Legende
               
                Legenda cetăţii de la Stânceşti

                În apropierea Botoşanilor se văd şi azi urmele a două cetăţi înconjurate cu val de pămînt. Săpăturile arheologice au dat la iveală locuinţe construite din lemn şi lut amestecat cu paie şi frunziş, ceramică lucrată cu mâna, vârfuri de săgeţi din bronz, perle din pastă sticloasă colorată şi un obiect de aur, de o mare valoare, reprezentând un animal cu cap de mistreţ, trup de peşte şi coadă de pasăre.
                Şi iată ce spune legenda:
                Când s-a auzit că romanii au pornit să cucerească lumea, zicându-şi stăpâni ai pămîntului, un fulger de groază a străbătut întreaga seminţie dacă, lăsînd în inimi o mare nelinişte.
- Să ne unim, să întărim cetăţile şi braţele noastre tari, a zis înţeleptul Burebista. Numai aşa îi vom opri pe romani să vină asupra noastră!
                Astfel a apărut în fruntea destinelor dace, Burebista, cel mai mare dintre regii Traciei. Unind el întreaga suflare dacă, întărind cetăţile şi oştile, a făcut din poporul său o uriaşă putere, spulberând primejdia romană spre alte zări. Şi liniştea a domnit multă vreme nestingherită. În vremea aceea s-au ridicat şi cele două cetăţi de lângă Botoşani, una mai tare ca cealaltă, cu mult mai puternice decît altele. Aşa de puternice că ele ar fi adus faima Daciei, dacă Decebal ar fi reuşit să deschidă cel de al doilea front după ce a căzut Sarmizegetusa. Iar Roma ar fi plătit din greu cutezanţa de a se opune dacilor, strămoşii lor. Şi ochiul treaz al Marelui Rege, Burebista, veghea pretutindeni, colinda ţara să-i cunoască oamenii şi locurile. El îşi împărţea grija, deopotrivă, la toate cetăţile din Dacia. Aşa a ajuns şi pe la noi, să vadă şi cele două cetăţi de lîngă Botoşani. Poporul i-a făcut o mare primire. Sub cerul albastru fâlfâiau steagurile dace şi sclipeau armurile în razele soarelui, scuturile aruncau fulgere şi licăreau coifurile. Suliţele ostaşilor, ca o pădure, îşi înălţau vârfurile în aer. Oştile erau gata parcă să înfrunte semeţia cuceritorilor. Mulţimea adunată se revărsa până departe. Lumea era în aşteptare şi numai freamătul ei se auzea ca un ecou stins şi depărtat.
                În freamătul poporului a apărut Burebista. Cornurile au răsunat şi oştile i-au dat onorul. Au zăngănit armele şi în faţă i s-au perindat cetele de războinici. Regele păşea demn şi maiestuos,. Vederea lui înflăcăra pretutindeni inimile. În cale i-a ieşit fiica celui dintâi conducător al cetăţii. Mâinile ei albe ţineau o tavă de lut cu pâine şi sare. Alături era o căniţă cu vin. În sufletul său poporul nu renunţase la vechile tradiţii, chiar dacă creşterea viţei era îngrădită. Regele muşcă din pîine şi-şi atinse buzele de vin. Splendoarea cetăţii l-a uimit. Desăvârşită de meşteri iscusiţi, i s-a părut de neînvins.
- Mărite rege, i-a zis comandantul cetăţii, în mâna ta îmi încredinţez soarta fără şovăire şi jur să lupt pe veci, eu şi această cetate, numai sub steagul Daciei unite!
                Şi plăcându-i cetatea, Burebista i-a lăsat în dar acel obiect de aur cu cap de mistreţ, trup de peşte şi coadă de pasăre. Şi le-a zis vitejilor ei:
- Să loviţi în duşmani cu puterea mistreţului, să vă strecuraţi printre dînşii ca peştele prin apă şi să treceţi peste ei ca pasărea în zbor. Şi el să fie steagul acestor cetăţi ca două stînci. Iar tu, fată frumoasă, ce mi-ai dat căniţa ou vin rubiniu, primeşte acest şirag de perle.
                De atunci cetăţilor li s-au zis stânci iar mai apoi Stânceşti. Şi pe aceste locuri strămoşii noştri daci, cei mai viteji dintre traci, au aprins focurile vestind apropierea duşmanilor, şi-au apărat glia prin dîrzenie şi nefrică de moarte. Peste ţărîna lor a crescut iarba ce şi-a înfipt adânc rădăcina în acest pămînt.

                Legenda cetăţii de la Ibăneşti (Măgura)

                Batrînii spuneau că Burebista a poruncit să i se înfăţişeze fraţii Iban, meşteri mari, iscusiţi în ridicarea cetăţilor. Şi le-a poruncit să înalţe una pe culmile cele mai mari, ce se întind de-a lungul malului drept al Prutului dinspre Dorohoi. Mirându-se de locul unde dorea să facă cetatea, unul dintre fraţi şi-a îngăduit să-l întrebe pe marele rege la ce-i bună treaba asta.
- Potrivit cu cele ajunse la urechile noastre, romanii se gîndesc să ne calce pământul strămoşilor. Şi fiindcă „berbecii" lor uriaşi au sfărmat cetăţile lumii, s-ar putea să le răpună şi pe ale noastre. De asta se cuvine să întărim şi partea aceasta a pământurilor noastre. Şi-apoi, cine ştie de unde mai poate veni primejdia ? Prevederea-i mama biruinţei!
            Aşa au pornit fraţii Iban de au ridicat, pe culmile cele mari, o măgură, de aproape şase sute de metri, din stînci, pietre şi nisip, de pe care se vede tot ţinutul Dorohoiului şi chiar până la Iaşi şi Suceava. Pe vârf au făcut o cetate cu şant circular şi poartă, au înălţat o movilă, ca loc de strajă dincotro vine duşmanul şi încă două ridicături, de unde să se vadă ce se întâmplă în cetate.
            Şi trecînd pe acolo Burebista a zis fraţilor Iban :
- Aţi făcut o cetate cum numai o minte ca a voastră ar fi putut face. Deci, după numele vostru şă se numească locurile astea şi Ibăneşti să i se zică cetăţii, spre pomenirea voastră în veacul vecilor.
                Amu, eu nu ştiu dacă strămoşii noştri daci s-au apărat în Cetatea Ibăneştilor, dar bătrânii au mai spus că, după ce a căzut Sarmizegetusa, Decebal a vrut să folosească cetăţile înălţate de Burebista în Dacia de sus. Dacă n-ar fi fost prins şi decapitat, viteazul rege ar fi deschis aici al doilea front. Ei au mai povestit că pe vremea năvălirii popoarelor barbare dacii liberi s-au adăpostit în acele cetăţi. Din Cetatea Ibăneştilor au fost loviţi tătaro-mongolii lui Batu Khan, ce s-au aruncat ca un năprasnic puhoi asupra ţării, de i-au împrăştiat şi alungat spre alte zări.
                Aşa că, de n-ar fi fost prevederea lui Burebista, mai mulţi ar fi fost locuitorii ucişi şi biruinţă mai greu s-ar fi dobîndit.

                Mormântul Uriaşului şi Balta Mare

                De cînd îi lumea, oamenii văd acolo, între Ibăneşti şi Pomîrla, pe locul numit Şesul Jijiei, o movilă ce-i zic Mormântul Uriaşului.
            Spune legenda că în vremuri de demult, când pe pământ trăiau uriaşi şi oameni, de la o vreme cei dintâi au prins să ne părăsească, că prea erau leneşi, proşti, lacomi şi credeau că totul li se cuvine. Aşa s-a făcut că prin locurile acelea au mai rămas doar doi copii de uriaşi: Cazaria şi Tatarin. Şi, făcându-li-se unor oameni milă de dânşii, i-au luat să-i crească. Dar, pasărea pe limba ei piere şi lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. La început uriaşii i-au dat pe oameni afară din casă, încât bieţii de ei au trebuit să se mute în şură. Dacă ar fi fost numai atâta n-ar fi fost nimic. Într-o zi le-au mâncat vaca, în alta, oile, şi tot aşa.
            Când i-au alungat şi din curte, oamenii le-au zis:
- Dragii noştri, luaţi-vă bună ziua de la casa noastră că ni s-a acrit de voi!
            Când auziră copiii asemenea veste nu zăboviră o clipă. Se îmbrăcară, îşi luară cîte o boccea şi porniră haihui, zbenguindu-se şi batjocorind pământul. De ce mergeau, tot mai multe stricăciuni făceau. Ba dărâmau o casă, ba călcau oamenii în picioare, ba dădeau iama prin cirezi, ucigând viţeii. De la o vreme le-a venit sete. Zărind o fântână, băiatul s-a repezit într-acolo.
            Cum n-avea minte, a coborît cu capul în apă şi s-a înecat. Abia a reuşit să-l scoată soră-sa la suprafaţă, de umflat ce era. Şi dacă a văzut că Tatarin şi-a dat obştescul sfârşit, i-a pus o comoară la căpătâi, cum era obiceiul la uriaşi, l-a întins pe iarbă şi l-a acoperit cu pămînt adus dintr-un loc învecinat. Apoi l-a bocit de s-au cutremurat norii şi-au slobozit o ploaie nemaipomenită.
            Se zice că prostul tot prost rămâne, chiar dacă-i mare şi tare. Aşa şi fata de uriaş, s-a ascuns tocmai bine în groapa făcută când a scos pământ pentru frate-său. Numai că ploaia a ascuns-o aşa bine, până ce-a acoperit-o cu totul, şi astfel Cazaria şi-a găsit acelaşi sfârşit ca şi Tatarin.
            Zic unii că într-acel loc, pe când abia mijesc zorile, la zile mari, se văd focuri ciudate. Flăcările ard albastre deasupra comorii urieşeşti. Mulţi au încercat să pună mâna pe ea, în fel şi chip, dar zadarnică le-a fost truda. De ce săpau, de ce comoara se ducea mai în afund.
            Oamenii îi spun movilei, din bătrâne vremi, „Mormîntul Uriaşului", iar gropii celei adânci „Balta Mare".

                Valul sau Troianul din Ţara de sus a Moldovei

                De aproape două mii de ani oamenii văd acolo, în ţara de sus a Moldovei, acea ridicătură de pămînt, ca de trei metri înaltă, ce-i zic Valul sau Troianul, şi numeroase movile. împreună, aceste construcţii par a fi format un întreg sistem cu caracter strategic sau defensiv, de care s-au folosit odinioară locuitorii acestor meleaguri. Cu pămîntul aruncat către nord, adică spre munţi şi codri, valul trece prin ţinutul Dorohoiului şi, în paralel cu Valul de pămînt din părţile Covurluiului, trec Prutul şi Nistrul la răsărit şi merge mai departe. În acest Val sau Troian s-au găsit medalii şi opaiţe romane din lut ars, ce se află la Muzeul din Săveni. Vederea Valului îţi lasă o impresie adâncă. însemnătatea locului a trebuit să facă pe oameni să înalţe această lucrare. Fireşte că stăpânii acestor locuri trebuiau să opună aici rezistenţă. Cât sânge nu s-o fi vărsat, câte pustiiri şi pârjoluri n-or fi fost...
                Şi iată ce spune legenda:
                Viaţa poporului roman n-a cunoscut niciodată ce-i odihna. Atîtea războaie, atâta sînge vărsat, atâtea popoare distruse.
                Când ei au prins să cucerească părţile locuite astăzi de români, împărăţia lor se lăţise că sta gata să se rupă. Traian ştia că marginile împărăţiei sale erau prea întinse şi că era cu totul neînţelept să le mai lărgească. Aşa s-a făcut că după ce a risipit coroana lui Decebal, a rămas numai cetatea întărită de munţi a Transilvaniei. În celelalte părţi a trimis legiuni să strângă tributul şi să vegheze. Dar popoarele supuse cutremurau împărăţia, răzvrătindu-se, şi celelalte erau pregătite de atac. Astfel, împăratul a căutat să dea uriaşei sale împărăţii puterea de a se împotrivi zguduirilor dinăuntru, celor ce roiau din toate părţile împrejurul ei. Aşa a prins să întărească cetăţile, să întindă drumuri, să ridice valuri de apărare şi movile de strajă. Cei mai ameninţători erau însă neastâmpăraţii daci din afara provinciei romane, supuşi acesteia ca tributari. Întăririle trebuiau să fie şi ele pe aceeaşi măsură.
                S-a întîmplat că în timpul acestui împărat trăia la Roma fiul unui meşter iscusit în trasul valurilor, pe nume Novac. Tatăl său născocise un fel de brăzdar uriaş, tras de peste o mie de oameni, care ridica pământul cât casa. Şi cînd a fost să întărească părţile locuite de dacii liberi, Traian l-a chemat pe Novac şi i-a zis:
- Ia brăzdarul tatălui tău şi mergi în Dacia. Acolo să-mi ridici cel mai trainic val din câte s-au pomenit. Poruncind împăratul, a venit Novac în ţara dacilor liberi de şi-a aşezat tabăra în părţile unde astăzi se află satul Hăneşti. Şi de acolo a prins să tragă brazdă adâncă şi înaltă. În vremea asta trăia printre daci o tânără îndrăzneaţă şi plină de curaj, odraslă din neamul lui Burebista, pe nume Cabiria, ce nu putea uita atât de uşor înfrângerea suferită de daci. Auzind ea că romanii ridică val de apărare, a prins să înflăcăreze inimile dace să meargă într-acolo, să oprească lucrarea. Era toamna când se culegeau viile şi femeile dace împleau podgoriile cu cântecul lor ce amintea de faptele strămoşilor liberi. Cîntecul cel mai aprig era al Cabiriei:
- Să ne unim, spunea ea. Când dacii au fost uniţi, au făcut una dintre cele mai mari puteri ale pămîntului. Romanii ne sfârtecă ogoarele şi viile cu brazda lui Novac, să-i alungăm!
- Să-i alungăm, au răspuns ca într-un glas femeile dace.
                Aşa s-au înarmat ele cu arcuri, săbii şi lănci, şi-au luat scutul, casca şi cămaşa de zale şi-au pornit într-acolo. În frunte mergea Cabiria, purtând balaurul cu cap de bronz şi trup în toate culorile, dând din el un şuer cumplit, asemenea unei adevărate reptile. În urma ei veneau femeile din întregul ţinut al Dorohoiului.
                Era pe la amiază, Novac tocmai dăduse poruncă să se oprească plugurile, să se întindă masa, când s-a făcut auzit înspăimântătorul glas al balaurului dac. În faţă mii de femei îşi întindeau frontul de-a lungul valului. Pe înaltele movile alergau flăcările şi răsunau buciumele. Bărbaţii daci, bătrînii şi copiii veneau de pretutindeni la chemarea lor să apere pămîntul pas cu pas, cu vitejie de tigru cum rar mai văzuseră romanii la alte popoare. La una ca asta nu se aşteptaseră romanii şi repede s-au echipat de luptă.
- Rămîneţi pe loc, le-a zis Novac. Mă duc să văd ce vor de la noi.
- Se vede că ţi s-a urât cu viaţa şi n-ai aflat ce le poate pielea. Sunt mai rele ca leoaicele. Cînd nu mai au cu ce lupta, îţi înfig dinţii în beregată. Se luptă cu o cruzime şi cu o stăruinţă nemaipomenite!
                Novac, însă, nu dădu ascultare ostaşilor şi porni într-acolo. Spectacolul îl înfricoşa, dar în acelaşi timp îl fermeca. Tatăl său, care ridicase Valul lui Traian de la Dunăre, îi povestise că dacii sînt oameni cu care te poţi înţelege.
- La urma urmei ce-ar putea să facă nişte femei unui bărbat fără arme?
                Uimită de cutezanţa lui Novac, Cabiria a poruncit luptătorilor să se oprească.
- Ce căutaţi aici? a răsunat vocea constructorului.
- Am venit să ne luptăm, a răspuns Cabiria.
- Romanii nu se luptă cu femei!
- Dacă nu, se luptă ei, ne luptăm noi!
- De ce vreţi să vă luptaţi?
- Din pricina valului. Vrem să nu mai răscoliţi pământul Daciei.
- Noi nu răscolim pământul, tragem numai hotar până unde se întinde împărăţia. Dacă nu vreţi să-l facă romanii, atunci să-l faceţi voi! Pe val vă puteţi apăra ţara!
- Atunci să începem lucrul!
                Astfel s-a zidit liber, în ţară liberă, de către romani şi daci, acel val nemuritor ridicat de mâini muritoare, în frunte cu Novac şi Cabiria. Şi când a fost gata valul, unii zic să fi rămas Novac pe acele meleaguri însoţindu-se cu Cabiria. Iar alţii mai zic că ei au dus valul mai departe, să apere ţara de năvălirile barbare ce au urmat. Ba să fi murit şi să-1 fi îngropat pe malul unei ape, ce i-au zis Novacul, spre amintirea acelui om şi acelor vremi, şi aşa i-a rămas numele până în ziua de azi.

                Nunta Soarelui cu Luna

                Cică, în vremea de demult, când de abia urzise Dumnezeu oamenii, pe Soare începuse să-l bată vânt de însurătoare. Îşi uitase drăguţul de el de datoriile cu care fusese hărăzit de Cel-de-Sus. Pe unde trecea cu carul lui de foc, era chin şi vai de cele ce se întâmplau în urma lui. Când se lăsa în goana cailor mai aproape de pământ şi atunci era prăpăd mare, când se ridica sus în slava cerului şi atunci îngheţa şi pasărea în zborul ei.
                Dumnezeu, uitându-se într-o zi prin fereastra cerului, rămase uimit de cele ce făcea Soarele în calea sa. Tot ce făcuse el pe Pământ cu atâta sudoare, era acum în flăcări. Repede chemă doi paznici de la uşa raiului, le dete doi cai înaripaţi şi-i trimise să-l cheme pe Soare la el. Cică în ziua aceea se înnoptase mai devreme ca oricând.
- Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pământul, dar nu să strici ce-am făcut eu, zise mâniat Dumnezeu!
- Doamne iartă-mă de cele ce-am făptuit. Nu ştiu pe ce pământ mă aflu, de focul ce mă arde pe suflet. Iacă, iubesc şi eu o mândră crăiasă, răspunse smerit Soarele!
- Şi mie nu mi-ai spus nimic? Faci aşa de capul tău? Apoi vezi că sunt şi bun, dar de, şi când mă necăjesc, nu mai poţi sta înainte-mi! Şi cine e acea fată, pe care o iubeşti?
- Luna, Doamne!
- Fie asta, dar de ce ai nesocotit rânduielile mele? Acum, înainte să pregăteşti nunta, haide cu mine prin iad, să-l colindăm dintr-un capăt în altul, prin toate văgăunile şi durerile lui, să vezi şi tu cât sufăr cei ce încalcă rânduielile mele, c-apoi, pe urmă, să nu-mi bagi vină de nimic!
                Şi purceseră spre iad. Cică, de la ziua aceea, noaptea a fost lungă de tot. Se zicea că n-are să mai fie lumină. Oamenii dormeau zi, dormeau noapte, apoi se deşteptau, mâncau şi iar se culcau, apoi iar se sculau şi ziuă tot nu se mai făcea, chiar dobitoacele se săturaseră de atâta somn şi odihnă.
                Cum intraseră în iad, Dumnezeu şi Soarele pe dată fură izbiţi de o duhneală grea, şi de cum întorceau capul, din toate părţile se auzeau gemete şi ţipete de durere. Prin mijlocul iadului curgea o apă nămoloasă şi puturoasă. În acea apă o mulţime de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi, încolăciţi de grumazul lor, care abia îi lăsau să răsufle. Ăştia erau cei ce se bucuraseră la lacrimile văduvei şi la banul săracului. Strigătele lor te înfiorau şi cu toate acestea nimeni nu le dau un ajutor. Mai departe, în nişte piluliţe înroşite în foc, erau pisate cu un pisălog femeile ce-n viaţa lor necinstiseră ruşinea casei. Şi ele zbierau în gura mare şi nimeni nu ţinea la ele.
                Soarele, văzând toate acestea, privea mirat şi frica ce-l cuprinse în făcu să tremure. Dumnezeu, văzându-l, zâmbi puţin şi coti pe un drum, unde era un întuneric de nu se zărea nimic, şi se îndreptă spre locul unde sunt chinuiţi cei ce nu ţin de socotelile dumnezeieşti. Pe deasupra lor se auzea întruna fâlfâit de aripi, şi din când în când ţipete prelungite spintecau aerul. Soarele nu mai putea de frică să nu se rătăcească şi apucă pe Dumnezeu de mână. Vru să vorbească, însă nu putu.
                Şi cum drumul începuse a fi pietros şi puţin ocolit, deodată văzu la capătul lui un cuptor mare, din care ieşeai limbi de foc. Înăuntrul lui se zăreau nişte trupuri, ce erau aruncate fără milă, cu nişte căngi lungi şi încârligate, unde era dogoarea mai mare. Soarele se înfioră şi mai tare şi nu se putu opri fără a zice:
- Ce e aici, Doamne, de căzneşti aşa de rău pe nenorociţii ăştia?
- Ce să fie, nişte nelegiuiţi care n-au respectat rânduielile mele!
                Şi nu isprăvi bine vorba Dumnezeu, când dracii începură să scoată, cu căngile lor încârligate, pe unii afară din cuptor. Îi puseră, fără a lua seama de scrâşnetul lor, pe nişte mese înroşite în foc, şi-i înţepeniră, ca să nu se mai mişte, cu nişte cârlige muiate în otravă. Iar când ei au încercat să strige sau să zică ceva, dracul, dintr-un ceaun de fier, le turna pe gură plumb topit şi astfel amorţea vorba neisprăvită.
- Doamne, Doamne, zise Soarele plângând de milă, mare ţi-e puterea, de ce nu-i ierţi pe sărmanii ăştia de chinurile ce le au, cu ce ţi-au greşit ei?
- Cum să-i iert? Atunci de ce te-am adus aicea? Aşa, de florile mărului? Eu mă ostenii până acum să-ţi arăt ce te aşteaptă şi tu ce-mi vorbeşti? Şi ei, ca şi tine, cunosc rânduielile dumnezeieşti şi cu toate acestea n-au ţinut cont de ele...
- Fie, Doamne, dacă tu eşti nestrămutat în poruncile tale, eu nu o pot părăsi pe iubita mea, Luna. O s-o iau de soţie şi ce-o fi să fie. O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăştia, şi apoi câte zile oi avea, n-oi fi nebun să las iubirea mea şi să stau neînsurat! Vreau şi eu să fiu în rândul lumii!
- Bine, a zis Dumnezeu, să nu spui că nu te-am sfătuit! Iată, copilul meu, de povăţuit te-am povăţuit, de probă ţi-am arătat probă, văzuşi pe nenorociţii ăştia, şi când ţi-o veni rândul şi ţie la chinurile astea, atunci să nu zici "iartă-mă Doamne" şi multe alte nimicuri, că doar de plumb topit va avea parte gâtlejul tău! Pentru tine, află, am pregătit alte suferinţe şi mai grele şi dacă tot cutezi, am să le fac şi mai rele.
- Şi mai rele să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să fac? Mi-a venit rândul însurătoarei cu iubita mea. Toţi flăcăii, născuţi cu mine odată s-au însurat de atâţia ani, numai eu am rămas şi iubita mea Luna. Am ajuns de râs în faţa lor. Îmi zic că "nu sunt om" şi multe altele. Chiar sfinţii au început să-şi bată jos de mine. Zic că sunt vrăjit.
                Şi tot rugând Soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi ieşiră din iad. Când au ieşit din iad Soarele cu Dumnezeu, se zice că a fost aşa de mare lumină, că cei ce au fost afară prin bătătură au căzut jos ca orbiţi. Lumea începuse a uita cum e lumina.
                Şi la despărţire Dumnezeu îi spuse Soarelui:
- Să nu uiţi ce îţi spun acuma! Vei trăi durere mai mare decât ceea ce ai văzut, mai rău ca în chinurile iadului. De mai încalci rânduielile mele după pofta inimii, pofta inimii te va chinui mai tare decât chinurile iadului!
                Dar Soarele îl amărî cu nesupunere pe Dumnezeu care întârzie să-l pedepsească sperând că el se va îndrepta.
                Şi veni şi ziua nunţii. Din toate colţurile pământului, împăraţii, mici şi mari, o porniră din crăiile lor, cu tot ce aceau mai bun în ţara lor ca daruri pentru miri. Pe caii cei mai vestiţi din hergheliile lor, aduceau saci mulţime, plini de nenumărate daruri de nuntă. Inele de aur, pietre nestemate, smaralde, rubinuri, toate erau cărate cu prisosinţă, zi şi noapte, la vestitul palat al Soarelui. Din zori până în seară nu mai conteneau curţile domneşti ce soseau rând pe rând. D-abia mai încăpeau oaspeţii în palatul de cristal al Soarelui. Începuse să-i găzduiască şi pe câmp, sub corturi de verdeaţă. Sosiseră împăraţi de unde nici cu gândul nu gândeai. Era o mândreţe, Doamne, de ce vedeai! Fel de fel de straie, fel de fel de podoabe pe ei, străluceau de sus până jos de nestemate. D-apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai mândreţe pe ele, nici nu le puteai vedea, fără a rămâne pe loc înmărmurit. Toate îşi aveau părul răsfirat pe spate şi prins în nenumărate ace de aur în capul lor. Cele cu părul bălai, ca spicul grâului copt, Doamne, Doamne, zâne erau, nu altceva. Erau şi voinici, îmbrăcaţi în haine de oţel de sus până jos, ce purtau la brâu sabie şi cuţit, ce aveau mânerele săpate în oase rare şi umplute din belşug cu aur şi pietre scumpe. Călcau mândri prin poienile înverzite şi se uitau cu drag la domniţele ce culegeau flori cu mireasmă neîntrecută, de prin tufişurile grădinii Soarelui. Peste tot domnea veselia şi oaspeţii tot soseau, care mai de care mai mândri, mai bogaţi.
                Se începuse nunta, când iată că prin mulţime venea călare tătălogul (tăntălăul) de Moş Nicola, ariciul.
- Faceţi loc, striga el, faceţi-mi mai repede loc, să văd ce n-am mai văzut, să aud ce nu e de crezut, că cineva să calce rânduiala Domnului în bucuria tuturor!
                Toţi se întoarseră spre el şi începură sp râdă, unde îl vedeau aşa de durduliu.
- Râdeţi de mine, dar nu ştiţi ce vă aşteaptă? Peste o vreme o să blestemaţi şi stea şi ursoaică şi tot.
                Şi, descălecând, scoase din o traistă de fier jăratec, îl răsfiră pe o tavă, pe care o puse lângă botul calului ca să o mănânce. Calul se aplecă spre tavă şi când atinse cu botul cărbunii, se fripse, necheză o dată şi smucindu-se din mâna ariciului, o luă razna pe câmp.
- Vedeţi ce mi-a făcut calul meu? De-aţi şti, n-aţi mai râde şi aţi începe a plânge.
- De ce, de ce, Moş Nicola, întrebară mai mulţi prinţi deodată?
- De ce, de nu ce, iată ce e: văzurăţi, am dat calului să mănânce jăratec şi el, frigându-se, a luat-o razna pe câmp neştiind sărmanul că peste câtăva vreme în loc de grăunţe va găsi numai jăratec pe pământ!
- Ei şi ce e cu asta? Parcă n-ar face orişicare ca el? Cum se frige omul, de durere caută să nu mai atingă focul!
- Da, aşa e, toţi fugim de foc şi când colo, nu ştim ce ne aşteaptă!
- Of, spune odată ce ne aşteaptă, că până când să isprăveşti iacă se va sfârşi nunta, şi acum trebuie să trecem la ospăţ! Începe cheful şi dumneata tot nu ne povestişi ce ai de zis!
- Iacă, copiii mei, ce este! Până acum aveam un soare care ne lumina şi ne încălzea, şi cu toţii ştim că vara, de focul lui, nu ne puteam lipsi. Dar când el s-o însura şi o avea copii, şi bătătura lui de care să se grijească, n-o să mai fie şi alţi sori şi atunci ce are să fie pe pământ? O să mai fie atunci buruiană, o să mai fie atunci pasăre pe cer şi orătănii în curte, şi jivini în pădure? N-are să mai fie nimic! Şi cu el pe pământ, totul are să se prefacă în jăratec şi noi toţi, de văpaia lui fierbinte, o să perim de foame şi de sete, pentru că apele secând odată cu izvoarele lor, o să se ducă şi buruienile şi dobitoacele de pe pământ. Vedeţi, măi copii, ce ne aşteaptă? Să nu vă miraţi, băieţi, v-am arătat ce are să fie!
- Aşa e, moşule, ai dreptate!
                Însă ospăţul care începuse şi vinul ce se vedea turnându-se prin potire făcu să le piară din gând vorbele moşului şi începură să mănânce, să bea şi să se veselească ca la nuntă. Era o veselie şi un chef, ca la zile de-astea. Beau şi mâncau şi împăraţii şi împărătesele, iar când era la pahare, mai lăsau fudulia la o parte şi, chemând pe paharnic, îşi umpleau din nou paharul zicând:
- Mi s-a răsturnat pe masă!
                De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la marginea ei şi masa spărgându-se, începuse danţul, după cântecele unor lăutari foarte vestiţi, aduşi din locuri foarte depărtate. Mai marele cântăreţilor era o privighetoare vestită, ce numai de dragostea lumii îşi părăsise cuibul şi venise să dezmierde pe nuntaşi cu cântece ce nu mai fuseseră auzite. Toţi vorbeau şi şedeau ca la ei acasă, neştiind cum să-i înveselească pe miri, care de mult ce se iubeau, se uitau abia zâmbind, de pe scaunele în care se întronaseră, la oaspeţi.
                În acest timp, Dumnezeu, de cu zori luase sub cârma sa carul Soarelui, că de, o dată se însoară omul şi are şi el dreptul la o zi de hodină, şi-l ţinea aşa de sus de data asta, că pe pământ era cum e mai bine, nici prea cald nici prea frig, ca într-o zi de primăvară, când vin rândunelele şi cocorii. Cică, fârtate, se zice în bătrâni că ziua aia a fost cea mai lungă, pentru că Dumnezeu îşi puse în gând să ţină carul cu foc al Soarelui tot mereu în acelaşi loc, până când s-o isprăvi cu nunta.
                Aşa auzi Dumnezeu vorbele lui Moş Nicola, ariciul, şi tare mulţumit a fost de ele. Şi pe cât de mulţumit a fost de cele auzite, pe atât de mult se amărî de neascultarea oamenilor care n-au ţinut de acele învăţături. Şi de atâta amărăciune, la un moment dat, hotărî să termine nunta. Şi începu să ducă repede spre apus carul Soarelui. Spun bătrânii, că-n ziua aceea s-a înserat mai repede ca oricând.
                Oaspeţii benchetuiseră întruna şi, într-un timp, chiar Luna cu Soarele dănţuiseră. Se zice că a fost atunci atâta strălucire şi foc de dragoste în ochii lor, că mesenii rămaseră uimiţi de văpaia asta îngerească ce-i unea. Lăcrimai fără să vrei, de nevinovăţia acestei mirese, cum n-a fost alta pe lume şi de mândreţea mirelui, cum nu s-a mai dovedit altul de atunci, aşa se zice din moşi, strămoşi.
                Cu sosirea nopţii, împăraţii şi împărătesele, prinţii şi crăiesele, începuseră a pleca şi înainte de a se duce, veneau de-şi luau ziua bună de la miri, urându-le tot ce ştiau ei mai bun pe pământ şi în cer. Se mai povesteşte că, la plecarea mirilor înspre palatul de cristal, a fost atâta dulceaţă în privirile lor, încât toţi duşmanii din lume s-au împăcat atunci şi au trăit multă vreme în dragoste şi bine.
                Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă şi trimise numaidecât telegari neîntrecuţi, ca să fure Soarele şi Luna, înainte de a intra în palatul de cristal. Îi trimise cam demult şi nu se mai întorceau. Dumnezeu începuse a se îngrijora şi totodată a se mânia, când văzu cum telegarii aduceau, pe aripile lor de oţel, pe cei doi miri. Cât ai zice "Doamne ajută", nici Dumnezeu nu se putu opri gândului de a nu sta uimit de frumuseţea şi blândeţea de pe chipul lor. Dar, aducându-şi aminte de cele ce trebuiau făcute, se răsti la cei doi de faţă:
- Voi vreţi să faceţi ceea ce nu s-a mai făcut şi auzit până azi? Am căutat cu blândeţe să vă opresc, şi tot n-aţi ascultat! Eu nu vroiesc ca cele orânduite de mine în tinereţile mele să iasă din zăgazul lor şi, deci, prin puterea mea vă despart. De acum încolo tu, Soare, să luminezi ziua, iar tu, Lună, să luminezi noaptea, şi întotdeauna să alergaţi din zori până-n seară, şi niciodată să nu vă ajungeţi. Însă fiindcă durerea ce cade pe capul vostru are să fie atât de mare, iată, vă dau dreptul ca de două ori pe zi să vă zăriţi, să vă priviţi o clipă, c-apoi să dispăreţi unul din faţa altuia. Aşa are să fie de-a pururea, după cum am hotărât eu.
                Iar Dumnezeu, ce nu mai putea de dragul lor, pentru a nu fi văzut cum lăcrimează, s-a dat jos de pe tronul ceresc şi, deschizând o portiţă, a intrat în grădinile raiului.
                Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oamenilor, şi noi câte rele am făcut. Se spune, că atunci Soarele s-a înroşit aşa de tare, cum se înroşeşte el de dragoste dimineaţa, când răsare pe sprânceana dealului, de caută să zărească printre picăturile de rouă pe iubita lui Luna. Că asta este roua, lacrimile celor doi care au plecat în lume, să se caute în veci şi să nu se găsească niciodată. Iar Luna s-a gălbenit de atunci aşa de mult, cum o vedem fugind noaptea printre norii zdrenţuiţi, când e cerul înnourat.