STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Întregul" nostru (1)

După cum aţi putut „vedea” în postările ce au startat cu data de 09.02.2015, am „reuşit” să abordez unele (nu multe, dar de ajuns pentru a scrie o micuţă carte) din principalele noţiuni generale ale „declaratului” întreg al nostru reprezentat de triada „trup-minte-suflet(spirit)”. A venit momentul să facem o mică analiză, de concentrare, a principalelor date prezentate pentru a putea pleca pe drumul terapiilor (aşa cum au fost denumite ele). Deci…

Înregistrarea activităţii electrice corticale relevă că, în mod normal, la un om adult apar unde alfa, beta şi, într-o proporţie redusă (sub 10 – 15%) unde teta. Starea delta este o stare aparte, greu de detectat la adult dar puternic manifestă la copil, în special în intervalul 0 – 3 ani. Dacă aţi fost a atenţi, „forţa” terapiilor creşte pe măsură de ritmul cerebral scade dar, bineînţeles, aceasta se face cu antrenament, de multe ori solicitant de asistenţă din partea unui „iniţiat”. Ei bine, „scopul” tuturor rândurilor care vor urma este ca Dumneavoastră să aveţi o nevoie cât mai mică de astfel de asistenţă. Şi, dacă scăderea ritmului cerebral este cea „care contează”, vom începe mica noastră analiză introductivă (noţiuni generale) de la „starea de funcţionare” cea mai mare către cea mai mică, adică de la gama (gamma – denumite şi „suprabeta”), la beta, apoi alfa (alpha), teta (tetha) şi delta.

Evident, starea gama necesită antrenamente din cele mai „implicante” şi un templu budist sau altă zonă de practică similară este foarte greu de găsit. acest lucru ne determină să „lăsăm” la urmă această formă de terapie. Terapiile din starea beta sunt ceva mai accesibile dar necesită şi ele o asistenţă aproape generalizată, fiind formele de terapie în care ne facem automedicaţie, deci, contraindicată fără asistenţa unui medic, în care apelăm la terapiile alternative, deci altă asistenţă sau, pur şi simplu, când apelăm la medic sau la psiholog sau noi suntem cadre medicale, deci altă asistenţă şi alte eforturi majore „educative”.

Deci şi acestea le vom lăsa la urmă, cu toate că nu sunt „ultimele” (de fapt am realizat o introducere despre aceste forme de terapie, despre toate, pe multe sute de pagini în postările de anul trecut şi, în continuare nu voi mai da atenţie concretă acestor forme de terapie ci doar voi dezvolta prin adăugiri, multe, multe de tot, şi particularizări, subiectele deja existente direct pe dorinm.ro).

Aşadar, prin eliminare, am ajuns, pentru început, la stadiul alfa…

Pentru cei ce au apelat pe efectuarea unei electroencefalograme (EEG), prima percepţie necesară pentru a se ajunge în ritmul alfa a fost cererea specialistului EEG ca noi să închidem ochii şi să nu ne mai gândim la nimic. Pentru mulţi dintre noi acesta este o cerere destul de uşoară, nu-i aşa? Dar, oricât de uşor ar fi, apariţia unui stimul, cum ar fi un zgomot sau o lumină întrerupe ritmul alfa aducându-ne în beta (nu mai are rost să subliniez ce se întâmplă dacă deschidem ochii). Aşadar, prima noastră percepţie despre ritmul alfa este că aceasta reprezintă o stare de repaus psihic şi senzorial.

Din punct de vedere al „educaţilor” (ca mine, de exemplu, hi, hi , hi), înseamnă că formaţiunea reticulată este în mare parte dezaferentată de stimulii veniţi de la periferie şi din interiorul organismului. La rândul său, formaţiunea reticulată îşi va reduce fluxul de impulsuri nervoase trimis spre scoarţa cerebrală. Consecinţa va fi o stare de repaus, de relaxare, de minimă activitate şi, ca urmare, de minim consum energetic (cel puţin la nivel cerebral), deci, de potenţial energetic maxim. Decurg de aici şi alte efecte cum ar fi: o mai mare receptivitate a creierului, o capacitate de coordonare a funcţionalităţii organismului crescută, o altă eficienţă prin utilizarea potenţialităţilor neactualizate în mod obişnuit.

Acestui ritm alfa i s-a acordat o atenţie deosebită în special începând cu anii 60, când s-a constatat prezenţa sa prelungită în stările de conştienţă modificată pe care le realizau practicanţii unor sisteme orientale de antrenament psihosomatic. În scurt timp, prin numeroase studii de laborator, s-a constatat că, după un anumit timp de antrenament, subiecţii reuşeau relativ uşor să obţină o stare intermediară exprimată EEG prin unde alfa şi teta, iar pe plan psihic printr-o stare de reverie. Această stare a primit denumirea de reverie creatoare.

Mai mult, s-a determinat că, eliberarea conştienţei de stimuli senzoriali externi ne facilitează orientarea spre interiorul nostru. Devine o conştienţă care se poate extinde în profunzimea universului nostru psihologic penetrând în lumea inconştientului, sediu nu numai a funcţiilor de comandă involuntare ci şi al pulsiunilor afective şi creatoare. Se obţine în acest mod acces la zonele „tainice” ale subconştientului, unde este depozitată informaţia arhetipală şi motivaţia fiinţei autentice. se ajunge la cunoaşterea Sinelui, a eului nostru autentic, a adevărului despre noi.

Toate experimentele efectuate, toate (zeci de milioane de practicanţi), au confirmat că omul poate să înveţe să „converseze” cu propriul său inconştient, să se cunoască astfel pe sine, beneficiind de imensele potenţialităţi neutilizate ale creierului său. Spiritualitatea orientală s-a ocupat, după cum am văzut, de fiinţa noastră interioară, aceea autentică, programată în arhetipul iniţial. Ştiinţele moderne s-au ocupat de sfera de activitate exterioară, de realitatea noastră fenomenologică. Dar, după cum spuneam, omul modern trebuie să întrunească ambele forme de cunoaştere, prin realizarea unei simbioze între interior şi exterior, a unei sinteze între vechi şi nou, între sugestia antichităţii şi posibilităţile ştiinţelor moderne. Acesta este drumul spre optimizarea noastră, spre completitudine, „calea spre zei”.

Aşadar, de foarte multe ori, pe parcursul multor postări, am amintit mereu de ceva numit biofeedback sau, simplu, feedback. Spargerea barierei dintre conştient şi inconştient, dintre voluntar şi involuntar, a fost sugerată de sistemele orientale de antrenament psihosomatic, validate în lumea modernă mult mai târziu de experimente extinse, inclusiv pe animale de laborator. Şi prima mare descoperire a acestor experimente a fost „intruziunea” masivă a biofeedback-ului.

Istoria biofeedback-ului începe la finele anilor 50 (1958) când Joe Kamya îşi propune să studieze posibilitatea de a controla undele emise de propriul nostru creier. Fenomenul de feedback, cu sensul de conexiune sau legătură inversă, apare odată cu cibernetica, Norbert Wiener împrumutându-l din radiotehnică şi considerându-l ca fiind un principiu fundamental de reglare automată a funcţionalităţii în organismele vii şi în „maşini”.

Deci, în cazul nostru, prin biofeedback se urmăreşte posibilitatea de a obţine controlul conştient, deci voluntar al unor funcţii involuntare aflate sub comanda inconştientului. Este o preluare în sarcină conştientă a unor funcţii involuntare. Pentru a putea obţine acest control conştient este nevoie, mai întâi, ca acest funcţii să fie sesizate. Retragem mâna rapid de pe un obiect încins, ne îmbrăcăm când ne este frig, tocmai pentru că am sesizat aceste diferenţe de temperatură. Dar nu sesizăm excesul factorilor umorali care ne exercită un efect nociv asupra vaselor de sânge, nu sesizăm procesele de digestie, circulaţie, metabolice etc. care ies din câmpul conştienţei.

Dacă toate acestea ar putea fi sesizate de conştienţa noastră, atunci am acţiona, ca şi în cazul factorilor externi (de mediu extern), prin control voluntar asupra lor. Am devenit conştienţi că avem HTA iată că luăm un hipotensor. În consecinţă, problema care se ridică este aceea de a face accesibile conştienţei evenimentele noastre interne, să putem „vedea” şi „auzi” propriile noastre organe. Odată ajunşi aici nu ne mai rămâne decât să învăţăm să le comandăm. În acest scop natura a „gândit” mai multe soluţii. De exemplu, impulsurile electrice prezente la nivelul tuturor organelor interne sunt gestionate de sistemul nervos vegetativ autonom dar care, chiar dacă este autonom, culege şi converteşte unele informaţii ce vor ajunge la nivelul sesizabil al conştienţei (sunet, lumină, culoare, etc) ce vor fi trimise creierului sub formă de „comenzi” adecvate. Acesta este biofeedback-ul.

Acum, din punct de vedere al discursului nostru, este bine să ne amintim de experimentul de „obişnuinţă la undele alfa” efectuat pe pisici, prezentat în postările anterioare, care îl voi detalia puţin. Pisicile erau conectate la electrozi implantaţi în zone „alese” din creier a căror excitare producea plăcere, urmărindu-se concomitent aspectul biocurenţilor cerebrali. Au fost formate două grupuri de studiu. În primul, ori de câte ori o pisică reuşea să îşi coboare frecvenţa undelor cerebrale la ritm alfa era răsplătită prin plăcere, expediindu-se un stimul electric în centrul respectiv, al doilea grup era răsplătit în acelaşi mod dacă îşi ridicat frecvenţa undelor cerebrale către sau chiar în ritm gama. S-au obţinut astfel două grupe de pisici, unele care au învăţat să-şi scadă frecvenţa undelor cerebrale şi altele care au învăţat să şi-o crească.

Observarea lor a evidenţiat stări de comportament diferite. Pisicile din primul grup (cu unde lente) stăteau imobile pe când pisicile din al doilea grup (cu unde de frecvenţă crescută) se aflau într-o continuă mişcare, agitaţie. Determinările biochimice au evidenţiat la animalele care au învăţat să-şi crească frecvenţa undelor cerebrale o accelerare a pulsaţiilor cordului şi existenţa unui titru crescut de catecolamine în raport cu celelalte. De aici neliniştea şi agitaţia. Extrapolând concluziile acestui experiment la om vom înţelege uşor ce înseamnă să dispunem de o metodă de reducere a catecolaminelor din sânge, ştiut fiind că prezenţa lor în exces condiţionează anxietatea, bolile cardiovasculare, etc. Să nu credeţi că nu au fost efectuate experimente şi pe oameni, confirmându-se similaritatea de funcţionalitate cu pisicile sau alte animale „de studiu”.

În concluzie, experimentele efectuate pe om şi animale de laborator, ca şi experienţa milenară demonstrată de practicanţii unor sisteme de antrenament psihosomatic de origine orientală (fără a mai lua în calcul experienţa de peste 50 de ani a tehnicilor alfa şi teta) au demonstrat (şi demonstrează) fără dubii că este posibilă spargerea barierei dintre conştient şi inconştient, dintre voluntar şi involuntar. Astfel, omul poate învăţa să dirijeze activitatea involuntară a organismului prin convertirea ei într-un semnal sesizabil care să-i permită aducerea acestuia în câmpul conştienţei.

Procedeul şi-a găsit o imediată aplicabilitate de ordin medical. Multe, foarte multe persoane au învăţat să controleze aproape orice proces fiziologic ce poate fi conştientizat printr-o tehnică oarecare, reuşindu-se controlul voluntar asupra biocurenţilor cerebrali, pulsaţiilor inimii, vaselor sanguine, variaţiilor diametrului pupilar, secreţiei glandelor endocrine, secreţiilor digestive, etc. (mult mai multe decât vă puteţi imagina, inclusiv la nivel psihologic). S-a reuşit să se obţină rezultate satisfăcătoare în migrene, anxietate, insomnie, HTA esenţială, chiar în stadiu malign, tulburări de ritm cardiac, atrofii musculare de origine centrală şi periferică şi, de ce să nu amintim aici, diabet, cancer şi alte chestii cronice majore.

Sub raportul eficienţei terapeutice trebuie spus că biofeedback-ul, asemenea altor metode, nu poate fi privit ca un remediu absolut şi universal. Mai întâi pentru că nu toţi oamenii reuşesc să-şi însuşească la fel de uşor metodele. Dar, în contrapondere, s-a constatat că animalele învaţă mult mai uşor decât majoritatea oamenilor. De exemplu, s-a constatat că, cei mai maleabili la „modelare” s-au dovedit a fi copiii, apoi tinerii, atleţii şi cei cu preocupări artistice. În al doilea rând intervine ceea ce am subliniat de câte ori am avut ocazia, faptul că orice intervenţie de natură medicală nu este decât un câştig de timp ce este „oferit” individului respectiv pentru a-şi identifica şi rezolva problemele care i-au atras acea stare de sănătate.

Odată „vindecat” şi întors la aceleaşi probleme, în acelaşi mediu, este evident că el se va îmbolnăvi iar (chiar mult mai rău deoarece, deja, trupul său este „perisabil” sau deosebit de permeabil, „educat” la a „accepta şi susţine” aceleaşi probleme) şi va stigmatiza efortul medical ca fiind „prost”, „criminal”, ş.a. indiferent de direcţia din care vine acesta (medicină alopată, alternativă, noua medicină sau altele). Deci, anatema bolii trebuie aruncată chiar pe bolnavul care nu se vindecă, odată ce a sesizat că „merge rău în condiţiile X” şi el nu are feedback de corectare (ceva similar fumătorilor sau alcoolicilor care nu schimbă nimic din ceea ce îi distruge dar ei continuă motivând autodistrugerea lor prin justificativa simplă dependenţă).

Dar, să revenim la efectele stării de relaxare sau stării alfa! Validarea ştiinţifică a stării de relaxare, care corespunde psihologic unei conştiinţe modificate iar neurofiziologic unui ritm alfa, a determinat, după cum era de aşteptat, şi o serie de studii la nivel metabolic. Intrarea în starea de relaxare este urmată la câteva minute de încetinirea ritmului cardiac şi de scăderea uşoară a valorilor tensiunii arteriale. Sunt modificări caracteristice stării de calm, binecunoscute şi până acum. Extinderea acestei stări dincolo de repausul obişnuit se obţine numai prin însuşirea unor tehnici de concentrare. Din punct de vedere EEG, în urma „aprofundării” relaxării, se constată că nu mai este prezentă o simplă stare alfa, pentru că apare un important procent de teta intricat cu alfa, de unde şi denumirea de „alfa-teta”. Cercetările întreprinse până acum au evidenţiat o mare marjă de modificări în sens benefic.

Spre exemplu, scade consumul de oxigen, explicată prin reducerea activităţii organismului şi, deci, a metabolismului. Apoi, scade semnificativ prezenţa acidului lactic în sânge, explicată de asemenea prin relaxarea musculară (studiile efectuate au relevat relaţia dintre proporţia de acid lactic în sânge şi anxietate, în sensul că, cu cât concentraţia acestuia este mai mare, cu atât anxietatea este mai crescută). Dacă avem în vedere că anxietatea înseamnă o stare de alertă. de tensiune psihică şi musculară, această relaţie de directă proporţionalitate ne apare ca fiind comprehensibilă. Deducem de aici că, în timpul acestei stări psihice particulare, scăzând tensiunea musculară scade şi anxietatea.

Apoi, modificarea a o serie de parametri fiziologici pledează pentru ideea că, în timpul stărilor de conştienţă intermediară are loc o acumulare de energie prin prevalenţa sistemului parasimpatic faţă de cel simpatic cu scăderea, în consecinţă, a catecolaminelor din sânge. Oricum am interpreta sub raport fiziologic reacţiile ce se petrec în stările de autoconcentrare psihică, cert rămâne faptul că prin repaus fizic organismul beneficiază. Şi cum mai beneficiază…

Omul civilizaţiei moderne se află într-o continuă alertă impusă de bulversările sociale, de ritmul civilizaţiei industriale care evoluează mai rapid decât posibilităţile biologice de adaptare. În plan biochimic, această stare de alertă se traduce prin descărcări continue de catecolamine ca urmare a activităţii prevalente a sistemului nervos simpatic (consumator de energie) faţă de sistemul nervos parasimpatic (facilitator de energie). De aici rezultă anxietatea, crisparea, epuizarea noastră energetică, psihică şi fizică.

Se creează terenul propice pentru boli dintre care, în primul rând, cităm pe cele considerate a-şi avea o origine în perturbările psihicului, denumite din acest motiv boli psihosomatice (ulcer, HTA, rectocolita ulcerohemoragică, astmul bronşic, diabetul zaharat, poliartrita reumatoidă, tireotoxicoza şi lista ar putea sute de enumerări – asta numai din punctul de vedere limitat al medicinei alopate – despre celelalte vom detalia în zecile, poate sutele, de postări ulterioare – pardon, pe dorinm.ro).

Chiar dacă geneza acestor boli este mai complexă şi nu poate fi incriminată întotdeauna o singură cauză, certă rămâne implicarea sistemului nervos în uzura prematură a organismului cu răspunsul negativ în faţa diverşilor factori patogeni care ne asaltează în fiecare clipă din existenţa noastră. Sănătatea organismului nostru este doar o victorie asupra altor elemente ale realităţii care tind să-şi impună în fiecare clipă propria lor existenţă. Diminuarea forţei noastre psihice, prin perturbarea a ceea ce am numi armonie internă, homeostazie psihologică, ne face vulnerabili şi ne transformă în victime.

În concluzie, la cele de mai sus, se poate spune că, starea de relaxare psihică se însoţeşte de modificări biochimice care traduc acumularea de energie în organism, esenţială pentru funcţionalitatea noastră optimă şi, de ce nu, pentru reorientarea acesteia acolo unde este imperativ necesară, crescând diverse randamente de funcţionare.

Dar, ajunge pentru azi! Mâine vom discuta despre fiziologia relaxării.

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro