STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăCum funcționează... "Întregul" nostru (3)

Concretizând „informaţiile” prezentate în posturile anterioare, ajungem la a percepe polaritatea tuturor acţiunilor bazale de la nivelul „întregului” nostru. Şi, în această manifestare bipolară, cele mai importante „polarităţi” se remarcă a fi dragoste vs frica, parasimpatic vs simpatic, relaxare vs activitate. Aici se rezumă întreaga noastră activitate, la un fel de balansoar, la o balanţă cu două talere, în care este important doar echilibrul. Pe de o parte este cel al dragostei, acumulării, relaxării care, bineînţeles, trebuie să fie în perfect echilibru cu cel din cealaltă parte, cel al fricii, descărcării şi activităţii. Deci, aţi perceput corect, paradoxal, nu este bine ca această balanţă să fie în dezechilibru.

Voi începe cu „dezechilibrarea” în sens pozitiv, cea dominată de activitatea parasimpatică, cea plăcută, cea utilă, cea legată de dragoste, construcţie, reparare, relaxare. Vă mai amintiţi de experimentul cu pisicile prezentat în postările anterioare? Grupul de pisici care au fost antrenate în acest sens procedaseră la o „activitate” de imobilitate aproape generală. Ori, din vechime, omul are ca acumulare bazală ideea că ceea ce nu foloseşti ţi se va lua (de către Dumnezeu sau de altcineva). Şi, apoi, ce rost are dragostea dacă nu o manifeşti?!? Nu cumva cea mai clară şi eficientă manifestare a dragostei este cea faţă de ceea ce este în jurul tău?!? Nu cumva dragostea de sine este mai mult dăunătoare decât folositoare?!?

De ce este dovedit, atât experimental cât şi din practică, faptul că dragostea „dată” celor din jur are un impact net crescut faţă de cel orientat spre propria persoană?!? De exemplu, de ce ne spune noua medicină că boala denumită de medicina alopată a fi diabetul este strâns legată de dragostea de sine sub diversele ei forme manifeste?!? Apoi, ce rost existenţial ai mai avea dacă optezi pentru imobilitate şi relaxare completă?!? Suntem creaţi pentru a fi o parte şi parte dintr-un întreg. Ne naştem din participarea a mai multe părţi ale acestui întreg şi nu prin diviziune dintr-o unică acţiune. Deci, suntem creaţi pentru interacţiune.

Pentru exemplificare, de ce se „topeşte” (atrofiere), la propriu, trupul nostru când optăm pentru imobilitate, pentru inactivitate, pentru relaxarea completă sau, mai rău, de ce apare obezitatea când avem tot ce ne trebuie pentru a acţiona dar nu o facem îndeajuns sau corelat şi în armonie cu nevoile noastre reale?!? La ce îţi foloseşte economisirea şi acumularea de energie dacă nu o vei descărca?!? Deci, parasimpaticul, descris de oamenii de ştiinţă ca fiind sistemul dedicat activităţilor de tip „iubeşte şi construieşte”, ce rost ar avea decât interacţiunea cu tot ceea ce ne înconjoară?!? Cred că ajung toate aceste întrebări la care voi da răspuns în postările care vor urma. Voi „trage” doar o mică concluzie: totul este un fel de necesitate de realizare a unui echilibru între acumulare şi permanenta şi corecta descărcare a dragostei din noi.

Acum, să ne orientăm atenţia spre cealaltă parte a balanţei, cea care apare în condiţii opuse primei, dezechilibrată în sens negativ, cea dominată de activitatea simpatică, cea plăcută uneori (în condiţiile în care nu se provoacă dezechilibre prea mari şi are o „sursă” corectă), cea utilă uneori (în condiţiile în care este corect orientată şi are o „sursă” corectă), cea legată în special de frică, consum, afectare, activitate. Oricât de ciudat ar pare, fiind vorba despre activitatea descrisă de toate „ramurile” ştiinţifice ca fiind cea de tip „luptă sau fugi”, „câştigă sau pierde” sau orice alt tip de descriere similară, totul se rezumă la… otrava fricilor din noi. Da, aţi citit bine, otrava fricilor din noi.

