Legende

                Costeşti, locul unde duhurile dau cu pietre.

                Asupra unor localnici din localitatea Costeşti s-a abătut din senin o ploaie cu pietre de diferite dimensiuni, în urma căreia ei s-au ales cu o spaimă soră cu moartea, precum şi cu acoperişurile distruse şi ferestrele sparte. Ploaia a continuat şi a doua zi, tot la lăsarea serii, repetându-se pentru încă trei zile până la sărbătoarea religioasă a Bunei Vestiri. Nimeni nu a putut face nimic iar autorităţile au avut doar de întocmit un raport de pagube şi distrugere fără făptaş, care să servească proprietarilor afectaţi la obţinerea de despăgubiri. După Bunavestire ploaia a încetat brusc. După trecerea a patru luni, tirurile de pietre aruncate de mâini nevăzute au reînceput mai violent decât în primăvară.
                Oamenii au apelat la un preotul paroh din Costeşti care a venit în casele celor afectaţi chiar în timpul ploii de pietre pentru a citi cu glas tare Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Spre surprinderea tuturor, pe întreaga perioadă a slujbei, atacul a încetat, pentru a reîncepe la scurt timp după aceea.
                După nici o lună a venit culmea manifestărilor ciudate. În acea zi, mobilele au început să se mişte prin casă, dintr-o cameră în alta, mutată de nişte puteri invizibile.
                A urmat sărbătoarea Naşterea Prea Sfintei Fecioare Maria, moment de când s-a aşternut definitiv liniştea.
                Oamenii locurilor spun că totul s-ar fi datorat sentimentelor de ură ale unei decedate care întreaga viaţă s-a certat cu principalii afectaţi ai acestor ploi de pietre. Ei spun că spiritul neadormit al bătrânei i-a urât atât de mult pe membrii familiei principal afectate, încât a dat cu pietre în casa vecinilor atât în lumea aceasta, cât şi pe lumea cealaltă.

                Necuratul ţintuit în scaun de aur.

                Se spune că Necuratul, pe când încă nu căzuse din mărirea sa, s-a gândit el să facă ceva ca să scape de Dumnezeu, cel mai presus de toate, ţiitorul tuturor legilor. Şi ce s-a gândit el să facă pentru a-l înşela pe Domnul? Numai ce se pune de face un scaun numai şi numai de aur, care se putea închide şi deschide, pentru a-l prinde pe Domnul în el până în veacul vecilor.
                Când totul a fost gata, iată că îl cheamă pe Domnul Dumnezeul nostru şi îl invită să şadă pe scaunul acela ca să vorbească de unele lucruri.
                Dumnezeu, însă, în atotştiinţa sa, înţelese şiretenia diavolului, şi de aceea îi zise să se suie el mai întâi, ca să-i arate cum se şade pe un aşa scaun de aur. Şi Necuratul, bucuros că îi merge înşelăciunea, numai ce se aşează, şi iată că uşile scaunului se şi închiseră şi el rămase acolo prins.
                Văzându-se înşelat, începu a se văieta şi a întreba pe Dumnezeu când va scăpa el din prinsoarea aceea.
- Când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască, răspunse Dumnezeu!
                De atunci va ieşi diavolul din prinsoarea care a pregătit-o lui Dumnezeu, când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască.

                Soarele şi Luna

                Zice-se că a fost odată, demult, tare demult, când i-a venit şi sfântului Soare să se însoare, să ceară învoirea bătrânilor, care aveau să hotărască, să se însoare sfântul Soare sau ba. Ăi mai mari sfetnici şi omni ai cerului şi ai pământului erau toţi în casele sfântului Soare, adunaţi la sfat, mai puţin şoricelul, care nu mai apărea ca adunarea să fie deplină.
                Iute au şi trimis după el o albină, cerând să-i spună să se grăbească la adunare.
                Când sosi albina la fereastra şoricelului, bătu de trei ori cu aripa în fereastră. Şoricelul întrebă din cenuşă cine e şi de ce vine. Albina-i răspunse că a venit să-l ducă în casele sfântului Soare la adunare. Şoricelul, care era năzdrăvan, ştia despre ce vorbeau cei adunaţi acolo şi zise către albină:
- Blagoslovită să fii tu albină, şi tu să aduni de acum încolo dulceaţa florilor de pe pământ! Rău era de nu veneai şi bine ai făcut c-ai venit, că lucruri mari se petrec la răsărit.
                După ce şoricelul a grăit acestea, albinuţa blagoslovită de şoricel plecă şi iat-o în casele cele de aur ale Soarelui. După albină plecă şi şoricelul pe jos, cu un băţ în mână. Merge ce merge şi cum mergea, într-o pădure un urs grozav îmi întâlnea, pe el iute s-arzvârlea şi din gură-i zicea:
- Măi ursule, ursuleţ, ţi-ai găsit tu călăreţ, iute acum mi te porneşte şi tocmai în bătătură la Soare mi te opreşte!
                Şoricelul avea acum un cal bun de călărit, îi mai trebuia un bici cu care să mi-l ardă căteodată, căci de alminterea, calul acesta nu se prea trăgea la drum. Mergea ce mergea şi în drum îmi întâlnea o năpârcă subţirea, repede în mână o ia şi-ncepe a plezni cu ea. Ursul mi se speria, fuga mai iute o rupea.
                Acum avea şoricelul şi bici şi cal. În nişte desagi ce-i luase pe umere, îndeasă câţiva bolovani adunaţi de pe cale, merinde pentru căluşel. Mai merge ce mai merge, şi iată-l şi pe el ajuns în ograda Soarelui.
                Tocmai se încheiase sfatul, unde hotărâseră ca sfântul Soare să se-nsoare, zicând că se însoară toţi oamenii şi toate fiinţele din lume, numai el să rămână neînsurat? Ieşind sfetnicii şi bătrânii din casă în ogradă şi văzând că şoricelul a dat de mâncare calului său bolovani, pe când ai lor rodeau iarbă de aur amestecată cu argint, cum nu e pe pământ, îl întrebară de ce a făcut aşa? Şoricelul, deşi nu era îmbrăcat în haine de aur strălucitoare ca sfântul Soare, totuşi răspunse fără sfială zicând:
- D-apoi, măi proştilor şi nesocotiţilor ce-aţi fost, eu ştiu tot ce aţi făcut voi, măcar că n-am fost acolo. Aţi hotărât ca Soarele să se-nsoare, aşa e? Ei bine, nu v-aţi gândit voi că dacă s-o însura, Soarele va face mai mmulţi sori şi fiii lui, alţii şi tot aşa, încât în câţiva ani se va umple lumea de nu-i mai încăpea de sori? D-apoi când vor încălzi atâţia sori pământul, îl vor face numai bolovan. Eu de aceea am adus merinde calului bolovani. Apoi voi cu ce veţi trăi? Mergeţi iute şi desfaceţi ceea ce aţi făcut!
                Primind acest sfat înţelept de la şoricel, şi dându-i dreptate, ei desfăcură ce făcură şi din nou hotărâră ca sfântul Soare în veci să nu se mai însoare. Această hotărâre l-a întristat până în fundul inimii pe sfântul Soare. Ce era să facă? Era hotărârea învăţ-aţilor cerului şi ai pământului şi el trebuia să se supună, de voie, de nevoie şi să rabde, şi în cele din urmă porni să-şi ia voia de la Domnul Domnilor, stăpânul stăpânilor, de la înaltul şi atotputernicul Dumnezeu.
                Aici sântul Soare se puse în genunchi la tronul Dumnezeirii şi începu a se ruga aşa de duios şi aşa de cu foc, încât lacrimile care-i curgeau şiroaie umplură de milă pe milostivul şi înduratul Dumnezeu până întracolo, că-i dete voie Soarelui să se însoare, însă numai atunci când îşi va găsi sieşi potrivnică.
                Soarele, de bucurie nu mai putea sta pe loc, deci iute se şi găti de drum luându-şi o căruţă de foc, trase de patru telegari ca nişte zmei.
                Umblat-a Soarele nouă ţări şi nouă mări, în nouăzeci şi nouă de ani, nouăzeci şi nouă de luni, nouăzeci şi nouă de săptămâni şi nouăzeci şi nouă de zile, dar degeaba, sieşi potrivnică n-a găsit. Din câte fete a văzut pe unde a umblat, pe unde a trecut, nici una nu i s-a părut vrednică de-a şi-o lua de mireasă.
                Şi-a aşa ajunse la capătul punţii raiului unde o găsi pe preafrumoasa Lună. Şi pe dat îi ceru să îi devină nevastă că doar ea este pe măsura lui, aşa cum îi spuse bunul Dumnezeu.
                Dar Luna, care avea un iubit cu care stătea să se cunune, îl refuză. Soarele mânios că a fost refuzat nu mai gândi nimica şi o răpi pe frumoasa lună mergând cu ea la un călugăr aproape ca să-i cunune.
                Acel călugăr locuia într-o chilie veche şi dărâmată, de sute de ani, pesemne, moartea îl ştersese din răbojul ei. Şi acest pustnic, de sfânt ce era, pe pământ nu umbla, ci cu trei coţi în sus de la pământ plutea. La el merg să se cunune cu de-a sila Soarele şi Luna.
                Călugărul îi întâmpină în pragul chiliei şi luminat de puterea lui Dumnezeu îi ceru Soarelui să intre în chilie şi să aştepte până ce pregăteşte mireasa pentru taina cununiei. Şi cum intră Soarele în chilie el eliberă Luna şi o lăsă să fugă spunându-i:
- Voia lui Dumnezeu nu poate fi împlinită cu de-a sila. Acum pleacă şi ascunde-te de puterea Soarelui pentru totdeauna sau de voieşti intră să îi fii soţie!
                Dar Luna, care nu îşi putea lăsa dragostea cei purta celui ales de ea îi spuse:
- Pleca-voi pentru totdeauna în fuga mea de Soare. Dar să îi spui că atunci când ne vom întâlni ne vom cununa, că atunci înseamnă că voia Domnului trebuie împlinită!
                După ce Luna fugi, călugărul nostru intră în chilie şi îi spuse cele dorite de Lună. Şi mare mânie trăi Soarele, şi plin de foc deveni pe dat. Dar îşi aminti de voia lui Dumnezeu şi nu îi făcu rău călugărului, doar îi spuse:
- Aşa cum eu singur voi fi, aşa şi voi călugării singuri să fiţi! Şi când eu mă voi cununa, şi voi să puteţi face acest lucru!
                Şi de-atunci tot mereu umblă Soarele după lună, ca s-o ajungă. El umblă după ea ziua, ca s-o vază, iar Luna fuge de Soare noaptea, ca să nu fie văzută de Soare. Uneori ea se schimbă la faţă, ca să n-o cunoască Soarele, adică odată se face seceră, altădată ca o jumătate de taler şi altă dată taler întreg.
                Şi tot de-atunci nu poate fi călugăr cununat decât dacă omul acela nu mai este călugăr...