Se povesteşte că trăia odată o femeie bătrână pe care o chema
Dochia, şi avea un singur fiu pe nume Dragobete. Ajuns la vârsta
însurătoarei Dragobete a luat o fată frumoasă de nevastă.
Toate bune şi frumoase până ce baba Dochia a prins duşmănie pe
biata fată, Dumnezeu ştie de ce, şi în găsea vină în toate
ce făcea. Aşa că a început să chinuie baba pe biata fată cu tot
ce-i trecea prin cap pentru a dovedi că ea nu este cu adevărat vrednică
să fie soaţa feciorului ei.
Prima încercare a fost să-i aducă din Pădurea Înzepăzită
căpşuni coapte, taman în plină iarnă. Şi fata noastră a plecat
spre pădure să caute căpşuni. Pe drum s-a întâlnit cu un
bărbat cu numele de Mărţişor care a ajutat-o, cu puterile lui magice,
să găsească căpşunile dorite de babă. Fata duce căpşunile babei Dochia
iar aceasta fermecată, la vederea căpşunilor, crede că a venit vara.
Numaidecât se ridică şi pleacă aşa cum era, cu nouă cojoace pe
ea, cu oile la munte.
Pe drum i se face tot mai cald şi Dochia îşi leapădă rând
pe rând cojoacele şi împleteşte, nu se ştie de ce, un şnur
de lână roşie şi albă. Însă, odată ajunsă pe munte se
porneşte un viscol de toată pomina şi baba îngheaţă pe loc. Şi
aşa a rămas, acolo pe munte împreună cu oile sale.
Se spune că Dragobete a rămas de atunci fericit cu femeia lui şi că de
atunci este tradiţia care spune că în anumite zile din preajma
venirii primăverii sunt binecuvântate şi oamenii îşi vor
găsi dragostea pentru soţii lor. Şi tot aşa, şnurul alb cu roşu,
mărţişor, a rămas simbolul trecerii de la iarnă la primăvară.
Munţii Rarăului
Odată, zice că dracii duceau oamenii de vii în iad. Lui Dumnezeu
i-a fost milă şi nu a mai lăsat pe draci să-i ducă. Şi dracii s-au
plâns că nu mai au cu ce să umple iadul.
Atunci Dumnezeu a spus că iadul îl va umple cu munţi. Şi atunci
au apărut munţii Rarăului, ca să umple iadul. Şi, de atunce, pe munţii
Rarăului nu creşte iarbă, ei fiind fripţi de foc şi, când va veni
vremea, sunt iadului făgăduiţi.
Şoarecii, câinele şi lupul
Câinele şi lupul sunt neamuri de aproape, cu toate că niciodată
n-au dus prietenie bună între dânşii, de altfel ca şi
neamurile.
Dumnezeu, după ce a făcut toate vietăţile, după ce le-a botezat şi le-a
dat la fiecare treaba care o are, într-o zi s-a apucat şi-a luat
pe Sân-Petre şi cu dânsul, ca doi moşnegi ce erau, au
pornit-o prin cea lume largă şi lată, să vadă cum trăiesc oamenii, cum
o duc dobitoacele şi cum se împacă unii cu alţii.
Merg ei mult, cât merg, peste câmpuri, peste dealuri, peste
văi adânci şi munţi înalţi şi de la o vreme dau peste nişte
vietăţi mai mărunte ca pumnul, dar pulbere, de multe ce erau. Nu puteau
pune piciorul pe pământ, fără ca să nu calce pe-ao vietate
de-acelea.
Preasfinţii erau groaznic de osteniţi şi până la o locunţă
omenească mai aveau mult de mers. Aşa s-au apucat şi s-au culcat sub un
brad mare şi stufos, unde nu le era frică peste noapte c-a veni vreun
ropot de ploaie şi i-a face leoarcă. Şi cum s-au culcat, au şi adormit
buştean.
Da Sfântul Petru, de răcoare, se învelise cu cojocul.
Dorm ei până-n zori de ziuă şi când se scoală Sfântul
Petru, cată cojocul şi ia-l dacă ai de unde? Nu-i şi pace bună. Şi nu-i
venea la socoteală să spună lui Dumnezeu de pagubă, dar la urmă tot i-a
spus. Ce-a fost, ce n-a fost, şoarecii i-au mâncat cojocul.
- Doamne, zise Sfântul Petru, afurisite să fie vietăţile astea,
că uită-te, mă făcură fără cojoc!
- Bine, grăi Dumnezeu. Blestemate fie şi să rămână după cum zici
tu şi oricine va ucide pe unul dintr-înşii, să i se ierte un
păcat!
Şi s-a bucurat Sfântul Petru pestru asta. Şi de atunci a rămas
celui ce ucide un şoarece, îi iartă Dumnezeu un păcat.
După ce s-a făcut ziua bine, au pornit Preasfinţii să dea de-o locuinţă
omenească. Şi merg ei şi merg toată ziua din nou şi ce doreau, nu mai
aflau. Tocmai când soarele se coborî spre hodină, văd un
foc mare într-o poiană. Acolo era o stână unde ciobanii
erau tocmai la muls oile. Dar când să se apropie de stână,
numai ce sar vreo zece dulăi cât urşii şi încep a se
învârti pe lângă Sfântul Petru roată, de
credeai că-l fac bucăţi-bucăţele. Sfântul Petru se supără amar pe
câini şi zise:
- Blestemate să fie vietăţile acestea, pentru că se dau la om cu
atâta neruşinare.
Dar Dumnezeu nu spuse nimic. Ciobanii veniră, îi apărară de
câini şi-i poftiră la stână. Apoi veniră şi alţii, ădură
bun sosit drumeţilor şi se bucurară şi mocanii şi Sfinţii călători de
această întâlnire. După ce se ospătară cu poftă, s-au
culcat şi au adormit, iar imineaţa, trezindu-se Dumnezeu şi
Sfântul Petre, mulţumiră ciobanilor de sălaş şi dădură să plece.
Atunci, ce ă vezi! Câinii sar din nou la Sfântul Petre,
să-l facă bucăţi şi mai multe nu. Sfântul Petre se tulbură şi
îi zice lui Dumnezeu:
- Doamne, Stăpâne, toate le-ai făcut cu şartul
(înţelegerea) lor. De ce nu faci şi câinii aceştia mai
obrăzaţi oleacă, mai cuminţi, să ştie şi ei ce-i frica de om. Nu vezi
cum se vâră prin toiege, să mă apuce de picioare?
Dar Dumnezeu, zâmbind, îi spuse lui Sfântul Petre:
- Hai, Petre, că poznaş mai eşti! Dacă i-aş face mai cum zici tu, cine
să păzească turmele de hoţi? Răspunde!
Şi Sfântul Petre văzându-se prins cu uşa, repede o şurubi
(o întoarse) şi zise:
- Ei, Domane! Da ce e nevoie de-atâta jimăt (hărmălaie,
adunătură) de dulăi. Mai puţini n-or ajunge oare?
Iar Dumnezeu a zis şi a făcut pe placul lui Sfântul Petre şi o
parte din câini s-au despărţit de alţii şi-au luat-o la goană
în pădure.
- Iaca, Petre, va fi precum zici tu. De-acum înainte, ciobanii
vor avea mai puţini câini pe lângă stână şi vor hrăni
mai puţini. Cei care s-au desfăcut din ceata de câini, să se
cheme de-acum încolo lupi. Aceia, neavând cine să grijească
de dânşii, să-şi caute singuri hrana. Când n-or afla-o, tu
să le-o dai, şi căinii tăi să se cheme!
Şi de atunci au rămas lupii, care se mai cheamă şi câinii lui
Sân-Petre. Când nu găsesc de mâncare, încep să
urle. Atunci se roagă lui Sfântul Petre şi Sfântul Petre
trebuie să le trimită pe cineva înainte, un om, o vită, un
dobitoc, ca să aibă lupul ce să mănânce.
Şi tot de atunci a rămas să se ferească omul a lucra în
sărbătorile lui Sfântul Petre, ca să nu fie primejduit de lupi,
şi nici să nu umble cu pieptene şi nici cuie să nu bată în piele
de vită, nici să se leie (spele) pe cap în acele zile de
sărbătoare.
Sfârşitul pământului
Soarele e pus de Dumnezeu să lumineze pământul, dar el,
îngrozit de răutăţile câte le vede pe pământ şi sătul
de acelaşi drum veşnic, vrea să fugă şi să scape de vederea
pământului. Aşa cum umblă el de-a curmezişul peste pământ,
de la răsărit la asfinţit, îşi tot schimbă drumul şi fuge cu
răsărirea către miazăzi, când spre miazănoapte, cu gând că
va putea ajunge odată să facă sfârşit pământului şi el să
stea să se odihnească pe cer şi să nu mai aibă de înconjurat
pământul. Iar sfârşitul pământului va fi atunci
când soarele va ajunge să răsară de la asfinţit şi să asfinţească
la răsărit, adică tocmai invers de cum e astăzi.
Dar Dumnezeu nu voieşte lucrul acesta, şi de aceea a pus străjer la
miazănoapte pe Sân-Nicoară, şi la miazăzi pe Sân-Toader ca
să ţie calea soarelui şi să-l abată din cale.
Şi cică primăvara ajunge soarele în fuga lui
pe la Sân-Toader, şi atunci ia cu el nouă babe rele şi aduce ploi
şi ninsori şi prăpădenie de vreme rea, că doară-doară va scăpa nevăzut
de Sân-Toader pe o vreme ca aceea. Şi mai-mai să-l scape
Sân-Toader, căci soarele apucă să fugă înainte. Dar atunci
Sân-Toader, cu nouă cai ai săi, se ia după soare şi-l fugăreşte
şi aleargă să-l prindă. Şi fuge după soare treisprezece săptămâni
şi abia îl ajunge acolo departe-departe spre miazăzi. Şi cum
îl ajunge, îl şi întoarce de la miazăzi la răsărit.
Şi se întoarce soarele şi merge-merge spre răsărit, dar
când ajunge la locul lui cel orânduit de Dumnezeu, nu se
astâmpără, ci fuge înainte spre miazănoapte, că doară va
putea fugi de pe cealaltă parte. Şi atunci îi iese în cale
Sân-Nicoară şi-l prinde şi-l trimite îndărăt. Şi soarele
iarăşi face ce a făcut, poate-poate îi prinde nepregătiţi pe cei
ce îi aţin calea, şi tot aşa păţeşte într-una cu
Sân-Toader şi cu Sân-Nicoară.
Dar odată şi odată tot o să scape el de păzitorii lui, dacă nu de
Sân-Toader, dar de Sân-Nicoară tot o să scape, că
Sân-Toader e tânăr şi are cai, dar Sân-Nicoară n-are
cai şi e bătrân.
...
...
...
...
...
