Legende
Costeşti, locul unde duhurile dau cu
pietre.
Asupra unor localnici din localitatea Costeşti s-a
abătut din senin o ploaie cu pietre de diferite dimensiuni, în
urma căreia ei s-au ales cu o spaimă soră cu moartea, precum şi cu
acoperişurile distruse şi ferestrele sparte. Ploaia a continuat şi a
doua zi, tot la lăsarea serii, repetându-se pentru încă
trei zile până la sărbătoarea religioasă a Bunei Vestiri. Nimeni
nu a putut face nimic iar autorităţile au avut doar de întocmit
un raport de pagube şi distrugere fără făptaş, care să servească
proprietarilor afectaţi la obţinerea de despăgubiri. După Bunavestire
ploaia a încetat brusc. După trecerea a patru luni, tirurile de
pietre aruncate de mâini nevăzute au reînceput mai violent
decât în primăvară.
Oamenii au apelat la un preotul paroh din Costeşti care a venit
în casele celor afectaţi chiar în timpul ploii de pietre
pentru a citi cu glas tare Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.
Spre surprinderea tuturor, pe întreaga perioadă a slujbei, atacul
a încetat, pentru a reîncepe la scurt timp după aceea.
După nici o lună a venit culmea manifestărilor ciudate. În acea
zi, mobilele au început să se mişte prin casă, dintr-o cameră
în alta, mutată de nişte puteri invizibile.
A urmat sărbătoarea Naşterea Prea Sfintei Fecioare Maria, moment de
când s-a aşternut definitiv liniştea.
Oamenii locurilor spun că totul s-ar fi datorat sentimentelor de ură
ale unei decedate care întreaga viaţă s-a certat cu principalii
afectaţi ai acestor ploi de pietre. Ei spun că spiritul neadormit al
bătrânei i-a urât atât de mult pe membrii familiei
principal afectate, încât a dat cu pietre în casa
vecinilor atât în lumea aceasta, cât şi pe lumea
cealaltă.
Necuratul ţintuit în scaun de aur.
Se spune că Necuratul, pe când încă nu căzuse din mărirea
sa, s-a gândit el să facă ceva ca să scape de Dumnezeu, cel mai
presus de toate, ţiitorul tuturor legilor. Şi ce s-a gândit el să
facă pentru a-l înşela pe Domnul? Numai ce se pune de face un
scaun numai şi numai de aur, care se putea închide şi deschide,
pentru a-l prinde pe Domnul în el până în veacul
vecilor.
Când totul a fost gata, iată că îl cheamă pe Domnul
Dumnezeul nostru şi îl invită să şadă pe scaunul acela ca să
vorbească de unele lucruri.
Dumnezeu, însă, în atotştiinţa sa, înţelese şiretenia
diavolului, şi de aceea îi zise să se suie el mai
întâi, ca să-i arate cum se şade pe un aşa scaun de aur. Şi
Necuratul, bucuros că îi merge înşelăciunea, numai ce se
aşează, şi iată că uşile scaunului se şi închiseră şi el rămase
acolo prins.
Văzându-se înşelat, începu a se văieta şi a
întreba pe Dumnezeu când va scăpa el din prinsoarea aceea.
- Când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască, răspunse
Dumnezeu!
De atunci va ieşi diavolul din prinsoarea care a pregătit-o lui
Dumnezeu, când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască.
Soarele şi Luna
Zice-se că a fost odată, demult, tare demult, când i-a venit şi
sfântului Soare să se însoare, să ceară învoirea
bătrânilor, care aveau să hotărască, să se însoare
sfântul Soare sau ba. Ăi mai mari sfetnici şi omni ai cerului şi
ai pământului erau toţi în casele sfântului Soare,
adunaţi la sfat, mai puţin şoricelul, care nu mai apărea ca adunarea să
fie deplină.
Iute au şi trimis după el o albină, cerând să-i spună să se
grăbească la adunare.
Când sosi albina la fereastra şoricelului, bătu de trei ori cu
aripa în fereastră. Şoricelul întrebă din cenuşă cine e şi
de ce vine. Albina-i răspunse că a venit să-l ducă în casele
sfântului Soare la adunare. Şoricelul, care era năzdrăvan, ştia
despre ce vorbeau cei adunaţi acolo şi zise către albină:
- Blagoslovită să fii tu albină, şi tu să aduni de acum încolo
dulceaţa florilor de pe pământ! Rău era de nu veneai şi bine ai
făcut c-ai venit, că lucruri mari se petrec la răsărit.
După ce şoricelul a grăit acestea, albinuţa blagoslovită de şoricel
plecă şi iat-o în casele cele de aur ale Soarelui. După albină
plecă şi şoricelul pe jos, cu un băţ în mână. Merge ce
merge şi cum mergea, într-o pădure un urs grozav îmi
întâlnea, pe el iute s-arzvârlea şi din gură-i zicea:
- Măi ursule, ursuleţ, ţi-ai găsit tu călăreţ, iute acum mi te porneşte
şi tocmai în bătătură la Soare mi te opreşte!
Şoricelul avea acum un cal bun de călărit, îi mai trebuia un bici
cu care să mi-l ardă căteodată, căci de alminterea, calul acesta nu se
prea trăgea la drum. Mergea ce mergea şi în drum îmi
întâlnea o năpârcă subţirea, repede în
mână o ia şi-ncepe a plezni cu ea. Ursul mi se speria, fuga mai
iute o rupea.
Acum avea şoricelul şi bici şi cal. În nişte desagi ce-i luase pe
umere, îndeasă câţiva bolovani adunaţi de pe cale, merinde
pentru căluşel. Mai merge ce mai merge, şi iată-l şi pe el ajuns
în ograda Soarelui.
Tocmai se încheiase sfatul, unde hotărâseră ca
sfântul Soare să se-nsoare, zicând că se însoară toţi
oamenii şi toate fiinţele din lume, numai el să rămână
neînsurat? Ieşind sfetnicii şi bătrânii din casă în
ogradă şi văzând că şoricelul a dat de mâncare calului său
bolovani, pe când ai lor rodeau iarbă de aur amestecată cu
argint, cum nu e pe pământ, îl întrebară de ce a
făcut aşa? Şoricelul, deşi nu era îmbrăcat în haine de aur
strălucitoare ca sfântul Soare, totuşi răspunse fără sfială
zicând:
- D-apoi, măi proştilor şi nesocotiţilor ce-aţi fost, eu ştiu tot ce
aţi făcut voi, măcar că n-am fost acolo. Aţi hotărât ca Soarele
să se-nsoare, aşa e? Ei bine, nu v-aţi gândit voi că dacă s-o
însura, Soarele va face mai mmulţi sori şi fiii lui, alţii şi tot
aşa, încât în câţiva ani se va umple lumea de
nu-i mai încăpea de sori? D-apoi când vor încălzi
atâţia sori pământul, îl vor face numai bolovan. Eu
de aceea am adus merinde calului bolovani. Apoi voi cu ce veţi trăi?
Mergeţi iute şi desfaceţi ceea ce aţi făcut!
Primind acest sfat înţelept de la şoricel, şi dându-i
dreptate, ei desfăcură ce făcură şi din nou hotărâră ca
sfântul Soare în veci să nu se mai însoare. Această
hotărâre l-a întristat până în fundul inimii pe
sfântul Soare. Ce era să facă? Era hotărârea
învăţ-aţilor cerului şi ai pământului şi el trebuia să se
supună, de voie, de nevoie şi să rabde, şi în cele din urmă porni
să-şi ia voia de la Domnul Domnilor, stăpânul stăpânilor,
de la înaltul şi atotputernicul Dumnezeu.
Aici sântul Soare se puse în genunchi la tronul Dumnezeirii
şi începu a se ruga aşa de duios şi aşa de cu foc,
încât lacrimile care-i curgeau şiroaie umplură de milă pe
milostivul şi înduratul Dumnezeu până întracolo, că-i
dete voie Soarelui să se însoare, însă numai atunci
când îşi va găsi sieşi potrivnică.
Soarele, de bucurie nu mai putea sta pe loc, deci iute se şi găti de
drum luându-şi o căruţă de foc, trase de patru telegari ca nişte
zmei.
Umblat-a Soarele nouă ţări şi nouă mări, în nouăzeci şi nouă de
ani, nouăzeci şi nouă de luni, nouăzeci
şi nouă de săptămâni şi nouăzeci şi
nouă de zile, dar degeaba, sieşi potrivnică n-a găsit. Din câte
fete a văzut pe unde a umblat, pe unde a trecut, nici una nu i s-a
părut vrednică de-a şi-o lua de mireasă.
Şi-a aşa ajunse la capătul punţii raiului unde o găsi pe preafrumoasa
Lună. Şi pe dat îi ceru să îi devină nevastă că doar ea
este pe măsura lui, aşa cum îi spuse bunul Dumnezeu.
Dar Luna, care avea un iubit cu care stătea să se cunune, îl
refuză. Soarele mânios că a fost refuzat nu mai gândi
nimica şi o răpi pe frumoasa lună mergând cu ea la un călugăr
aproape ca să-i cunune.
Acel călugăr locuia într-o chilie veche şi dărâmată, de
sute de ani, pesemne, moartea îl ştersese din răbojul ei. Şi
acest pustnic, de sfânt ce era, pe pământ nu umbla, ci cu
trei coţi în sus de la pământ plutea. La el merg să se
cunune cu de-a sila Soarele şi Luna.
Călugărul îi întâmpină în pragul chiliei şi
luminat de puterea lui Dumnezeu îi ceru Soarelui să intre
în chilie şi să aştepte până ce pregăteşte mireasa pentru
taina cununiei. Şi cum intră Soarele în chilie el eliberă Luna şi
o lăsă să fugă spunându-i:
- Voia lui Dumnezeu nu poate fi împlinită cu de-a sila. Acum
pleacă şi ascunde-te de puterea Soarelui pentru totdeauna sau de
voieşti intră să îi fii soţie!
Dar Luna, care nu îşi putea lăsa dragostea cei purta celui ales
de ea îi spuse:
- Pleca-voi pentru totdeauna în fuga mea de Soare. Dar să
îi spui că atunci când ne vom întâlni ne vom
cununa, că atunci înseamnă că voia Domnului trebuie
împlinită!
După ce Luna fugi, călugărul nostru intră în chilie şi îi
spuse cele dorite de Lună. Şi mare mânie trăi Soarele, şi plin de
foc deveni pe dat. Dar îşi aminti de voia lui Dumnezeu şi nu
îi făcu rău călugărului, doar îi spuse:
- Aşa cum eu singur voi fi, aşa şi voi călugării singuri să fiţi! Şi
când eu mă voi cununa, şi voi să puteţi face acest lucru!
Şi de-atunci tot mereu umblă Soarele după lună, ca s-o ajungă. El umblă
după ea ziua, ca s-o vază, iar Luna fuge de Soare noaptea, ca să nu fie
văzută de Soare. Uneori ea se schimbă la faţă, ca să n-o cunoască
Soarele, adică odată se face seceră, altădată ca o jumătate de taler şi
altă dată taler întreg.
Şi tot de-atunci nu poate fi călugăr cununat decât dacă omul
acela nu mai este călugăr...