Crivăţul ieşi odată la plimbare. Şi era nebunatec, Doamne fereşte, pe
unde trecea, făcea o mulţime de neorânduieli.
Întră mai întâi într-o grădiniţă şi, cum intră,
se apucă să scuture trandafirii cei frumoşi, să ofilească florile, să
frângă crinii cu dulce miros. Rostogoli pe jos merele, prunele şi
rupse în dreapta şi în stânga crebgile pomilor
încărcaţi cu frunze şi fructe.
La câmp făcu şi mai multe rele. Culcă la pămnt grâul şi-i
zdrobi spicele, de-şi risipi toate boabele, colo doborî clăile de
fân şi le luă vârjej pe sus. Dar ce e mai groznic,
dezrădăcină în pădure câţiva copaci bătrâni şi-i
răsturnă cu rădăcinile în sus. Apoi, dând peste o turmă de
oi ce păştea în tihnă, le împrştie în toate părţile
şi le ameţi, înârtindu-le. În câteva ceasuri
stricase totul pe unde trecuse.
Oamenii se jeluiră la
împăratul vânturilor de toate relele ce le-a făcut Crivăţul
pe pământ numai într-o zi.
- E un vânt pustiitor, strigară unii.
- Dacă va sufla mereu, are să ne lase săraci şi flămânzi! Ne-a
stricat tot!
Îndată împăratul vânturilor chemă Crivăţul de faţă
şi-l întrebă să răspundă, dacă e adevărat zvonul ce se aude
în lume despre năzdrăvăniile lui.
Crivăţul nu putu să zică ba, căci firea toată îl da de gol. Dar
el se apără zicând numai:
- Eu, vai de mine, n-am avut de gând să fac rău nimănui, am vrut
să mă joc cu florile, cu holdele şi cu oile. Vina e a lor că nu ştiu de
glumă.
- Aşa glumă trece măsura, fătul meu, îi răspunse împăratul
vânturilor! Să faci rău altuia, nici în glumă nu este
iertat, ăci, deşi e glumă, nu e bună! Ca să te înveţi minte, eu
nu ţi-oi mai da drumul vara. Numai iarna vei ieşi să colinzi plaiurile.
Atunci ai să te poţi juca cu gheaţa şi cu zăpada, că-ci lor n-ai ce
stricăciuni să le faci.
De atunci, Crivăţul nu mai suflă decât iarna, pe pământul
înţepenit de ger, bătut de viscol şi înăbuşit sub troiene
de zăpadă, cu lupii alergând după el şi cu corbii croncănind
flămânzi ca însoţitori, trecând peste câmpuri
pustii şi peste mări furtunoase. Şi pentru că nu suflă atâta
vreme, el are cea mai mare putere dintre toate vânturile, venind
la noi dinspre miazănoapte şi răsărit.
Catacombele Brăilei
Cetatea Ibrailei (Brăilei) datează de după anul 1.538 când
aşezarea este ocupată de Soliman Magnificul. De atunci şi până
după anul 1.828, vreme de mai bine de 3 veacuri, Brăila devine cea mai
importantă aşezare a zonei, cap de pod al intereselor otomane din
regiune, cronicarii vremurilor denumind-o "Cel mai avut oraş al acelor
vremuri, din toate principatele române". Aici se va construi o
cetate demnă de poziţia ei strategică, aproape imposibil de cucerit,
poziţionată pe cel mai înalt loc de pe terasa Dunării, acolo unde
creştinii îşi puseseră, înainte de cucerire, mormintele,
conform tradiţiei. De-a lungul timpului s-au construit 5 inele de
apărare în jurul cetăţii, fiecare din ele întărit cu
şanţuri, primul zid înconjurător având nu mai puţin de 9
bastioane de apărare... Minarete semeţe se înălţau
îndărătul zidurilor, fântâni adânci, cu apa
limpede au fost săpate, pentru ca Ibraila să reziste cât mai
mult, în caz că avea să fie atacată (putând ţine piept unor
grupări armate de 10 ori mai numeroase decât cel al apărătorilor).
Şi, din raţiuni diverse, marea majoritate militare (transportul
muniţiei, relocarea secretă şi în siguranţă a trupelor, etc.), au
fost construite spectaculoase reţele de tuneluri subterane (multe
dintre ele atât de încăpătoare încât se putea
circula cu trăsura prin ele, şi, mai ales, se spune chiar că există un
tunel care trece pe sub Dunăre pe partea cealaltă faţă de oraş),
constituind catabombele Brăilei... Acestea reprezentau secret militar
şi nu erau dezvăluite populaţiei civile. Şi poate că asta a fost
salvarea catacombelor care au scăpat distrugerii ruseşti...
De-a lungul timpului cetatea a fost cucerită doar de 7 ori
rezistând trecerii tuturor vicisitudinilor.
Dispariţia cetăţii începe cu anul 1.810,
când ruşii cuceriseră cetatea, în urma unui accident a
sărit în aer pulberăria "... şi n-a mai rămas nimic acolo".
Pulberăria nouă a fost ridicată (sau mutată) pe strada Cetăţii, fiind
ulterior folosită ca închisoare. Ulterior, în 1.828, după
căderea raialei otomane, ruşii decid dărâmarea cetăţii (pentru a
nu mai fi nevoiţi să o recucerească şi altă dată) şi, după 3 ani de
muncă, prin folosirea a 3.000 de salahori, cetatea Brăilei a
încetat să existe (rămânând doar oraşul şi
catacombele).
Porţiuni ale hrubelor se mai găsesc şi în zilele noastre, ascunse
la mai bine de 10 metri sub caldarâm, uneori pe două sau trei
nivele, în Centrul Vechi al oraşului. Vechea pulberărie de pe
strada Cetăţii, unde-şi ţineau mai apoi brăilenii budanele, tunelurile
de pe Bulevard, Ştefan cel Mare şi Împăratul Traian sunt cele mai
cunoscute amintiri ale acestor catacombe (fără a uita de hruba de sub
Grădina Mare)... Despre acestea amintesc şi denumirile unor străzi ale
Brăilei: Cetăţii, Citadelei, Bastionului şi Fortificaţiei.
Secole la rând, aproape toate bogăţiile care luau drumul
Stambulului plecau de aici, din Ibraila. Nu puţini au fost cei care au
jinduit după aurul păzit de ienicerii acestei cetăţi. Acesta a fost şi
motivul pentru care cetatea a fost atacată de atâtea şi
atâtea ori... Ioan Vodă cel Cumplit este unul dintre cei care au
cucerit Brăila, fără a cuceri citadela, şi cu toate acestea el
aminteşte că el a lua "mult aur... şi argint şi bani bătuţi, nestimate
şi mărgăritare"... Mihai Viteazul, după un asediu de 3 luni, forţează
garnizoana să se predea şi să plece liberă. Iată ce se scrie despre
ceea ce s-a întâmplat: "I-au lăsat să-şi ia cu ei ceva
provizii, iar retragerea otomanilor a fost permanent supravegheată de
ostaşii lui mihai Viteazul. Mare le-a fost mirarea acestora, când
au văzut că, la un moment dat, bărcile turcilor stăteau să se scufunde,
de grele ce erau, deşi cei din garnizoană nu puteau lua cu ei
decât ceva ale gurii. Se pare că otomanii luaseră cu ei în
secret, prin hruba localizată azi în Grădina Mare, care avea
ieşire în malul Dunării, o bună parte din tezaurul cetăţii. Au
ascuns în păini lingourile de aur, ca să nu poată fi prinşi"...
Dar şi aşa, istoricii vremii consemnează că valahii lui Mihai au lua
din cetate "un milion de bani de aur şi mare cantitate de provizii"...
Frumoasa îngropată în zid
Există amintirea unei poveşti de dragoste cu sfârşit
înfiorător. Un bogătaş grec s-a îndrăgostit nebuneşte de o
femeie simplă, ţărancă, şi a cumpărat-o de la tatăl ei pentru a o lua
de nevastă. Şi povestea ar fi fost una minunată, uitată prin vremuri,
dacă grecul nostru nu apleca urechea la vorbele celor din jur şi să
devină nebun de gelozie. Dar el nu a mai ţinut dragoste pentru femeia
viselor lui şi a ucis-o ascunzându-i trupul prin zidirea în
peretele catacombei de sub casa lui. Aşa s-a născut cunoscuta "Casă cu
Stafii" din Brăila... Timpul a trecut, casa a trecut prin alte
mâini şi aşa a apărut blestemul căsătoriilor nefericite,
făcând pe fiecare nou cumpărător să renunţe pe dată la ea,
amintindu-şi sau trăind clipe nefericite, iubiri spulberate, etc.
şi, peste toate acestea, vederea fantomei tinerii ucise de fiecare om
ce a trăit în acea casă...
Târziu, aproape de timpurile noastre, casa a
devenit azil de bătrâni înfiorând nopţile
bătrânilor din azil cu poveştile din vechime sau cu fantoma
fetei, apariţie diafană, o mireasă zglobie, plutind parcă de fericire,
de colo-colo, prin vechiul salon de dans, devenit între timp
salon de azil.
Când s-au făcut lucrări de consolidare la
clădirea azilului, a fost găsit şi scheletul fetei, împuşcată
în cap. Şi, după ce rămăşiţele fetei au fost îngropate după
obiceiurile locului, fantoma fetei a plecat spre creştineasca odihnă...
Sau poate că tânguirile mai continuă dar bătrânii nu mai
spun nimic...
Comorile din catacombe
Bogăţia Ibrailei a depăşit cu mult putearea timpului de a şterge
amintirile. Şi, cea mai celebră poveste în acest sens este cea a
marelui industriaş şi filantrop Nedelcu P. Chercea care ar fi găsit
în catacombe o comoară de pe vremea turcilor, de pe urma căreia
s-ar fi îmbogăţit. De aici şi dorinţa sa de a ridica în
centrul vechi al oraşului ctitoria bisericească care îi poartă
numele...
Blestemul comorilor din Bărăgan
Străvechile comori străjuite de flăcări ireale, de un albastru nelumesc
care dansează în puterea nopţii pe necuprinsul câmpiilor
există şi pe meleagurile Brăilei. În multe sate ale zonei
existenţa vechilor comori este considerată o certitudine. nimeni nu
îndrăzneşte să nege că ar exista, în anumite locuri, aur al
oamenilor de demult sau "ascuns de turci". La fel de comună cu
celelalte legende despre comorile Bărăganului este şi credinţa că,
în noaptea Sfântului Gheorghe, ies comorile la iveală,
acolo unde flăcări albăstrui, ireale, ies din pământ, văzute şi
povestite de foarte mulţi oameni.
Şi cei care au crezut şi au săpat în acele locuri se pare că au
fost răsplătiţi cu tot felul de comori din vechime sau de pe vremea
turcilor... chiar dacă erau numai "un chelet cu coif, armură şi sabie,
cu săgeţi de aramă alături"... Locuri celebre prin astfel de
descoperiri au devenit "Vadul lui Comoară" şi "Vadul lui Băjan" de la
marginea Tichileştiului... Şi câte neştiute or fi fost...
...
...
...
...
...
