştient ne comparăm în permanenţă statutul fiinţei din realitatea concretă cu acela al fiinţei noastre programate iniţial, ne comparăm fiinţa istorică, efemeră cu cea esenţială indusă în eternitatea universului. Din acest motiv, când toate aparenţele sunt în favoarea noastră, când raţional nimic nu ne lipseşte, undeva în adâncul fiinţei noastre rămâne un colţ de nefericire (sau, mai rar, când totul ne lipseşte, rămâne un colţ de fericire). Este tristeţea fiinţei noastre esenţiale (sau invers, bucuria, fericirea fiinţei noastre esenţiale) care fie că nu-şi găseşte ecou în lumea concretă, în viaţa trăită, fie „invers”, acceptă ceea ce trăieşte (primeşte şi acţionează conform cu percepţia despre misiunea sa) şi se implică cu fiinţa sa esenţială în viaţa trăită indiferent de parametrii fericiţi sau nefericiţi ai acesteia.

Pentru cei care nu se „regăsesc” este evident că vorbim despre tristeţea fiinţei noastre esenţiale care nu-şi regăseşte ecou în lumea concretă, în viaţa trăită. Este strigătul fiinţei autentice care se simte sufocată, strivită, neîmplinită, nefericită. Este „umbra” eului nostru atemporal, care nu trăieşte în acord cu simbolul său primordial, cu arhetipul său cosmic. Este sentimentul amar al neîmplinirii fiinţei interioare chiar dacă aceasta este conştientă, la propriu, de darul drumului primit şi nu percepe sentimentele în sens negativ.

Aici apare primul „contrast” ce apare în funcţionalitatea fiecărui individ uman, contrast ce trebuie clarificat înainte de a proceda la orice acţiune corectoare, la orice implicare a noastră în rezolvarea statusului negativ ce atrage lipsa de armonie între eul material şi cel spiritual (dar, despre aceste lucruri vom discuta pe larg în scurt timp). Pentru cei ce se regăsesc, totul este „în regulă”, indiferent de parametrii de dreptate, corectitudine, răspuns al persoanelor din jur ş.a. Pentru ei totul nu este decât o acţiune plină de răbdare şi credinţă, de adaptare permanentă la opacitatea şi reacţiile celor din jur faţă de ei înşişi (mă refer aici la aceşti „cei din jur”) indiferent de atingerea la cel „regăsit”, a materiei manifeste inconştient sub semnul şi controlul nedescoperirii eului real şi al adevăratelor sale scopuri (fie şi pline de durere, de suferinţă). Dar să revin!

Naşterea unui om este un eveniment cosmic (ca de altfel orice manifestare a viului). Fiecare om vine pe lume purtând o marcă, un simbol, o semnătură înscrisă în arhetipul aflat la originea noastră. Aceasta este fiinţa noastră esenţială, programată iniţial. Potenţialităţile noastre fizice şi intelectuale îi sunt comunicare spiritului, care ia act de ele mai mult sau mai puţin distinct, mai mult sau mai puţin conştient, fiind exprimate ca dorinţe, predispoziţii, talent, etc. Din nefericire, sau din fericire, evoluţia socială a unui om nu are întotdeauna acea traiectorie favorabilă împlinirii fiinţei în ceea ce este esenţial pentru ea. „Din nefericire” se referă la sentimentele ce se percep, nasc şi manifestă de către individul ce are trăiri încadrabile în termenul „nefericire” dar, care îi aparţin deoarece astfel de sentimente nu au de a face decât cu propriul orgoliu al eului material ce intră în disonanţă cu Sinele care are o misiune, un sumum de trăiri ce nu au de-a face cu ce vrea eul material (când venim aici, venim la momentul şi în locul perfect, vom atrage numai şi numai situaţiile care ne sunt „perfecte” misiunii şi orice „deţinere” de „puteri” suplimentare trebuie adaptată la naşterea bucuriei, fericirii, dragostei necesare acelui loc, persoanelor „prezente” acolo şi de jur împrejur, acelui moment în care am fost încadraţi – cu cât opoziţia va fi mai mare, cu atât vom avea mai mult de suferit fizic sau psihic prin boli sau percepţii atroce de neintegrare). Offf, să revin, nu aceasta este tema postării de azi…

