Legende

                Legenda lui Şipot

                Se spune ca demult, demult tare, pe vremea cînd vietuiau înca balauri, zmei si alte vidme, cînd oamenii mai stiau înca limba fiarelor şi a zburătoarelor, trăia un cântaret, pe nume Şipot... Şi nu se ştie să fi fost pe vremurile acelea alt cântaret mai vrednic decât el!
                Îşi făurise singur o lăuta de arţar şi cutreiera cu ea lumea. Străbătea drumuri nesfârşite, trecea peste munţi şi peste ape, şi poate că nu erau pe lume sate şi târguri prin care sa nu fi trecut el.
                Era înalt, semeţ şi avea ochii vii. Părul îl purta în plete lungi pe umeri. Pe spate îi flutura o pelerină înverzită de arşite şi ploi. În picioare avea botfori înalţi.
                Mergea domol, cu pasul legănat, părul în vînt şi pelerina fluturând. Se oprea în poieni luminate de soare, pe ţărmul apelor învolburate sau în pietele cele largi ale oraşelor. Şi cine nu dorea să-l asculte pe Şipot? Se adunau toţi oamenii în jurul său...
                El ramânea un timp asa, cu ochii pe jumătate închişi, ascultând freamătul mulţimii. Parca vroia să prindă puteri... Pe urmă degetele-i mângâiau o strună...
                Sunetul cel dintâi pornea ca o adiere abia simţită, un geamat dulce, ce se pierdea usor în vânt.
                Când sunetul acela era gata să se stinga, se auzea altul mai lung şi mai puternic, apoi altul şi altul. Sunetele se înlănţuiau, se ajungeau din urmă, se prefăceau în cântec.
                Şi el îşi însoţea lăuta cu glasul, şi povestea. Povestea întâmplări vechi, durerile acelora ce vieţuisera cu mult înaintea sa.
                Ştia mai ales cântece triste, despre viaţa de demult, şi-n glasul sau era atâta durere, ca bieţii oameni care-l ascultau îşi simteau sufletele sfâşiate şi lacrimile le brăzdau obrajii. Stăteau cu toţii vrăjiţi, barbaţii cu ochii larg deschişi, cu pumnii încleştaţi, femeile înăbuşindu-si suspinele, strângându-şi copiii la sân.
                Cânta Şipot, după aceea îşi agăţa lăuta pe umăr şi pleca mai departe. Mereu mai departe... Fără odihnă...
                Auzise din batrâni ca s-ar afla pe lume o ţară, ţara legendelor. Şi ţara asta o căuta!
                Erau pe-acolo nişte munţi înalţi, împăduriţi, frumoşi cum doar prin basme pot să fie, ce-aveau poiene minunate, pe unde zburau păsări cu viers melodios şi mişunau fiare neobişnuite, pe unde şi apele cântau, sfarmându-şi undele între stânci! Şi-aici se afla o pesteră adâncă, în care vieţuia un moşneag cum nu se poate mai ciudat. Avea moşneagul acela barbă şi părul pâna la pamânt, iară sub frunte îi luceau ochii cum încă nu s-a pomenit. Un ochi ardea ca soarele şi celălalt ca luna. Când închidea pe unul se făcea ziua; dacă închidea pe celălalt se facea noapte. Avea şi un toiag. Şi când vroia sa i se îndeplinească o dorinţă, bătea o dată cu toiagul în pamânt. Şi poruncea.
                Moşneagul acesta avea o oglindă. Cine privea în oglindă vedea toţi oamenii şi întâmplările care s-au petrecut odinioară, auzea glasuri şi cântece, afla povesti necunoscute, sau altele de mult uitate.
Sub ochii celui ce privea-n oglindă se perindau poveştile aievea, parcă le-ar fi trăit el însuşi. Şi asta, repede, cum trece clipa...
                Era oglindă fermecată.
                Şi mulţi cătaseră s-o afle, să privească într-însa şi să-i asculte viersul. Mulţi cîntăreţi îşi încercaseră puterile s-ajungă până la moşneagul ce-o stapânea, sa afle poveşti noi, sa le pună pe strune.
                De unii se spunea c-au şi ajuns. Puţini au fost aceia... Dar n-au putut să urce la peştera moşneagului. S-au prăvălit în prăpăstii. I-au ros, mârâind, fiarele, i-au nins zăpezile şi i-au spălat pâraiele.
                Alţii, şi mai puţini, s-au urcat. Numai că i-a zărit moşneagul, şi el, cu glas de tunet, le-a strigat: - Ce vreţi? Şi ce cătaţi?
                Iar cântăreţii au răspuns că vor să-şi arunce privirea doar o dată în apele oglinzii fermecate pe care-o avea el, să afle, să auda şi să vadă acele întâmplări de-odinioară ce nu se cunoşteau, poveştile care fuseseră pierdute, să le pună pe strune, să le cânte.
- Să v-aud viersul! a rostit moşneagul. Nu este vrednic să privească în oglindă, să afle poveştile străvechi, decât acela ce are struna cea mai iscusită.
                De spaimă, sau poate, cine ştie, nici cântareţii aceia să nu fi fost atâta de măieştri, lăutele lor au ţipat jalnic. Nici unul nu l-a mulţumit pe moşneag. El a izbit atunci toiagul de pamânt. Şi cântăreţii toţi câţi au ajuns pâna acolo, cătând să vadă oglinda, s-au prefăcut în bolovani.
- Numai când va veni un cântăreţ adevărat, a mai tunat moşneagul, veţi prinde iaraşi viaţa. Până atunci ramâneţi aci, să nu puteţi răspândi taina acestor locuri!
                Numai că taina, precât se vede, tot s-a aflat. Unii spuneau ca păsările ar fi destăinuit-o ciripind-o prin copaci; dar nu e de crezut. Păsările ţineau toate cu mosneagul, i se adunau în pâr, pe umeri şi pe braţe. El le vorbea, le învăţa să-i păstreze taina... Mai curând vântul. Vântul cel şăgalnic. El poartă şoapte, se vâra ici, se vâra colo, aude tot şi duce mai departe. Mai curând vântul! Doar lui îi place să şoptească taine, să le auda cântăreţii şi ei sa le pună pe strune.
                Ştia lucrul acesta şi Şipot!... S-a dus dară şi el pe o câmpie. Pe cea mai largă câmpie!... Şi s-a oprit acolo, singur, în bătaia vântului, şi-a pus pe strune degetele, şi-n viers a început să-l roage pe vântul cel hoinar:
- Spune-mi tu, vântule, unde e şara legendelor? Unde îşi are peştera moşneagul ce stapâneste oglinda fermecată? Că eu legendele de voi afla, pe struna mea le voi cânta, şi pe-aripile tale le-oi purta! Spune-mi tu, vântule, spune-mi tu!...
                A ascultat vântul făgăduiala lui Şipot, şi iată ca s-a înduplecat. A început să şuiere vesel, s-a învârtit în jurul cântăretului, i-a spulberat cârlionţii, l-a tras de pelerină, i-a dat brânci ştrengăreşte, i-a şoptit la ureche:
- Biharia e tara legendelor! Acolo este peştera moşneagului ce stapâneste oglinda fermecată. Du-te în Biharia! Şi chiar la poalele muntelui ai sa găseşti un copac, ce-şi are rădăcinile în miezul pamântului şi frunzişul sus în nori. Sapă la rădăcina copacului şi vei găsi o fântână. Coboară în fântână şi vei da peste un palat. Înauntru locuieşte un spiriduş, dar pe el îl păzesc trei scorpii. Daca le vei învinge, spiriduşul o să-ţi dea aur şi argint vrăjit, să-ţi faci lăută nouă. Laută de aur cu strune de argint. Urcă-te apoi la peştera moşneagului şi cânta din laută! Aşa îi vei muia inima. Dar nu uita ce mi-ai făgăduit! Phiuuuu! Phiuuuu! a mai fluierat vântul şi a fugit.
- Nu! N-am sa uit, vântule! a strigat bucuros Şipot, în vreme ce vîntul fugea, sa nu-l afle moşneagul ca i-a dezvăluit taina.
                Şi a plecat Şipot. Cu pasul legănat, cu lăuta agăţată pe umăr. A mers spre depărtările albastre, întâi o săptămână, pe urmă o lună, un an, alţi ani după aceea, neobosit. Din ce în ce mai dornic să afle şi să vadă oglinda ce grăia, cânta, în care trăiau aievea poveştile din vremea de demult... A întâlnit râuri şi mări. A trecut prin păduri, peste gorgane, dealuri şi munţi. Şi nu l-a înfricoşat în drumul lui nimic, nici fiarele care-i săreau în cale, nici zmeii sau balaurii care-l pândeau, nici vrăjitorii ce-i urzeau pieirea...
                A trecut peste toate şi abia într-un târziu a ajuns la poalele Bihariei.
                Aci a găsit copacul acela de care-i şoptise vântul. L-a cunoscut îndată. Frunzişul său se înălţa pâna în mijlocul norilor. Lânga copac era o scorpie verde şi neobişnuit de mare.
- Ce cauţi lânga copacul nostru? i-a zis scorpia, umflându-se de mânie, cu ochii vineţi bulbucaţi, târându-se către Şipot. Pleacă de aici, sau vrei să-ţi afli moartea? Te răpun!
- Nu ştiu care pe care! a răspuns cântăreţul fără teamă.
                Şi-apoi a rupt pe data o cracă din copac, a facut o măciucă, şi a început să se lupte cu scorpia. S-a luptat el din zori şi până-n noapte, din noapte până-n zori. Scorpia l-a muşcat de mâini, de picioare, dar Şipot nu s-a dat bătut, s-a luptat mai departe. Până la urmă a răpus-o.
                A început să sape la rădăcina copacului. A săpat cu unghiile, cu pietre ascuţite, şi iată că a dat peste ghizdul unei fântâni.
                Alături era o altă scorpie, roşcată, mai mare decât cea dintâi.
- Am sa te sfâşii, flăcău îndrăzneţ! s-a înfoiat şi scorpia aceasta şi a suflat asupra lui o pulbere încinsă şi otrăvită.
- Ba eu te voi prăpădi! a înfruntat-o cântăretul, şi a pornit din nou lupta. S-a luptat şi cu ea o zi, o noapte, şi iar o zi şi-o noapte. Nu a ţinut seama de muşcături şi nici de pulberile otrăvite cu care-i frigea trupul scorpia. S-a luptat mult şi greu; dar până la sfârşit a biruit-o şi a început sa se coboare în fântâna, cu un curmei ce se afla acolo, prins chiar de ghizdul de piatră al fântânii.
                Fântâna era seacă, dar jos, pe fundul ei, se afla o scorpie cenuşie, mai mare decât toate celelalte. Şi ea i-a strigat de de parte:
- Coboară tu, coboară, şi aici or să-ţi ramâna oasele pe totdeauna...
- Ba tu ai să-ţi sfârşeşti zilele în lupta cu mine! a glăsuit cântaretul.
                De sus, şi-a dat drumul în capul scorpiei şi iar s-a prins la lupta. Ce lupta a fost aceea!... Scorpia îl împroşcă fără încetare cu valuri de venin înfierbântate şi îl muşcă plină de furie.
                Trei zile şi trei nopti s-a tot luptat întruna. Şipot lupta cu vitejie. Lovea cu măiestrie pe scorpia aceasta mai rea şi mai puternică decât acelea pe care le înfruntase mai înainte. Pâna la urmă a biruit-o; dar rănile de muşcături, arsurile adânci îl dureau tare. Se clătină şi el gata sa cadă. Nu ştia încotro s-o ia.
                Deodata a zărit în fundul fântânii un drum, care se deschidea pe sub pamânt. A pornit cântăretul pe drumul acela şi a mers. De ce mergea, se îngreuna, se împleticea, otrava muşcăturilor de scorpii îi pătrundea tot mai adânc în trup. Numai că Şipot nu s-a dat bătut. A mers tot înainte, cum a putut, mai mult târându-se şi după şapte zile, a văzut înălţându-se un palat subpamântean.
                A batut Şipot în porţi şi din palat a ieşit un omuleţ, al cărui cap era mai mare decât trupul, şi nu avea picioare aproape deloc, aşa că mergea rostogolindu-se. Omuleţul era, de fapt, spiriduşul pe care-l păzisera cele trei scorpii.
                Şipot, la început, a socotit că-i vreun duşman şi, istovit precum era, s-a gătit iaraşi de luptă; dar spiridusul i-a rostit cu glas subţirel:
- Nu te teme de mine, flăcăule! Eu sunt spiriduşul acela ce pot să fac unelte maiestre de cântare. Un vrăjitor m-a osândit să stau aicea sub pamânt, păzit de cele trei scorpii, să nu mai pot face unelte. Tu însă m-ai scăpat cu vitejia ta. Cum să te răsplătesc?
- Să-mi dai, i-a răspuns cântaretul, aur şi argint vrăjit, să-mi fac lăută nouă!
- Voia ţi-o voi îndeplini! a răspuns spiridusul.
Şi-n faţa sa, Şipot a şi zărit pe o tipsie aur şi argint ce scânteiau ca focul, alături cu-o licoare într-un şip de clestar.
- Cu sucul ce se află în şipul de cleştar, să te stropeşti pe rănile ce ţi-au făcut cele trei scorpii, a grăit spiridusul, şi îndată te vei lecui. Din aur şi argint să-ţi faci lauta.
                S-a stropit Şipot pe rănile făcute de scorpii şi a simţit că trupul i se uşurează şi că se lecuieşte. A pus cu înfrigurare mâinile pe aurul de pe tipsie şi şi-a făcut lăuta, iar din argint şi-a făcut strune. Când i-a fost gata lăuta cea nouă, a mulţumit frumos spiriduşului pentru răsplata lui şi a pornit grăbit pe calea întoarsă.
                A ajuns la fântâna, s-a căţărat pe curmeiul cel prins de ghizd şi a ieşit afară. A privit întâi aşa o vreme spre culmile înalte ale Bihariei, încotro-i era drumul. Şi-a agăţat lăuta cea veche într-o ramură a copacului, care-şi avea frunzişul în nori şi rădăcinile în miezul pamântului, să cânte singură atuncea când îi va bate vântul în strune, şi, numai cu lăuta vrăjita după gât, a început să urce către culmi.
                Ţara Bihariei e sus, aproape de cer. E sus pe munte, între norii albaştri şi purpurii, udată de ape spumegoase, răcorită de vânturile reci, scăldată în lumina fierbinte a soarelui, mângâiată de razele reci ale lunii.
Pe creştetele sale de piatră, printre pădurile de brazi, pe poienile înverzite, smălţuite cu mii de flori, trăiesc locuitorii ţării legendelor. Sunt tăcuţi, purtând pe chipuri asprimea tristă a singurătăţii, dar cu inimile încinse de foc dogoritor. Ei stau aci din moşi strămoşi, crescându-şi boii sau caii pietroşi ca stâncile pe care vieţuiesc. Stau aci de când s-a pomenit pamântul. De când s-au topit munţii de gheaţă, care se ridicau peste stânci, de când aceştia s-au prefăcut în pâraie şi lacuri de azur. De când au fost ţesute cele dintâi covoare de catifele verzi, roşii, liliachii, de ierburi şi de flori, de când s-au ridicat cele dintâi trunchiuri de brad...
                De-atuncea vieţuiesc pe munţii aceştia locuitorii ţării legendelor, şi încă mai de mult, sş cântăreţul cu lauta sa de aur urcase printre ei.
                Cum a aflat el drumul spre peştera moşneagului şi cum s-o fi urcat? Cum s-o fi căţarat? De câte ori s-a prăbuşit? Cum a scapat de colţii albi, tăioşi, ai fiarelor? Flamând, îngheţat, singur printre stânci... Nu ştie nimeni. Atât se ştie, că s-a urcat!
                Când a ajuns aproape de peşteră, s-a pornit o furtună. Năpraznică furtună! Pădurile pe văi se tânguiau sub apriga izbire a vijeliei. Fulgere lungi şi sclipitoare brăzdau adâncurile negre. Şi-atunci, pentru o clipă, se vedeau norii însângeraţi, gonind împinşi de vânt spre miazazi.
                Părul îi atârna lui Şipot în şuviţe ude. Pelerina îi spânzura ca o frunză veştedă, lipindu-se de trup. Picioarele-i lunecau. Numai lăuta strălucea sub fulgerele verzi şi, uneori, suna izbindu-se de stânci.
Abia de mai avea Şipot puteri, dar nu se da învins. S-a agăţat de cioturile lunecoase... Şi-a încordat cele din urma forţe... Şi s-a urcat... S-a tot urcat! Pâna ce-a ajuns sus!
Furtuna alerga pe munţi şi prin păduri, cu tropote de cai sălbatici, urla şi se izbea cu furie de stânci. Zdrobit de oboseala, cântareţul s-a apropiat de peştera moşneagului şi, la lumina fulgerelor, a văzut înaintea lui nişte porţi de aramă. A luat de jos un bolovan şi a bătut. Nimeni nu i-a raspuns.
                A bătut iar. Şi doar ecoul a răsunat.
                Atunci s-a sprijinit de porţi, şi-a înstrunat lăuta de aur.
                Întunericul stapânea munţii. Ploaia cădea cu furie, trăznetele loveau în jur, dar Şipot cu lăuta la piept, însoţindu-se cu glasul, cânta, aşa cum nu cântase încă niciodată.
                Cânta bucuria lui că a răzbit până în ţara legendelor, la peştera moşneagului. Pe măsura ce cânta, ploaia se potolea, vântul se liniştea, norii se risipeau în pâcle cenuşii, luna parcă plutea într-un fum albăstriu. Câteva stele palide, străvezii, luceau sfios pe cer... Atunci s-a auzit cineva, nevăzut, batând de douăsprezece ori în porţile de aramă cu un toiag.
                Şipot a ridicat ochii.
                În faţa lui era moşneagul, cu barbă şi cu pletele până la pamânt, în mână c-un toiag. Singurul lui ochi deschis îi pâlpâia ca luna. Zâmbea cu bunătate.
- Bine ai venit, Şipot! a zis el gros. Te-aştept de mult... De sute de ani... Bine-ai venit!...
Şipot îl privea, dar nu putea să rostească nici un cuvânt. Gura i se încleştase. Numai ochii lui grăiau. Se vedea cât se bucura...
                Poarta înaltă de aramă era deschisă. Moşneagul a făcut un semn. Şipot a trecut pragul porţii de aramă şi a intrat în peşteră.
                Ce peşteră neobişnuită avea moşneagul! Pereţii ei erau învesmîntaţi în piei de fiare!... Cântec mâhnit de tulnic suna din apropiere.
                Cine cânta?
                Nu era nimeni. Moşneagul n-avea tulnic. Şi glasuri s-auzeau! Cine grăia? Nu era nimeni altul lînga Şipot, afară de bătrân. Numai acolo, într-un ungher al peşterii, se zărea o oglindă. În faţa ei era un ciot de stâncă.
                Bătrânul i-a arătat oglinda şi ciotul de stâncă.
                Şipot s-a aşezat pe piatră. Era trudit. A privit în oglindă.
                Moşneagul a rostit de astă dată blând:
- E miezul noptii, Şipot! E ceasul când acela care priveşte în oglinda fermecată vede, aude şi înţelege tot ce a fost odată pe meleagurile acestea. Mâine, când luna va răsări din nou, tu ai să fii departe; dar vei purta în suflet poveştile ce vei afla. Atuncea să le pui pe strune şi să le cânti. Şi cum le vei cânta tu, aşa or să ramâie în veac!
                Cântăreţul a ascultat neclintit.
                Moşneagul a izbit o dată cu toiagul în pamânt şi muntele întreg s-a clătinat c-un huruit adânc. Iar Şipot n-a mai văzut în faţa lui nici peştera, nici porţile de-aramă. N-a mai văzut decât oglinda fermecată.
Apele cele limpezi ale oglinzii întâi s-au tulburat, ca unda răscolită de furtună a unui lac; apoi s-au limpezit, încetul cu încetul... În apele oglinzii s-au ivit oameni, zâne, dihănii, zmei şi spiriduşi, cu toţii laolaltă. După aceea munţi, o vale adânca între creste înalte şi prăpăstioase, în jur cu bolovani, ca urmele unei cumplite prăbuşiri. Lumina lunii, albă, încremenise parcă pe cerul din oglindă...
                După aceea oameni şi fiare au început să umble, să grăiască şi să cânte, parca erau alăturea de Şipot. A văzut alte locuri, şi alte... lacuri şi izvoare, vârfuri semeţe şi colibe. Privea-n oglinda fermecată şi vedea totul şi auzea. Rostea cuvinte oglinda fermecată, de parcă era vie... Trăia legendele din vremea de-altadată cântareţul!
                Legendele precum urmeaza! Precum le-a povestit el însusi, Şipot, mai tîrziu...

                De ce nu pot arborii umbla

                Înainte, cu mult timp în urmă, era o vreme când si arborii puteau umbla. Atunci traia undeva un om foarte bogat, dar zgârcit. Doamne! de să fi putut, ar fi îmbucat lumea toata, de zgârcit ce era.
                Odata, s-a dus omul acesta în padure, unde a văzut un stejar minunat de frumos. El avea mulţi copaci pe lânga casa sa, dar s-a gândit ca sa aiba şi acest stejar. Aşa că-i zise:
- Vino cu mine la coliba mea, ca eu nu am nici un gâtej.
                Stejarul n-a mai stat pe gânduri, şi s-a luat cu omul cătră casă.
                Pe drum omul s-a obosit, deci zise copaciului:
- Tu esti tare şi mare, du-mă pe mine la coliba mea, ca nu mai pot de obosit.
                Stejarul a stat locului pâna s-a urcat omul pe o creangă, apoi s-a dus mai departe.
                Mergând aşa, au ajuns la o livadă frumoasă, unde păştea un bou gras. Aci iar veni zgârcitului o pofta şi zise stejarului:
- Lemne aş avea, însa ar fi foarte bine dacă aş avea şi carne de friptură. Cum ar fi, dacă tu ai ucide boul acesta şi l-am lua cu noi în coliba mea?
                Stejarul nu raspunse nici un cuvânt, ci se apropia de bou şi aşa-l lovi cu o creanga groasă-n frunte, de-l tăvăli la pamânt. Apoi îl luă pe crengile sale şi se duse mai departe.
                Dar nu mult s-a dus şi pe drum au ajuns o trasură în care era o bute cu vin. Cărăuşul dormea. Aci iar îi veniră zgârcitului pofte noi şi zise:
- Hm ! Lemne aş avea, carne aş avea, dar n-am vin. Cum ar fie oare dacă ai ridica tu butea aceea pe crengile tale, ca sa o ducem la coliba mea?
                Stejarul nu zise nimic, ci apropiidu-se de car, ridică butea pe crengile sale şi merse mai departe.
                După un răstimp au ajuns lânga o bisericuţă. Acolo zise omul cătră stejar:
- Lemne aş avea, carne-aş avea, vin încă aş avea, dar n-am cratiţă unde să-mi frig carnea. Cum ar fi oare dacă ai lua tu clopotul cela din turn? Din el mi-aş putea făuri câteva cratiţe!
                Stejarul nici acum nu a zis nimic, ci apropiindu-se de turn şi-a întins o creanga înlăuntru, prin gaura ferestrei şi a scos clopotul afară. Tocmai vrea el să o anine de o creangă, când deodata trăsni din cer şi făcu tot ferferiţe: stejarul şi omul şi butea. Numai clopotul a ramas întreg, pe care oamenii l-au asezat iar în turn, la locul lui.
                De atunci însa, arborilor nu le mai este iertat a se mişca din locul lor.