Dar, spre deosebire de celălalt taler al balanţei, spre deosebire de dragostea ce trebuie permanent descărcată, frica trebuie permanent anulată, descărcarea acesteia fiind o greşeală totală fiindcă frica atrage frica aşa cum dragostea atrage dragostea. Ciudată funcţionare a „întregului” nostru, nu-i aşa? Iată de ce motorul întregii noastre existenţe este dragostea şi coşmarul întregii noastre existenţe este frica… Şi, în consecinţă, iată de ce orice dezechilibru sau orientare greşită, selectivă al manifestării acestora naşte stresul.

Mai mult, studiul influenţei spiritului asupra corpului a fost întotdeauna conectat cu acela al stresului, noţiune care, ca şi aceea de informaţie, a depăşit, după cum spuneam, pragul laboratoarelor de cercetări intrând în limbajul de uz general. Este reacţia organismului la emoţii şi, în general, la evenimente care tind să perturbe echilibrul balanţei de care aminteam mai sus, care tind să perturbe echilibrul intern al organismului.

Walter Cannon şi H. Selye sunt primii care au studiat „organizat şi atestat” reacţiile organismului la emoţii. De amintit aici este un studiu în care Cannon a studiat modificările produse de frică, prin confruntarea unei pisici cu un câine. Frica de câine a determinat o avalanşă de efecte care s-au dovedit a fi similare cu cele care apar după administrarea de adrenalină: tahicardie, tahipnee, pupilodilataţie, piloerecţie, creşterea glucozei în sânge, etc. Se înţelege în context că şi numai ideea de pericol iminent va declanşa aceleaşi modificări în organism (dacă aţi parcurs postările anterioare este demonstrat raportul dintre idee/ gând şi substanţă). Apoi, prin celebrele sale experimente pe câini, I.P. Pavlov a sesizat că efectul cel mai agresiv asupra sistemului nervos îl exercită frica.

De altfel, se în viaţa de zi cu zi, din vremuri imemoriale, se folosesc des expresii de genul „am murit de frică” sau „am îngheţat de frică” (cu multiplele lor alternative). Expresiile sunt folosite la modul figurat, desigur, dar se şi întâmplă ca acestea să fie similare cu manifestarea concretă a organismului uman (şi nu numai), unii oameni chiar murind de frică (nu trebuie să dau exemple în acest sens – din punct de vedere fiziologic, descărcarea de catecolamine este atât de brutală încât poate provoca moartea prin infarct miocardic sau accidente cerebrale sau altele). Se spune că, de asemenea, pentru a demonstra efectele fricii, cu o mie de ani în urmă, învăţatul arab Ibn-Sina (Avicenna) a plasat un lup lângă un miel, separând animalele printr-un gard care le permitea să se vadă în permanenţă. Deşi avea hrană suficientă, mielul a început să slăbească într-un ritm accelerat, tema de lup tăindu-i orice apetit. Şi exemplele ar putea continua…

Deci, frica, teama de pericole, de nerealizări, imaginare sau reale, ne tensionează, ne otrăveşte clipă de clipă celulele, ne consumă energiile şi, în consecinţă, ne scurtează zilele şi ne diminuează randamentele. Mai mult, orice agresiune psihică sau fizică tinde să perturbe echilibrul intern al organismului. Ca urmare organismul va răspunde printr-o serie de reacţii care tind să restabilească echilibrul pierdut. Acesta este fenomenul de stres, în termeni generali, prin stres subînţelegându-se suita de griji, frământările, conflictele etc. care survin zilnic, lăsându-şi amprenta asupra randamentului în activitate, asupra dispoziţiei noastre afective, pe care o bulversează, şi asupra sănătăţii care în timp se deteriorează. Prin excesul de catecolamine pe care îl presupune, stresul poate avea ca urmare, în funcţie de particularităţile reactive ale individului, apariţia ulcerului gastric/ digestiv, a hipertensiunii arteriale esenţiale, a colopatiilor, a accidentelor vasculare cardiace şi cerebrale, a diverse tulburări psihice, etc.

În concluzie, stresul face parte inerentă din viaţa noastră, că iubim sau că ne temem. Reacţiile implicate, în funcţie de coloratura emoţională, vor avea ecou favorabil sau nefavorabil, definind ceea ce a fost eustres (partea plăcută ce provoacă dezechilibre din plăcere, din manifestările caracterizate de „dragoste”, cum ar fi, de exemplu, emoţia încercată la gândul că vei face o superbă ascensiune pe munte) şi distres (anxietatea care te domină când rămâi blocat de o furtună pe panta muntelui). Deşi ecoul biochimic al emoţiilor pare să fie acelaşi, indiferent de coloratura lor, ecoul biologic este, cu rare excepţii, diferit. Celulele noastre au obligatoriu nevoie, pentru optima lor funcţionare, de ecoul pozitiv al emoţiilor, pentru că fiecare celulă, având propria sa inteligenţă, se bucură şi suferă odată cu noi, după cum noi murim în fiecare celulă care moare.

Dincolo de afirmaţie, fiecare din noi ştie că în clipe fericite zburdăm, suntem parcă mai uşori, faţa noastră este destinsă, ochii au strălucirea bucuriei („beculind” către oricine din jur), iar în clipe de nefericire suntem parcă mai greoi, crispaţi, întunecaţi la faţă sau „verzi” de supărare. Este vorba aici de o nevoie fiziologică de bucurie, nu de o simplă plăcere pe care, dacă nu ne-a facem, nimic rău nu ni se va întâmpla. De aici vine necesitatea „bucuriei de a trăi” pe care o vom discuta mai târziu, acum fiind necesar (din punct de vedere al abordării postării) să ne concentrăm pe ecoul negativ al stresului.

Omul vieţii moderne, prin gradul de suprasolicitare la care îl supune civilizaţia tehnologică, ritmul alert impus vieţii de astăzi, cu mult mai rapid decât cel de adaptare biologică, prin incertitudinile şi tensiunile sociale, prin schimbarea permanentă a „regulilor jocului” în chiar timpul jocului, plăteşte un greu tribut patologiei din stres. Din acest motiv se impune cu stringenţă elaborarea unei strategii de control a stresului. Şi, de vreme ce stresul nu poate fi evitat, psihologii s-au gândit la o strategie de control al acestuia sau de „ajustare”. Unul dintre creatorii acestui „curent” a fost R. Lazarus, care a publicat o serie de lucrări pe această temă „delimitând” fenomenologic acest „efort” cu ajutorul termenului de „coping”.

După Lazarus şi Folkman (1984), termenul de stress desemnează o “relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-back-urile primite”. Această definiţie aduce în prim-plan câteva atribute definitorii pentru relaţia persoană-agent stresor, acesta din urmă văzut ca “factor fizic, chimic, emoţional, (şi biologic, n.n.), ce produce tensiune corporală sau mintală” (Webster New Collegiate Dictionary, 1989), din care cel mai reprezentativ este termenul de “coping”.

Copingul desemnează un “efort  cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale” (Lazarus şi Folkman, ibid.). Analiza acestei definiţii pune în evidenţă o caracteristică esenţială : copingul este ilustrarea faptului că stresul emerge numai din relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de neconceput în afara triadei acţiune-cogniţie-comportament dizadaptativ. Definiţia de mai sus este oarecum restrictivă, în raport cu noţiunea mai largă de “strategii adaptative”, care ar include şi mecanismele defensive de sorginte inconştientă, nesupuse controlului voluntar.

În ce priveşte caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă porneşte de la cel puţin două premize esenţiale: 1. copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia stresantă este percepută, prelucrată, stocată; 2. copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în: a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării); b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării; c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confruntare.

Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului: copingul de tip cognitiv intervine atunci când strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci când posibilităţile de intervenţie concretă în mediu sunt limitate, sau când timpul necesar unei asemenea intervenţii este prea scurt. Distorsiunile în prelucrarea informaţiei, redefinirea situaţiei stresante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deşi se poate întâmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabileşte subiectul “ameninţat” în forul său interior şi exigenţele sarcinii. Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînşelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întâlnite în clinică.

Supraestimarea şanselor de vindecare şi minimalizarea simptomelor ce anunţă un prognostic prost, fără a se lua nici o măsură reală de redresare a statusului care a atras afecţiunea (ex. scăderea  accentuată în greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic “iluzii pozitive” (Taylor şi Brown, 1994), pe fondul unei inactivităţi de corectare a statusului ce a atras problema respectivă, ar avea o certă contribuţie modulatoare în relaţia cu stresul produs de boală. Nu de puţine ori, un şir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situaţiei iniţiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav.

Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, şi explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienţi (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv, aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid); îl întâlnim însă şi în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situaţie în care se poate ajunge la hipocomplianţă şi agravarea prognosticului iniţial.

În practică, chiar şi aplicarea exclusivă şi neselectivă a unei singure tehnici adaptative, duce în mod inevitabil la dizadaptare şi rupere de realitate. Atribute esenţiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta aşadar flexibilitatea şi adecvarea. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilităţii.

Dar, aceasta este o teorie care are şi unele „probleme”… În principal, cei care susţin limitele teoriei cognitive (psihanalişti, psihiatri, dar şi unii medici somaticieni) se prevalează de incompatibilitatea între noţiuni ca prelucrare informaţională, restructurare cognitivă conştientă, etc., şi posibila evoluţie subterană a unui agent stresor (uneori strict la nivel inconştient), sau de evoluţia sa brutală, ce nu lasă timp suficient mecanismelor de filtrare şi adaptare conştientă să acţioneze. Iamandescu (1993) consideră că toţi agenţii stresori (fizici, chimici, biologici), induc, în ultimă instanţă, un stres psihic “secundar”.

Este evocat efectul stresor jucat de stimuli afectogeni puternici (ex. dezgustul violent sau emoţia brutală la vederea unui accident), ca şi stresul psihic instalat în cursul efectuării unei acţiuni cu rezonanţă afectivă plăcută pentru subiect, ce generează insidios o “stare de oboseală, cu atributele stressului” (ibid.). După Shaffer (1982), citat de L. Alexandrescu (1997), agenţii stressori silenţioşi, insidioşi “pot declanşa SGA (sindromul general de adaptare) direct, fără o evaluare cognitivă conştientizabilă”, iar agenţi “inevitabili” (ca poluarea atmosferică, zgomotul stradal continuu, etc.) sunt procesaţi automat, fără implicarea proceselor cognitive superioare.

Acestor puncte de vedere li se opun alţi autori, care, sprijinindu-se şi pe cercetări anterioare (studiul subcepţiei, analiza apărării perceptive, învăţarea implicită, inconştientă, a gramaticilor artificiale) postulează imaginea unui inconştient cognitiv (Miclea, 1997), ce depăşeşte cu mult clasicul conţinut “cald, umed, primitiv şi iraţional” (ibid.) al inconştientului freudian. Inconştientul cognitiv ar avea certe proprietăţi informaţionale şi adaptative. Această controversă, între punctul de vedere psihiatric – psihanalitic , şi cel al psihologiei cognitive , este încă departe de a fi rezolvată. Şi, eventual, vom studia ulterior ceea ce este necesar despre acest „coping”.

Cert este că strategia de apărare faţă de stres cuprinde mai multe elemente din care vom reţine doar ceea ce ni se pare esenţial. Astfel, se poate acţiona fie direct asupra elementului stresant, fie indirect asupra emoţiei generate de stres. Cea mai eficientă soluţie este atitudinea de evitare a evenimentului stresant, bineînţeles, atunci când este posibil. Când evenimentul stresant nu poate fi evitat se pot adopta alte căi cum ar fi minimalizarea conştientă a efectelor, raţionalizarea situaţiei cu găsirea unei explicaţii cauzale, situarea imaginară în afara situaţiei (observator extern, neutru) sau în locul adversarului cu încercarea de a-i înţelege motivele şi reacţia. În fine, cu puţină voinţă de impunere în plan psihic, „subiectul” se poate distrage de la efectele unui stres inevitabil prin comutarea pe un eveniment fericit real sau imaginar.

Ne putem imagina în cele mai plăcute şi mai imposibile situaţii, urmărind secvenţă cu secvenţă efectele lor asupra noastră. Oricât ni s-ar părea de bizară această strategie, veţi vedea că numai cu puţin efort de însuşire devine foarte eficientă. Celulele noastre nu au nevoie de otrava biochimică a evenimentelor neplăcute care, cu excepţia bolilor ereditare şi traumatismelor fizice (care, după cum a demonstrat noua medicină au şi ele determinismul lor), condiţionează terenul pe care se grefează întreaga noastră patologie, ci de efectul benefic al liniştii şi al satisfacţiilor realizate în plan psihologic. Controlul asupra emoţiei generate de stres se poate exercita prin temperarea propriilor reacţii, conştientizând consecinţele lor asupra noastră.

Revenind la „polaritatea” utilizată ca argument iniţiant al acestei postări, vom privi reacţia pisicilor hiperactive în antiteză cu al celor liniştite. Doi cardiologi, Rosenman şi Fridman, au studiat tipul de comportament uman în raport cu incidenţa infarctului miocardic. Într-o categorie „A” au inclus pe cei la care s-a constatat o frecvenţă crescută a accidentelor coronariene. Aici s-a constatat că avem de a face cu „pisicile hiperactive”, fiind vorba despre subiecţi (umani) care se află într-o permanentă alertă, în competiţie cu timpul, ambiţioşi, dornici să controleze orice situaţie în care se află, să domine, să cucerească vârful ierarhiei (şi altele asemenea).

Pe aceştia Selye îi numeşte „cai de cursă”, aflându-se într-o permanentă mişcare, alergare. La polul opus se află tipul de comportament „B”, lent, destins, dispus să „amâne pentru mâine ce nu poate face astăzi”, indivizi care sunt asemănaţi cu „broasca ţestoasă” prin mersul lor lent, neprecipitat, fără angoasa timpului care se scurge ireversibil. Şi, de ce nu, există şi o a treia categorie, aşa cum poate rezulta din argumentaţiile de până acum, din chiar această postare, cea a echilibrului, cea situată între aceste două tipuri de comportament (A şi B) şi care este cea ideală. Revenind, riscul de îmbolnăvire a celor din categoria A este evident şi nu numai pentru boli coronariene.

Starea de permanentă crispare, tensiune, se însoţeşte de o eliberare crescută de catecolamine care depăşeşte cantitatea pe care organismul o poate utiliza. Excesul lor duce la suferinţa tuturor celulelor noastre, iar solicitarea îndelungată conduce la epuizarea surselor de sinteză, antrenând alte consecinţe patologice. Idealul apărării ar consta în comutarea tipului de comportament din A în B, mai ales că „beneficiem” de o inerţie organică ce va atrage un progres lent spre B şi, astfel, ne va plasa în cea mai optimă poziţie, cea a echilibrului (care, odată ce îl vom simţi, evident, ne va fi bine şi vom rămâne acolo fără a derapa în B).

În consecinţă, să adoptăm în permanenţă o conduită calmă, să acţionăm după propriul nostru ritm biologic indiferent de „urgenţele” imaginare sau reale ale momentului. Depăşirea ritmului nostru biologic este uşor de perceput datorită semnalelor emise de acesta reprezentate de oboseală, crispare, epuizarea bunei dispoziţii, etc. Să avem puterea de a abandona acele situaţii pentru care nu suntem creaţi. Dar, acestea sunt vorbe de care doar arareori realitatea vrea să asculte. S-a constata însă că acţiunea are şanse de succes nu prin avizarea asupra riscului de îmbolnăvire ci, din nefericire, abia după ce accidentul vascular (de exemplu) s-a produs.

Sigur, este uşor să dăm sfaturi oamenilor, mai ales că este foarte greu ca acestea să fie urmate în condiţiile interacţiunii cu indivizi care au deja formate propriile concepţii despre viaţă, care sunt implicaţi fără ieşire în diferite ipostaze ale vieţii. Mai mult, capacitatea noastră de autocontrol este diferită de la om la om. Unii reuşesc, alţii nu. Dar, chiar dacă nu ne putem schimba tipul de comportament în mod radical, fiind dictat în ultimă instanţă de structura noastră biologică, ne rămâne totuşi o posibilitate de diminuare a efectelor permanentei noastre stresări. Să ne creăm pauze de refacere a rezervelor noastre energetice prin introducerea unor momente de relaxare reală, care va fi ca o baie purificatoare după un drum prăfuit într-o zi de vară. Este minimum din ce se poate spera.

Şi, mereu uităm că gândul nostru poate înlocui realitatea (aşa cum am demonstrat în postările anterioare, aşa cum au demonstrat experimentele realizate, aşa cum ştiinţa afirmă cu fermitate). Spuneam că universul este gând, informaţie. Omul aparţine universului. Ca urmare, el însuşi este gând, informaţie. Suntem un ansamblu de cuante de energie, realizat după proiectul unei inteligenţe faţă de care inteligenţa noastră este limitată, străină. Dacă omul nu este perfect, în ciuda inteligenţei cristalizată în el, explicaţia ţine de paradox. Omul comite erori tocmai prin instrumentul prin care Creatorul i l-a pus la dispoziţie pentru a evolua.

Acesta este liberul arbitru, posibilitatea sa de opţiune, de discernere între Bine şi Rău, între util şi inutil, între fast şi nefast. Fără această facultate de care omul dispune, pe care o posedă în cel mai înalt grad, fie şi în raport cu celelalte animale, n-ar fi reuşit să se dezvolte niciodată o civilizaţie, să ne desprindă de tiparele de conduită impuse de natură, prea puţin mobile pentru a permite implicarea sa în creaţie. Aceste este paradoxul: săvârşim erori prin ceea ce ar trebui să determine evoluţia noastră spirituală.

De aici rezultă nevoia de control al gândirii, de dirijare autocontrolată a activităţii noastre psihice, aflată în relaţie directă cu subconştientul în care sunt prezente toate tiparele sau modelele funcţionale ale organismului. Aceste tipare se află la baza întregii noastre fiziologii. Fiind ele însele informaţie, gând depozitat în structurile inconştientului, pot fi controlate după dorinţă prin tehnicile de control ale gândirii.

Am subliniat, credem, suficient până acum, că orice gând trimis/ emis de creierul nostru, dincolo de conţinutul semantic, are o triplă funcţionalitate prin suportul implicat. Este, mai întâi, un câmp energetic modulat în semnale purtătoare de informaţie. Comportă apoi o modificare de ordin biologic şi o alta de ordin molecular substanţial. ca urmare, spiritul are capacitatea de a controla sănătatea propriului corp prin modelul informaţional energetic implicat, prin modificările de ordin biochimic şi molecular pe care le dezvoltă.

În consecinţă, suntem cum gândim… Din acest motiv controlul gândirii este cheia transformării noastre, a întregii noastre deveniri. Un rol esenţial în acest sens îl are ceea ce a fost denumit ca fiind imageria mentală pozitivă. Fiecărui eveniment psihic îi corespunde obligatoriu un eveniment fizic, după cum am subliniat. În consecinţă, evenimentele fizice din noi vor reflecta conţinutul imaginilor noastre mentale. Să nu uităm că, venim pe această lume cu toate acele programe necesare conduitei în viaţă. Şi, este necesară aici o lămurire.

Este necesar să nu confundăm programul cu învăţarea. Se ştie că aceste aspecte au fost îndelung dezbătute şi au fost obiectul a multe dispute. dacă un descendent uman n-ar dispune din naştere de structurile necesare anatomic şi fiziologic însuşirii limbajului articulat, acesta n-ar vorbi niciodată (cum, din nefericire, se şi întâmplă câteodată atât în sens negativ dar şi în sens pozitiv – amintiţi-vă de exemplul studentului descoperit că nu are creier, la propriu, caz prezentat în postările anterioare). Avem, deci, în noi, în celule şi în subconştient, înscrise programele de acţiune, inclusiv cele de vindecare. Aceste programe se pot declanşa spontan, sau dirijat, în cazul celor instruiţi prin tehnici specifice.

Dacă un proces de vindecare a unei boli îl anticipăm imaginativ se pot obţine performanţe deosebite în boli grave, chiar incurabile, sau scurtări, după unii autori cu o medie de 30% a timpului de vindecare în celelalte suferinţe (medie înseamnă că se elimină timpii de vindecare rapizi şi cei lenţi prin efectuarea mediei – am „forţat” această precizare deoarece, evident, timpii de vindecare reali sunt mult mai scurţi dar depind de cel care le „aplică”, de modul de aplicare şi nu de statusul bolii). este ca şi cum am crea prin gândurile noastre un model ghid înscris într-un câmp energetic premergător procesului de vindecare. Formarea unei imagini mentale pozitive (ca acţiune) care se înscrie în aceea a „imaginii de sine”, comentată deja, este valabilă pentru întreaga noastră psihologie, cu implicaţii în învăţare, trăire afectivă, conduită socială, sănătate şi boală.

Am precizat mai sus (eventual, în postările anterioare) că, în timpul stării de relaxare apare o stare de conştienţă modificată, intermediară între somn şi veghe, caracterizată de o stabilizare generalizată a funcţiilor cerebrale pe cea a ritmurilor de tip alfa (şi cu ceva antrenament pe starea intrinsecă alfa-teta).

Tehnica imageriei mentale pozitive constă în formarea în timpul stării de relaxare a unor imagini care au ca obiect universul nostru interior. În consecinţă, prin tehnica imageriei mentale obţinem un dialog cu propriul nostru subconştient. Există numeroase consemnări ştiinţifice şi comentarii a diverşi autori (există deja o literatură relativ extinsă în acest sens, exploatată mai mult de psihologi dar şi de „aderenţii” noii medicine) care descriu pe larg beneficiile imageriei mentale pozitive plecând de la specializarea diferită a celor două emisfere cerebrale. Astfel, emisfera cerebrală stângă se consideră a fi sediul gândirii logice, raţionale, analitice şi discursive.

Este, de asemenea, sediul decodificării mesajelor verbale şi grafice, adică a limbajului articulat şi al scrisului. ne oferă deci o reprezentare digitală, secvenţializată a lumii. Emisfera cerebrală dreaptă ar fi sediul limbajului simbolic, metaforic, al gândirii intuitive, al reprezentărilor analogice, al trăirilor artistice şi imaginative. Conştienţa noastră clară, condiţionată de starea de veghe, solicită în mod dominant emisfera cerebrală stângă în timp ce imageria mentală presupune o punere în repaus a acesteia, cu activarea emisferei cerebrale drepte.

După Jung, creierul drept este sediul limbajului prin care se exprimă inconştientul/ subconştientul nostru. De aceea este un limbaj simbolic, metaforic şi intuitiv. Prin imageria mentală se obţine o punte de legătură între conştiinţa orientată dominant spre exterior şi conştiinţa modificată, orientată spre interiorul nostru. Se obţine astfel un echilibru între interiorul şi exteriorul nostru, între conştient şi inconştient, o armonizare a fiinţei noastre, obţinând armonia atât de necesară în interiorul nostru şi în afara noastră.

Dezvoltarea conştiinţei interioare ne permite accesul la singura sursă a adevărului despre noi, care se află înscris în profunzimea subconştientului nostru. Fiind expresia inteligenţei cosmice în noi, conţine informaţia nu numai referitoare la propria noastră persoană ci şi la Univers, pentru că suntem martorii evoluţiei sale de la „prima undă de lumină” care a fost la „începuturi”. De aceea, în subconştientul nostru este înscrisă însăşi cartea Universului. Avem în sângele nostru, în celulele noastre, în psihicul nostru amintirea tuturor fiinţelor care ne-au precedat şi însemnul demiurgului care ne-a creat. iată de ce, dezvoltând această metodă de plonjare în tenebrele subconştientului nostru obţinem accesul la lumea simbolurilor din noi, a adevărurilor care ne ajung la lumina raţiunii, la sursa cea mai completă de cunoaştere.

Aici zac forţele latente care sunt o prelungire a forţei cosmice din noi, aici există o bibliotecă (fie ea şi akasha) ce conţine toate datele necesare despre noi privind potenţialităţile noastre, dorinţele, împlinirile şi neîmplinirile, conflictele, frustrările, cauzele bolilor şi căile de vindecare. Aici zace o lume de care la început ne vom speria, pentru că reprezintă urma tuturor evenimentelor la care spiritul nostru a fost martor în odiseea sa cosmică.

Şi, ajunge pentru azi… Gata cu odiseea de azi!!!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro