Amintirea lui Gelu
Undeva, în vechimea vecilor, locurile astea erau apărate de
trecătorii cei mulţi şi jefuitori, ce auzitau de bunătatea
pământurilor astea, de vitejii lui Gelu (Gelou) al "Ţării
Someşului" şi
ai lui Menumorut (Morout) al "Ţării Crişurilor". Apăraţi când de
unul
când de altul, locuitorii acestor pământuri bine au mai
dus-o. Locurilor ăstora zisu-sa "Ocoliş" că nime nu ştia cine e
stăpânul locurilor, şi Gelu şi Menumorut. Că voievozii ăştia şi
urmaşii lor, câţi or fost, lăsau lucrurile în pacea noastră
că nu voia să supere unul pe altul, că locurile astea erau la
amândoi. Şi mult luptară ei cu toţi răii trecători şi vremuri
bune şi bogate am trăit până ce au căzut amândoi sub sabia
oamenilor lacomi de peste păduri (pădurea Igfon, care ţine de la Ardeal
la Mureş, până la râul Someş) care vorbeau limbă rea,
străină
locurilor astea, moghioroşii. Care biruri grele, străini şi multă
jelanie adusără nouă până în vremile astia de greutate,
când Horea vine să ne cheme la drepturile noastre.
Fragment din "Gesta Hungarorum": "Tuhutum, tatăl lui Horca, un om
şiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea "ţării de
dincolo de păduri" unde stăpânea un blac, anume Gelu... Şi s-au
luptat cu înverşunare şi fură învinşi ostaşii ducelui Gelu
şi mulţi dintre ei ucişi, iar mai mulţi fură prinşi."
Istoria lui Gelu
Zona Alba, care ne interesează aici, a fost populată din cele mai vechi
timpuri, cunoscută fiind mai ales datorită izvorului "nesecat"
(exploatat atât minier cât şi din nisipurile purtate de
râuri) de aur şi argint al zonei.
Din istorie
(izvoare istorice) se poate deduce că organizarea acestor locuri era
tribală, existând numeroase "triburi" menţionate, ca atare. Dar,
se pierde esenţialul... Acele vremuri demult apuse erau caracterizate
de gruparea populaţiei în jurul cetăţilor/ davelor (zonelor de
concentrare). Grecia, unde beneficiem de multe izvoare scrise, nu era
un stat ci o uniune de cetăţi (triburi): atenieni (grupaţi în
jurul Atenei), spartani (grupaţi în jurul Spartei), etc.
Până şi Marea Romă, a fost la început un oraş stat...
Pentru că aceasta era moda vremii, moda dacică (sau nu). Aşa că,
în Dacia, avem Albocensii (grupaţi în jurul cetăţii de la
Alboca din Banat, menţionaţi de Ptolemeu), Ansamensii (grupaţi în
jurul cetăţii de la Ansamensium, pe Someş, în NE Transilvaniei,
menţionaţi în inscripţii romane), Appullii (grupaţi în
jurul cetăţii Apullum, după menţiune din textul antic "Consolatio ad
Liviam"), Biefii (localizaţi în jurul cetăţii Biepha, în NE
Banatului, amintiţi de Ptolemeu), Biesii (de pe lângă Biesa, pe
malurile Mureşului, amintiţi de Ptolemeu), Burii (de pe lângă
Buridava, în Oltenia, amintiţi de Ptolemeu), Carpii, Caucoensii,
Ceiagisii, Costobocii, Cotensii, Crobizii etc. etc. etc.
finalizând cu Tyrageţii (localizaţi în jurul cetăţii Tyras
de pe malurile Nistrului)...
Ori, această formă de organizare atrăgea aşa-zisa necesitate de uniune
realizată de Burebista. Decebal nu realizase aşa ceva... El reunise
doar câteva dave... Mai concret... S-a nimerit ca, în acele
vremuri, el să fie "mai marele" zonei atacate de romani. De aceea s-au
oprit romanii... Au învins pe cei care le stăteau în calea
drumului către aurul Appullilor...
În
timpurile Daciei Vechi renumele zonei actualei Alba a atras Roma ce se
afla în pragul colapsului economic şi avea nevoie de aur şi
argint pentru a-şi întreţine stilul de viaţă roman. Aşa că, au
tot încercat să ajungă la aceste bogăţii, în războaie
fratricide, până când Marcus Ulpius Traianus a reuşit. A
reuşit... Ce?... Să jefuiască tezaurul dacic al lui Decebal şi să
ajungă la zonele aurifere şi de sare de la nou numita Alburnus
Maior şi respectiv Potaissa. De altfel, aici au staţionat şi singurele
unităţi militare mare "lăsate" să asigure autoritatea romană în
zonă, Legiunea XIII Gemina în Apulum şi Legiunea V Macedonica
în Porolissum. Doar atât îl interesa pe cuceritorul
roman...
Am uitat şi de titlu de "Dacicus Maximus"... Şi de
multe probleme cu dacii care s-au răsculat continuu, au atacat continuu
ş.a.m.d.
De altfel, în 117, la moartea sa, a urmat un
adevărat nou război dacic purtat de succesorul său Publius Aelius
Traianus Hadrianus. Acesta va reuşi să rezolve conflictele abia
în 119 când împarte Dacia romană în două
provincii ("Dacia Superior" şi "Dacia Inferior"). Acesta este şi anul
în care nu mai există nici un fel de control roman asupra
teritoriilor dacice din Muntenia şi Moldova (după încheierea unei
păci cu liderii acestor zone şi cu roxolanii). Revoltele dacilor
continuă şi Hadrian în 123 reorganizează teritoriile Daciei
romane în trei provincii (Dacia Porolissensis, Dacia Superior şi
Dacia Inferior).. După 138, anul morţii lui Hadrian, descendenţii
"liniei lui Traian" au mari probleme (adevărate războaie) cu dacii
în 143 (sub conducerea lui Antonius Pius, urmaşul lui Hadrian),
în 170 (sub conducerea lui Marcus Aureliu, urmaşul lui Pius, care
reîmparte administrativ Dacia în Dacia Apulensis, Dacia
Malvensis şi Dacia Porolissensis), în 169 (sub conducerea lui
Lucius Verus, "coîmpărat" cu Marcus - acesta chiar a murit de
ciumă în timpul războiului), în 186 (sub conducerea lui
Lucius Commodus, "coîmpărat" cu Marcus)... etc. Semnificativă
este evoluţia conflictelor cu dacii începând cu anul
217 când se delimitează convenţional aşa numită criză romană din
timpul dinastiei Severilor (sfârşitul domniei lui Caracalla, care
în 212 a declarat locuitorii Daciei ca fiind cetăţeni romani).
Astfel, 218 este anul în care imperiul roman începe să
piardă definitiv controlul asupra teritoriilor dacice,
concentrându-se efectiv numai pe "legătura" la Dacia
Porolissensis şi exploatările de acolo...
De altfel, 235 este anul în care este "delimitată oficial"
aşa-numita "Criză" romană care startează cu domnia împăratului
Maximin Thrax ("Tracul"), primul împărat roman de origine
barbară. Urmează confruntări şi războaie an de an... Încep şi
incursiunile goţilor şi carpilor (perioada 238-251), Decius fiind
primul împărat roman care moare în luptă la Dunăre,
în anul 251... Şi... În 253, sub împăratul Gallienus
(coîmpărat cu Valerian), se atestă pierderea definitivă a
controlului asupra teritoriilor dacice (anul 256 fiind anul care atestă
dezintegrarea administraţiei romane în Dacia, fiind şi anul
în care dispar complet inscripţiile şi monedele romane din Dacia).
În concluzie, aşa numita "retragere Aureliană" din 275 nu a fost
decât un gest administrativ, pur scriptic, în care se
repoziţionează structurile romane (militare, fiscale, etc.) şi nu
populaţia (cetăţeni romani sau alţii)... Important este alt detaliu...
Dacia a fost prima provincie romană abandonată, primul pas către
dezmembrarea Imperiului Roman.
După această "retragere romană", apar consemnări multiple legate de
continuitatea Daciei... şi nu a unir teritorii stăpânite de
vizigoţi, hunii europeni, etc. (cum afirmă diverşi istorici).
Semnificativă este menţiunea Împăratului Constantin, din 332,
care iniţiază o campanie împotriva vechii Dacii atribuindu-şi,
în urma acesteia, titlul de... "Dacicus". Apoi avem menţiuni ale
istorilor vremii legate de conflicte cu "Dacia", cu "carpo-dacii", etc.
etc. etc.
"Dacii liberi"... Acest concept (mai mult denumire convenţională) a
fost mult prea puţin descris de istoricii noştri. Din cele de mai sus
este evident că ei au fost mereu daci liberi... Au fost cucerite unele
dave/ cetăţi, au fost subjugate unele uniuni de cetăţi, etc... Nu
contează interpretarea... Nu a existat niciodată controlul cuiva asupra
teritoriului Daciei...
Şi viaţa a continuat astfel până în zilele de azi... Dar,
să revenim la Alba...
Din punct de vedere istoric ar trebui să continuăm descrierea de la
momentul Attila, anul 454 d.Hr... Hunii lui Attila sunt, de fapt, hunii
conduşi de Attila. Acest popor nomad nu a ţinut niciodată de un loc
anume... Niciodată... De aceea întâlnim în istorie
atât de multă ambiguitate. Ei au fost doar un popor de excelenţi
invadatori (să nu spun jefuitori... atât timp cât nu
munceşti de unde poţi avea ceea ce îşi este necesar traiului...
este mai uşor să îi ucizi pe cei mai slabi şi să le iei
avutul...). Şi ei beneficiau de acceaşi modă organizatorică a vremii,
fiind constituiţi din numeroase triburi, localizate într-o
anumită zonă. Avem astfel un număr destul de mare de elemente
constitutive: hazari (huni albi), bulgari, unguri, etc. care erau huni
prin dominaţie şi nu prin origine... La fel existau şi luptele pentru
dominaţie între ei, hazarii războindu-se permanent cu ungurii,
alţii războindu-se cu alţii. Atilla, conducătorul hunilor a oprit
aceste lucruri, pe moment, devenind conducătorul de necontestat "al
hunilor" şi a pornit cu forţe sporite la a face ceea ce făceau hunii...
prăpăd...
După moartea lui Atilla, resturile armatei s-au împrăştiat care
încotro şi o grupare de hazari au fost primiţi pe teritoriile
dacice ale actualei Transilvanii, inclusiv în zona Albei. Pe
partea cealaltă hunii nu mai există... Există doar triburi care au
făcut parte din marele hanat al lui Atilla, din care se remarcă...
Hazarii... Istoria lor nu ne interesează decât din punct de
vedere al ungurilor, triburile acestora aparţinând hanatului
Hazar (chiar şi războindu-se constant) până în jurul anului
896 când sunt striviţi de atacurile celor din jur şi caută
scăpare prin relocare masivă (revendicarea Pannoniei şi a Câmpiei
Pannonice în baza unui vechi act încheiat cu Roma pe timpul
lui Atilla). De reţinut că influenţa hazară asupra ungurilor trebuie să
fi fost majoră deoarece iniţiativa/ impunerea numirii lui Arpad la
conducerea uniunii de triburi maghiare se datorează hazarilor.
Şi, aşa, ungurii ajung în vecinătatea Daciei, la Tisa. Aici,
conducătorul local era, culmea, un bulgar (trib de origine hunică), pe
nume Kean cel Mare, dominând o populaţie compusă din slavi şi
bulgari.
Primii loviţi de obiceiurile invazioniste ale acestui grup nomad sunt
cei cuprinşi de la Mureş la Dunăre (inclusiv Banatul) aflaţi sub
conducerea lui Glad. Aici populaţia era formată din români, slavi
şi pecenegi. Reuşeşc cucerirea zonei abia în timpul lui Ştefan I,
după aproape un secol de lupte, fără a fi cucerit în realitate
această zonă niciodată, asigurându-se doar un fel de regim de
vasalitate ce va dura până aproape de finele Evului Mediu.
De aici, cu ajutorul cozarilor "aclimatizaţi" în trecut în
Transilvania, a fost doar un pas cronologic până ce au atacat
teritoriile aflate sub tutela lui Menumorut. Acesta poartă numeroase
lupte şi, într-un final acceptă vasalitatea faţă de unguri.
A urmat... Gelu, român din spiţă de dac... Un trib dizident sub
conducerea lui Tuhutum, beneficiind de sprijinul informaţional al
cozarilor din zonă (inclusiv de pe urma spionajului/ "iscoditului")
atacă precis şi îl elimină pe Gelu după o scurtă luptă (datorită
uciderii lui Gelu), devenind stăpân pentru teritoriile acestuia,
nerecunoscând apartenenţa la teritoriile maghiare. Dar... vine
vremea întemeietorului statului maghiar, Ştefan I, care spulberă
pe Gyula, urmaşul dizidenţilor şi... începe istoria maghiară
în zonă (în jurul lui 1.015), instituită în mod cert
abia începând cu anul 1.210 când întreg
teritoriul Transilvaniei era vasal coroanei maghiare.
Roşia de Secaş
O scurtă istorie a ceea ce însemna "trecerea turcilor" - Ioan
Popa: "Un huiet, geamăn vremilor tari ale verii, răzbătu de după
coastă, răscolind netulburarea lumii. Tropot înfundat de copite
zgudui nemărginirea, ţipete sălbatice, prelungi, puseră în robie
liniştea şi împăcarea pământurilor. Clocoteau
înalturile, vuiau câmpurile, se cutremurau codrii. Potopul
viu se abătuse peste aşezarea de la poalele de coastă. Plugari şi vite
şi oameni fură făcuţi una cu pământul. Mumele îşi strigau
în disperare copiii. Cu toţi împreună alergară, cuprinşi de
puterea groazei, către lăcaşul sfânt al bisericii. Fură trase
zăvoarele, fură proptite intrările. potopul împresură zidirea. Se
zguduie din temelii clădirea. Uşile sunt sparte. Cad capete, sunt
străpunse trupuri, copiii sunt dezlipiţi de la sânul mumei.
Moşnegii sunt atârnaţi de vii pe pereţii dinspre amiaza soarelui,
cu sângele lor udând până-n adâncul gliei
zidirile. Lucea sângele în lumina zilei, culoarea lui
rămânând să mărturisească multă vreme vitregia acelor
clipe. Roşul zidurilor şi-al împrejurimilor a rămas cuprins
în numele aşezării, strămutată mai apoi peste apa Secaşului...".
Vadu Moţilor (Săcătura)
Referitor la denumirea veche a localităţii Vadu Moţilor, "Săcătura"
există mai multe legende. Prima legendă, care vine din vremea dacilor,
spune că aici s-a găsit un trunchi mare de aur îngropat în
aceste locuri. Oamenii l-au găsit şi l-au gătat repede. Şi au mai
căutat dar... nu au mai găsit decât "secături"... Zona fiind
plină de tăieturile pământului, de căutările oamenilor după aur,
nu a fost greu să se găsească un nume pentru aşezarea de aici..
"Săcătura". A doua legendă, care vine de la vremurile romanilor, spune
că locuitorii au ars suprafeţe mari de pădure pentru a obţine terenuri
agricole, locurile arse fiind numite "arsuri" sau "secături"... Şi,
fiind atât de multe, oamenii locurilor au spus aşezării...
"Săcătura". Dar să nu uităm că termenul de "secătura" este de origine
latină şi înseamnă "tăietură", având ca sinonim termenul
"defrişare"... Cum totul era înconjurat numai de păduri, locul
aşezării părea asemenea unei tăieturi în ansamblul zonei... Şi
ultima legendă, a treia, spune că Horea, în timp ce era duc
în lanţuri dinspre Albac spre Câmpeni, trecând prin
aceste locuri, era chinuit de o mare sete. Şi nimeni nu a
îndrăznit a-i da apă să bea cu aşa cătane rele ce se
însoţeau cu el. Ajuns la un izvor s-a aplecat să bea dar,
cătanele rele l-au lovit cu lemnul puştii şi nu l-or lăsat să bea.
Atunci Horea, de necaz de-atâta răutate ar fi spus "Să sece
izvorul". De atunci izvorul a rămas fără apă şi locul s-a numit...
"Săcătura".
Vidra - Târgul de fete de pe
Muntele Găina (Vidra de Sus)
Vidrenii spun că în vechime, pe Muntele Găina, se afla o
zână care, într-o anumită zi a anului, ieşea şi dăruia
tinerelor fete, nemăritate, câte un ou de aur. Timpul a trecut şi
faima acestei zâne a crescut din ce în ce mai mult
până ce nişte feciori lacomi s-au gândit să prinză
zâna şi să o pună sa facă ouă de aur numai şi numai pentru ei.
Dar, n-au crezut în puterea zânei şi ea a biruit foarte
uşor şi a scăpat. Supărată pe feciorii cei răi ea a fugit dar nu
înainte de a uita de tinerele fete năpăstuite pe viitor de lipsa
oului de aur dat ca zestre sau ajutor. De atunci ea a lăsat ca muntele
unde a trăit ea să fie locul unde feciorii vor căuta pentru totdeauna,
cu cheltuială, să aibă parte de fată frumoasă.
Cum muntele desparte moţul de crişan de atunci, în ziua de
Sfântul Petru, sau în prima duminică după ziua
Sfântului Petru, are loc această căutare de fete (numai fete
nemăritate sau fete mari), numită târgul de fete. În zori
de zi, pe toate dealurile curg moţi şi moaţe, crişeni şi crişene, toţi
în haine de sărbătoare. Doi moţi şi doi crişeni sunt cei care vor
conduce târgul şi totul începe cu tragerea unei linii care
să îi separe pe moţi de crişeni. Fetele care vor să ia parte la
târg se pregătesc cu mult timp înainte, fiindcă ele trebuie
să aibă asupra lor şi zestrea de fată (la care contribuie toată
familia) Zestra se pune în lăzi sculptate şi bogat ornamentate şi
împodobite, încărcate pe cei mai frumoşi cai ai familiei,
la care se adaugă cele mai frumoase vite şi cei mai bogaţi stupi ai
familiei. Fiecare familie care are o fată de măritat îşi ridică
un cort propriu în care expune fata şi zestrea ei tuturor
peţitorilor ce vor trece pe acolo. Feciorii aduc şi ei ce au mai bun,
în special o curea frumoasă plină de aur şi argint. Până pe
la orele 10 dimineaţa, feciorii caută fecioarele (fetele de măritat)
iar ceilalţi participă la un adevărat târg unde se schimbă
cumpără sau vând diverse lucruri casnice, unelte agricole, etc.
După acest moment feciorii îşi aleg mireasa făcând schimb
de năfrămi numite "credinţe" şi începe sărbătoarea, lumea
prânzind adunându-se în jurul lăutarilor,
dansând etc. Participanţii la acest târg au credinţa că
numai o încredinţare care s-a săvârşit pe muntele Găina
poate să aducă noroc, motiv pentru care niciodată nu vor fi fete
participante la târg care să nu se mărite cu această ocazie.
O altă legendă spune că prin locurile acelea mult aur era lăsat de o
găină ce făcea ouă de aur. Moţii se mirară cât se mirară de o
astfel de minune dar începură să o ocrotească şi să-i
închine cântece. În timpul anului ea rămânea
ascunsă, acolo sus, fără să fie văzută de cineva, dar o dată pe an, de
Sfântul Ilie, când moţii obişnuiau să se
întâlnească laolaltă, dând prilej copiilor să se
întâlnească şi să se cunoască, găina noastră cobora,
curioasă din fire, din ciubul ei nevăzut. Cobora cam până la
Crucea Iancului, bătea odată din aripi şi se transforma într-o
zână fermecătoare. Se apropia de tinerii căsătoriţi ţinând
un ou de aur în palme şi îl oferea acestora pentru fericire
şi viaţă lungă. Aşa au trecut anii, oamenii fiind atât de
fermecaţi de găina cu ouă de aur încât au pus numele acelui
loc, Muntele Găina.
Dar oamenii lacomi au încercat să o
prindă şi ea a fugit pentru totdeauna, locul acela rămânând
de atunci fără aur. Unii spun că această găină s-a mutat la Roşia
Montană şi de aceea acel loc este plin de aur.
Şi oricât s-au rugat oamenii, ea nu s-a mai întors.
Dar nici moţii nu şi-au pierdut speranţa şi se întâlnesc an
de an, într-un festival al iubirii şi încrederii, pe
Muntele Găina, cu speranţa că odată şi odată zâna fermecată va
veni din nou printre ei.
Unii oameni ai locului spun că această serbare se ţinea în
vechime nu se Sfântul Petru ci de Sfântul Ilie. Atunci
urcau pe Găina locuitorii de dincolo de munte, din satul Vidra, care
îşi sfinţeau oile şi se ospătau împreună cu preotul.
În timp partea religioasă a dipărut, dar a rămas petrecerea, la
care au vrut să ia parte şi crişenii (locuitorii de pe văile Crişurilor.
O altă variantă ar fi că în ziua de Sfântul Petru vidrenii
îşi plăteau dările pentru păşunatul vitelor pe muntele Găina,
către proprietarul feudal Holaky din Hălmăgel şi petreceau apoi, de
bucurie că au scăpat de o datorie aşa mare.
Varianta susţinută ştiinţific spune că originea târgului
îşi are rădăcinile în condiţiile socio-geografice specifice
acestei zone, în care localităţile şi gospodăriile sunt
împrăştiate pe versanţii munţilor. Atsfel, contactele sunt rare
şi dificile, din cauza izolării şi a distanţelor mari. Cu timpul,
feciorii de însurat (sau părinţii lor) au ales o zi şi un loc,
unde să se întâlnească cu fetele şi să încerce să-şi
găsească aleasa.
...
...
...
...
...
Din istorie
(izvoare istorice) se poate deduce că organizarea acestor locuri era
tribală, existând numeroase "triburi" menţionate, ca atare. Dar,
se pierde esenţialul... Acele vremuri demult apuse erau caracterizate
de gruparea populaţiei în jurul cetăţilor/ davelor (zonelor de
concentrare). Grecia, unde beneficiem de multe izvoare scrise, nu era
un stat ci o uniune de cetăţi (triburi): atenieni (grupaţi în
jurul Atenei), spartani (grupaţi în jurul Spartei), etc.
Până şi Marea Romă, a fost la început un oraş stat...
Pentru că aceasta era moda vremii, moda dacică (sau nu). Aşa că,
în Dacia, avem Albocensii (grupaţi în jurul cetăţii de la
Alboca din Banat, menţionaţi de Ptolemeu), Ansamensii (grupaţi în
jurul cetăţii de la Ansamensium, pe Someş, în NE Transilvaniei,
menţionaţi în inscripţii romane), Appullii (grupaţi în
jurul cetăţii Apullum, după menţiune din textul antic "Consolatio ad
Liviam"), Biefii (localizaţi în jurul cetăţii Biepha, în NE
Banatului, amintiţi de Ptolemeu), Biesii (de pe lângă Biesa, pe
malurile Mureşului, amintiţi de Ptolemeu), Burii (de pe lângă
Buridava, în Oltenia, amintiţi de Ptolemeu), Carpii, Caucoensii,
Ceiagisii, Costobocii, Cotensii, Crobizii etc. etc. etc.
finalizând cu Tyrageţii (localizaţi în jurul cetăţii Tyras
de pe malurile Nistrului)...
În
timpurile Daciei Vechi renumele zonei actualei Alba a atras Roma ce se
afla în pragul colapsului economic şi avea nevoie de aur şi
argint pentru a-şi întreţine stilul de viaţă roman. Aşa că, au
tot încercat să ajungă la aceste bogăţii, în războaie
fratricide, până când Marcus Ulpius Traianus a reuşit. A
reuşit... Ce?... Să jefuiască tezaurul dacic al lui Decebal şi să
ajungă la zonele aurifere şi de sare de la nou numita Alburnus
Maior şi respectiv Potaissa. De altfel, aici au staţionat şi singurele
unităţi militare mare "lăsate" să asigure autoritatea romană în
zonă, Legiunea XIII Gemina în Apulum şi Legiunea V Macedonica
în Porolissum. Doar atât îl interesa pe cuceritorul
roman...