Civilizaţia de tip occidental s-a ocupat, după cum am văzut, de universul nostru exterior, de satisfacerea dorinţelor şi necesităţile fiinţei noastre concrete, ignorând universul interior, acela al fiinţei autentice. Până şi religiile, care până la un punct au o oarecare grijă de eul nostru adevărat, s-au „delimitat” pe acest curs extern, material, stigmatizându-ne chiar de la naştere cu „păcatul originar”, solicitându-ne comportamente care ne supun doar eului dumnezeirii „terţiare”, externe, anulând percepţiile dumnezeirii interne, reale, sau anulând drumul spre dumnezeire prin noi deviindu-l prin intermediere de către cultul respectiv şi… mai bine mă opresc aici.

Amplificarea excesivă a universului exterior în defavoarea celui interior, care a fost ignorat sau manipulat, a avut ca urmare o dezvoltare incompletă a personalităţii, o lipsă de armonizare în unitatea noastră psihologică, un dezacord între interiorul şi exteriorul nostru, între esenţă şi manifestare. De aici decurge incompletitudinea fiinţei umane. Omul nu se cunoaşte cu adevărat pe sine. Îl cunoaşte doar pe cel programat de „normele materiale” constituite în credinţe (aici nu mă refer la cele religioase ci la cele personale gen credinţa că nu este bine să faci ceva că se va întâmpla altceva şi alte bla bla-uri), doar pe cel supus trebuinţelor, instinctelor actuale.

Neavând în minte o altă proiecţie a sa, o privire sub unghiul eternităţii, va acţiona doar în funcţie de nevoile fiinţei lui biologice. Normele religioase par să transpară unui astfel de „comportament” dar, în mare măsură nu este aşa, aceste norme limitându-se tot la păcatele ce le înregistrăm în comportament direct, eternitatea fiind delimitată în bună sau rea după modul arbitrar de manifestare/ evaluare materială… Offf, iar „vorbeşte” tasta fără mine?!? Mă opresc şi aici…

Şi ajungem acum la noi, în mod direct. Deci, din cele de mai sus rezultă că trebuie să facem o diferenţă între a privi şi a vedea (şi aici nu mă refer la „furnizorul” a peste 70% din percepţiile simţurilor noastre, vederea propriu-zisă). Dominaţi de o lume a realităţii concrete percepută cu toate simţurile noastre, este greu să înţelegem o altă lume, pe care trebuie s-o percepem doar cu mintea. A înţelege lumea concretă ca fenomen înseamnă „a privi”, a înţelege lumea nemanifestă ca fenomen înseamnă „a vedea”. Aceasta este explicaţia pe care i-o oferă un vrăjitor yaqui lui Carlos Castaneda.

Drumul de la „a privi” la „a vedea” este drumul cunoaşterii sau „calea cu inimă”, un drum spre realizarea în conştiinţă şi în trăirea concretă a realităţii esenţiale, a identităţii Sinelui cu Sursa. Există aşadar o cale, un drum spre noi înşine, spre adevărul ultim, spre esenţa noastră, spre eternitate, spre armonia gesturilor noastre în fiecare trecere materială cu armonia ultimă, integratoare, adevărată. Din cele mai vechi timpuri ea este „simţită” intuitiv dar structurarea ei într-un dar colectiv este mereu ruinată, nesusţinută. Nu cumva a venit vremea ca această cale să fie cunoscută tuturor?!? Nu cumva a venit vremea ca această cheie a cunoaşterii să fie disponibilă tuturor?!?

Din datele prezentate rezultă, după cum am văzut, existenţa unei inteligenţe care poate fi considerată ca sursă a întregului univers, inclusiv a omului. Se impune în acest caz să luăm act conştient de existenţa sa şi să încercăm să-i descifrăm „intenţiile” exprimate prin legităţile sale de funcţionare pentru a şti ce ne rămâne de făcut. Atenţie, nu este vorba despre o conformare faţă de ceva propovăduit de religii (tot repet chestii care pot fi interpretate ca un fel „ruptură” de religii dar nu aceasta este intenţia mea – religiile îşi au rolul lor clar atât timp cât ele există, deoarece tot ceea ce există îşi are rolul lui – repet, tot ce există)! Când a fost creat universul, totul nu a fost făcut sub condiţia unei conformări anume ce va delimita meritoriul în nemeritoriu. Liberul arbitru există. Deci, totul a fost lăsat la puterea alegerilor noastre, pornind de la particular spre global (deoarece totul este unul şi unul este totul, divinitatea fiind în fiecare grăunte de nisip, în fiecare suflet ce există) spre conformare doar la un scop global. Aceasta este cheia întregii cunoaşteri omeneşti. Să înţelegem Sursa şi imperativele ei pentru a ne împlini menirea.

Dacă la început a fost „logosul” exprimat prin inteligenţa ordonatoare de univers sau gândul creator, este uşor de înţeles că drumul spre reclădirea universului uman va trebui să aibă ca sursă tot un gând inteligent. Pentru că, după cum am văzut, gândurile sunt forţe ordonatoare de univers. Într-o exprimare metaforică, dar cu penetraţie în real, iniţial n-au fost decât „gândurile minţii cosmice” care au constituit informaţiile necesare transformării energiei din câmpul fundamental în substanţă şi fiinţă. La rândul lor, fiinţele umane sunt creatoare de gânduri. S-ar părea că scopul trecerii noastre în substanţă nu este altul decât acela de a crea noi gânduri, noi informaţii, care se vor întoarce în câmpul fundamental, devenind sursă pentru noi ordonări de univers. Se încheie şi aici, ca în tot ce există, un ciclu, un ciclu al fiinţei. Vom conveni, aşadar, că punctul de plecare al drumului spre noi va trebui să-l constituie, ca şi la origini, inteligenţa, înţelepciunea unei gândiri. Aceasta este, dacă nu „inserţia” noastră printre zei, măcar calea către aceştia.

În lucrarea sa „Homo Universalis”, Anton Dumitriu face o incursiune în istoria preocupărilor înregistrate de-a lungul timpului pentru atingerea perfecţiunii umane, perfecţiune pe care anticii o atribuiau doar zeilor (poate de aceea al atribuit perfecţiunii denumirea intuitivă de „calea spre zei” – a se include aici şi monoteiştii termeni de Dumnezeu, Allah, Buddha şi câţi or mai fi – offf, perisabil teren, nisipuri mişcătoare, nu altceva – părerea mea clară, ce rezultă din toate postările, este că putem vorbi doar despre Unicitate, mai concret, că tot ceea ce simt poate fi atribuit unui singur Dumnezeu, indiferent de numele acestuia – gata cu asta). A ajunge la perfecţiune înseamnă că omul trebuie să se apropie de zei, să fie asemănător lor, înălţându-se, prin propriul efort, din lumea sensibilă a fenomenelor în cea a esenţei, asimilată cu divinitatea. Această fiinţă esenţială existentă în profunzimea psihismului nostru şi care constituie obiectul tuturor eforturilor de perfecţionare a fost denumită de Anton Dumitriu „homo universalis”.

Prin termenul de perfecţiune nu trebuie deci înţeles doar prezenţa unor calităţi şi a unui comportament în acord cu un anumit cod moral, ci accederea prin intelect şi acţiune la dimensiunea invizibilă a esenţei noastre. Acesta este, de fapt, drumul spre cunoaştere. Din acest motiv Platon îl numea „calea spre inteligibil”. Platon compară starea omului, care este lipsit de cunoaşterea realităţii esenţiale, cu cea a unor prizonieri înlănţuiţi de o stâncă.

Eliberarea lor nu se poate obţine decât prin cunoaştere şi nu prin acceptarea neputinţei prometeice înlănţuite spre devorare veşnică (fie şi doar numai a ficatului – intuitiv ales, el fiind principalul element ce înlătură toxinele din organism, toxine care neeliminate, vor ţine organismul în stare de slăbiciune, de inacţiune până la moartea sa). În antichitate, calea spre cunoaştere trecea prin „iniţiere”, care însemna, după cum am subliniat deja, înscrierea insului pe orbita unei vieţi strict controlate. Ulterior, aceste preocupări au depăşit cadrul închis, elaborându-se o diversitate de tehnici în acest scop, diferite în formă după originea lor. Este fără îndoială o diferenţă între Yoga, Qi Gong, Tai Chi, tehnicile folosite în societăţile de mistere din vechiul Egipt, din Grecia antică, şi tehnicile de relaxare moderne.

Dar toate aceste tehnici au un punct comun şi aceeaşi finalitate. Diversitatea lor nu vrea să însemne lipsă de eficienţă, cum afirmă unii comentatori, ci are o explicaţie simplă. Aparţinând unor zone spirituale şi geografice diferite, este firesc să îmbrace şi aspecte diferite şi cunoaşteri diferite. Se ştie apoi din medicină că fiecare om îşi face boala sa, diferită de a altui semen şi, în consecinţă, se impune un tratament adecvat persoanei. Insuccesul nu este expresia metodei, ci a subiectului. Sunt mai mulţi factori comuni care converg spre obţinerea rezultatelor dorite. Aceasta presupune voinţa de a controla în permanenţă, în primul rând gândurile şi apoi acţiunile, dorinţele, trebuinţele, atitudinea faţă de semeni, o anumită predispoziţie naturală spre domeniu şi circumstanţe favorabile. Aceasta este explicaţia pentru care, din antichitate şi până astăzi, puţini oameni reuşesc să cucerească universul interior, apropiindu-se de perfecţiune.

În ceea ce ne priveşte suntem conştienţi de utopia de a atinge perfecţiunea (fiind perfecţi nu avem ce perfecţiune să atingem, mai ales că, ceea ce trăim aici nu este adevărata realitate) şi nu acesta este scopul, ci de a analiza acele elemente care fac parte din drumul spre noi în speranţa, dacă nu de a-l parcurge în întregime (deoarece nu acesta este scopul integrării noastre efemere în această realitate), cel puţin de a ne orienta şi rămâne aici, pe drumurile corecte, şi nu pe cele care duc spre drama lumii moderne. Pentru că lumea modernă, cu excepţiile care au existat întotdeauna, nu este decât o lume a fricii şi a urii, iar istoria sa, cu aceleaşi rare excepţii, este o istorie a fricii şi a urii. În această lume, idealul perfecţiunii umane s-a pierdut, fie şi prin asimilare. Dar, important, este faptul că nu a dispărut, că există undeva pentru a fi găsit… În fiecare din noi…

Acum voi finaliza lungul şir de argumente printr-o sumă de „repetări necesare”. De mâine trecem la treabă, la noua medicină, la noua cunoaştere. Sincer, am obosit să tot argumentez ceea ce simt că este aşa cum este. Am deja mai mult de 500.000 de cuvinte „inserate” în postările de până acum (multe dintre ele „fără rost” dar „constituind” aproape 1.000 de pagini format A4 „scrise înghesuit” – în scurt timp voi actualiza şi posta „tradiţionalul” meu nouamedicina.pdf) într-un efort întins pe aproape 2 ani. Cine vrea să priceapă ceva să priceapă! Şi, oricum, voi insera, vreau nu vreau, noi detalieri, noi completări etc. Apropos de asta…

Cred că voi renunţa la a posta aici, pe wordpress. Este un stil greoi de sintetizare care nu mi-a plăcut din primele zile de lucru. Voi trece să lucrez numai pe noul format al http://www.dorinm.ro care, în sfârşit, îl voi lansa aşa cum este (incomplet, în lucru). La fel vor sta şi lucrurile în cazul pdf-ului care de la numele de „Noua Medicină în postări pe net” (cu scopul declarat de a fi un fel de „caiet de notiţe/ de clasă”) va trece la numele „Noua Medicină/ Noua Cunoaştere din postări pe net” (cu scopul declarat de a fi un fel de „caiet de curat/ de teme”) – dar mai este ceva timp până atunci (şi, oricum, ţinem legătura până la marea finalitate a „lucrării de disertaţie” ce va fi întrupată, sper, într-o carte „Eu, Tu, Noi, Voi” al cărui „schelet” este aproape gata – apoi până la marea lansare de tip multimedia a tuturor acestor cunoştinţe în jocul/ carte interactivă „În jurul lumilor” de care am mai amintit chiar recent).

Şi, aici, pe acest blog, voi insera doar „noutăţile”, în sens de anunţ, ce vor apare pe site. Va fi un efort nebun (poate şi, de aceea, postările nu vor mai părea/ apărea „zilnice”), sunt sigur de asta, dar faptul că mă regăsesc în fiecare rând tastat mă face să merg înainte indiferent de „aprecierile” celor din jur privitor la nebunia mea. Indiferent de faptul că va trebui să fiu destul de nedrept şi să încep să solicit sponsorizări/ susţineri materiale de la voi, cititorii (sunt un biet „şefuţ” bugetar cu un salariu de „nimic” (1.200 lei la acest moment), care, deseori, mă determină să denumesc „fluturaşul de salariu” ca fiind „certificat de persoană cu dizabilităţi” şi mă „îndreptăţeşte”, în glumă, să merg la serviciul de ajutor social din imediata vecinătate a locului meu de muncă pentru „ceva ajutor”). Gata cu gargara! Să revin!

Pentru a nu pierde coerenţa expunerii vom reaminti sintetic ideile anterioare, pentru a avea o conexiune cu cele ce urmează. Am convenit că, la baza Universului se află o raţiune, o inteligenţă, indiferent de unghiul sub care privim, indiferent de punctul de referinţă, al nostru, al religiilor sau al ştiinţelor. Această inteligenţă ne apare ca sursa întregului existent şi constatăm că operează prin legi care fac obiectul ştiinţelor. Pentru cursivitatea expunerilor vom exprima ansamblul legilor naturii prin termenul generic de Lege.

Acolo unde există Lege nu există libertate nelimitată, chiar şi în condiţiile liberului arbitru. Un om nu poate fi liber să facă ceea ce vrea atâta vreme cât condiţia sa de a exista este ineluctabil determinată de ceilalţi semeni, cu liberul lor arbitru. Libertatea sa încetează acolo unde începe libertatea altuia. A suprima libertatea altui om de care suntem dependenţi prin fire invizibile înseamnă a ne anula propria libertate.

Aceasta este Legea. Nu ne putem manifesta liber decât în limitele Legii. Orice abatere de la Lege implică o implacabilă suferinţă (în această efemeră „trecere” sau în următoarele), pentru că aici intervin echilibre de forţe şi energii care nu pot fi eludate şi au şi caracter etern, sau, cel puţin, până la restabilirea acestora. Apoi, evident, libertatea ne vine de la sine, de la natură, de la univers, de la forţa unică, deci nu dreptul la libertate ar trebui să îl revendice oamenii, ci dreptul la acea lege care îi pune în acord cu toate acestea. Orice alte opinii despre libertate nu sunt decât exprimări metaforice care mărturisesc ori ignoranţă ori interese.

Până şi legile naturii nu sunt decât pe deplin în acord cu libertatea reală. Nu putem zbura fizic dar putem zbura spiritual. Toţi avem „egalitatea” impusă de legile lumii fizice şi „răzbatem” doar cu libertatea minţii şi a spiritului. Orice intervenţie se poate manifesta doar asupra indivizilor şi, cum am spus mai devreme, echilibrul va fi restabilit vrem nu vrem cu o plată direct proporţională cu intervenţia noastră (acum sau mai târziu). Poate nu întâmplător, noua medicină/ noua cunoaştere are putere doar în a face bine într-un raport de tip „1 la 3″ în sensul că o acţiune asupra noastră înşine are efect de „o unitate” pe când o intervenţie, care nu poate fi decât benefică (şi nu cu legătură la forţele sau intenţiile noastre) are efect de „trei unităţi” când este făcută asupra altcuiva.

Aşadar, raţiunea care trebuie să motiveze gândirea şi întreaga acţiune umană trebuie să fie în acord cu Legea. A trăi în acord cu Legea înseamnă a statua prin comportamentul nostru o serie de raporturi armonioase între noi, între noi şi propria noastră fiinţă, între noi şi semeni şi apoi (dar nu în ultimul rând, toate fiind acţiuni egale şi „legale”) între noi şi Univers. În funcţionarea oricărui sistem, armonie înseamnă eficienţă, dizarmonie înseamnă neeficienţă, ineficienţă, iar pentru sistemele vii rezultatul este suferinţa (care survine pentru a corecta intenţiile sub o analiză coerentă, curată, reală), boala (care intervine pentru a ne limita acţiunile în sens eronat), sfârşitul prematur (care survine pentru a ne opri ciclul concentrat pe eroare). A stabili raporturi armonioase înseamnă a ne înscrie în demersul legilor naturii, având ca rezultat o funcţionalitate optimă prin împlinirea fiinţei noastre autentice, care îşi are, după cum am văzut, substanţa în raţiunea cosmică.

În planul acţiunii concrete, stabilirea unor raporturi armonioase înseamnă controlul riguros al tuturor gândurilor şi acţiunilor noastre, cărora trebuie să le imprimăm în exclusivitate o finalitate pozitivă în acord cu Legea. Dacă reflectăm puţin asupra noastră constatăm că în majoritatea timpului suntem gândiţi de evenimente şi noi nu ne impunem gândurile. De aceea controlul gândirii din care derivă acţiunea este absolut necesar pentru a realiza cunoaşterea eului nostru esenţial. Imprimarea unei finalităţi pozitive în gândire şi acţiune este singura cale, singurul drum spre cunoaştere şi apropiere de perfecţiune. În alţi termeni, este singurul drum spre elevarea noastră spirituală, care nu înseamnă doar simpla obţinere de informaţie prin instruire, ci presupune şi un cumul de energie pozitivă necesară transcederii în planul conştiinţei cosmice. Acesta este, după cum am văzut, scopul vieţii. Să realizăm în planul conştiinţei şi al trăirii concrete unitatea cu Sursa. A trăi în unitate cu Sursa presupune nu numai cunoaşterea adevărului despre noi ci şi beneficiul real, concret al forţei cosmice, eventual a ceea ce denumim noi ca fiind dumnezeire.

Se poate naşte aici o nedumerire. Din tot ce s-a descris despre domeniu s-ar părea de înţeles că deja suntem pe calea cunoaşterii. Este suficientă această cunoaştere pentru transformarea noastră? NU!!! Reprezintă doar o informaţie necesară, dar care dacă este netradusă în gândire şi acţiune nu are nici o valoare. Aceasta este explicaţia pentru care o serie de oameni informaţi în domeniu sau cu o cultură elevată nu au şi beneficiul acestei cunoaşteri ei nefiind altceva decât un fel de bibliotecă ce stochează cărţi, şi atât. Este necesară nu numai acumularea de cunoştinţe cu caracter pur teoretic ci şi transpunerea lor în planul trăirii concrete. Puterea nu se naşte sau se dă pentru a fi manifestată ci pentru a avea toate necesare ajutorului celor mai slabi, mai fără putere până ce se ajunge la un nivel total egal al puterii (nu ai cum să dai mai multă putere decât ai şi dacă toţi ajung la aceeaşi putere nu le rămâne decât căutarea, ceea ce caracterizează chiar şi dumnezeirea care caută să vadă aplicabilitatea perfecţiunii deţinute de ea).

Aşadar ajungem la un fel de nivel critic de putere, un nivel critic de energie (până la urmă). Suntem de părere că, după cum este nevoie de un număr critic de neuroni în scoarţa cerebrală pentru a avea o stare a conştienţei situată în limitele normalului, asemănător este nevoie de o cantitate critică de energie de a accede la o conştiinţă modificată. Iată o nouă „aplicaţie” a puterii, a celor care au acest nivel minim sau niveluri superioare. Astfel, toate metodele aflate în discuţie au, în ultimă instanţă, ca efect acumularea de energie.

Respectarea Legii are exact acest efect, deoarece ne conectează suplimentar la Sursă, la izvorul forţei cosmice de care ne-am desprins în clipa în care au apărut distorsiuni în comportamentul nostru, astăzi beneficiind doar indirect, intermediat de o mulţime de obstacole pe care singuri le-am construit, care ne-au devenit credinţe. Şi viaţa noastră este cea pe care o avem acum, efemer, dar care va continua sub aceleaşi proprii auspicii. Ar fi naiv să credem că se va pierde cea mai mică informaţie despre noi şi despre ceea ce am făcut. La fel de naiv ar fi să ne imaginăm că aceste informaţii devin imediat operante pentru toată lumea.

Accederea la o conştiinţă superioară situată în planul realităţii ultime nu este posibilă în această etapă din evoluţia noastră decât pentru un număr limitat de oameni (şi aici nu mă refer de cei veniţi din aceste planuri superioare, aşa numiţii „îngeri întrupaţi”, astrali sau nu, pentru a-şi pune la dispoziţie puterea pentru ceilalţi). Am discutat deja motivele sau vom discuta altele, neprezentate până acum (dar la momentul oportun). Abordarea lor, a cunoştinţelor existente şi viitoare, este însă necesară pe de o parte în unitatea lucrării divine, iar pe de altă parte multe dintre acestea constituie un ghid real de viaţă, o veritabilă artă de a trăi, utilă tuturor, chiar dacă nu toţi suntem sortiţi să dăm aici, acum, mâna cu eternitatea.

Şi, dacă efectul concret al acestor tehnici care învaţă omul să trăiască în acord cu natura nu este pentru toţi oamenii acela al transcederii la o altă cunoaştere, în mod cert toţi cei care au o voinţă să şi le însuşească pot ajunge la o optimizare în plan funcţional. Este şi motivul pentru care tradiţii spirituale antice au inspirat soluţii de uz preventiv şi curativ larg răspândite în lumea modernă, multe din acestea înseriindu-se în sfera de acţiune psihologică. În esenţă este vorba despre însuşirea unei tehnici de conservare, utilizare şi amplificare a energiei noastre biologice. Scăderea cantităţii de energie sub optimul funcţional prin consum excesiv sau eronat, fie şi prin pierderi parazite, ne scade randamentul în activitate şi ne face vulnerabili, suferinzi şi pasibili bolii. S-a dezvoltat, ca urmare, o ştiinţă a pierderii inutile de energie, o tehnică de amplificare şi de utilizare eficientă a sa. În acest scop, plecându-se de la adevărurile naturii s-a creat o ştiinţă a comportamentului psihologic, a mişcării, a alimentaţiei, a respiraţiei, a corpului fizic, etc.

Discursul lung, lung de tot, mai lung decât îmi pot imagina eu însumi, asupra metodelor utilizate în scopul optimizării fiinţei umane în toate planurile sale funcţionale va fi susţinut în toate postările ulterioare, aici sau în locurile precizate ceva mai sus, prin inserarea a tot ce pot despre Noua Medicină/ Noua Cunoaştere, în ideea de a constitui primul tratat de pe acest pământ despre aşa ceva aici, pe pământul binecuvântat al Daciei/ României (și, de ce nu, al tuturor celor ce pot ”ajunge la aceste materiale” care nu sunt ale mele).

Vor mai exista câteva postări pe acest ”mediu” reprezentat de wordpress dar, aşa cum voi repeta la finele fiecărora din aceste postări, vă invit la feedback. Pe Facebook pot vedea că mulţi dintre cititori sunt cadre medicale (medici de diferite specialităţi, asistenţi medicali, studenţi) şi pot aştepta feedback constructiv îndreptat către acest simplu asistent medical care împarte ştiinţa sa tuturor, deci, implicit, către toţi cititorii.  În caz de „orgolii” vă pot insera numele ca parte participantă la realizarea acestor documentaţii (ştiu că în această lume „time is money”) dar, să nu uitaţi că tot ce scriu aici conţine doar cuvintele mele ce descriu ceea ce am acumulat de la alţii (fie şi auditoriu, pacienţi sau alţii asemenea).

Chiar şi voi aveţi cunoştinţe, în marea majoritate, acumulate de la alţii şi care, poate supărător, aparţin umanităţii şi nu nouă, ca indivizi. Şi, dacă aveţi aceste acumulări, nu este păcat să le individualizaţi în cabinetele voastre medicale într-o practică incompletă, viciată de rutina de zi cu zi?!? Eu vă ofer gratuit (deh, poate veţi face şi unele donaţii, după cum aminteam, că tre’ să mănânce şi trupul meu ceva, başca că-că am şi nişte copii minunaţi, fiecare cu nevoile lui) tot timpul meu pentru că toată viaţa mea mi-a fost oferită gratuit de Marea Înţelepciune pentru toţi şi nu numai pentru mine.

Apoteotic final… isn’t it/ n’est-ce pas/ its es nicht/ non è vero/ no lo es/ não é/ nu-i aşa (în toate limbile în care realizez jocul/ cartea interactivă „În jurul lumilor”)?!?

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro