Legende

             Braşov - Bisericuţa Păgânilor

             Pe drumul spre Poiană există locul numit "Bisericuţa Păgânilor". Se spune că, din vremurile păgâne, aici s-ar fi aflat un templu, ridicat pentru a ajuta oamenii de relele oamenilor sălbatici ce bântuiau pădurile din împrejurimi. Cu timpul oamenii răi ai pădurilor au dispărut, alungaţi sau stârpiţi de vrednicii daci, dar acel loc a rămas pentru totdeauna un sprijin pentru trecători. Chiar şi pentru păgâni, primiţi mereu de oamenii locului, sub darul binecuvântat al omeniei găzduitorului.
                Şi timpul trecu peste aceste locuri, venind rânduirea vremii turcilor să se abată pe aici. Într-unul din atacurile lor asupra Râşnovuluii, turcii au pierdut o mână de oameni prin pădurile din jurul bisericuţei. Rătăciţi sau fugari, ei s-au ascuns aici de frica oamenilor locului. Cum au rămas mai multă vreme ascunşi prin locurile acelea, ei au ridicat o casă şi în peşteră au pus o masă de piatră, pentru a aduce ofrande spiritelor ce erau găzduite acolo. Ca să nu se supere şi să le-aducă rău. Ce s-a întâmplat cu acei păgâni, nimeni nu ştie de s-au împrăştiat sau au pierit. Dar, de atunci, oamenii nu mai spun doar peşterii ci şi casei ridicate acolo de păgâni că este "Bisericuţa păgânilor".

                Lacul vrăjitoarelor

                Lângă poarta Braşovului, aflată la capătul străzii Porţii (azi, strada Republicii) se afla mai demult un lac, căruia oamenii îi spuneau "Lacul vrăjitoarelor".
                Se povesteşte că, în Evul Mediu, femeile care erau acuzate de vrăjitorie erau supuse ordaliilor, o judecată socotită a fi divină prin care li se legau pietre de picioare şi erau aruncate în lac. oamenii aveau credinţa că dacă femeile ar fi fost vrăjitoare, atunci satana, în slujba căruia erau în acest caz, le-ar fi salvat şi nu s-ar fi înecat. Şi, dacă le-ar fi salvat de la înec satana ele erau prinse şi erau arse pe rug ca să fie alungat satana din ele înainte de moartea lor. Nu există nici o poveste că ar fi scăpat vreo femeie ce trecea prin această aşa numită "proba apei", destul de bine răspândită în Transilvania acelor vremuri.

                Se spune, de asmenea, că dacă tinerele nemăritate vedeau vreo vrăjitoare pe lac, atunci aveau ghinion tot anul. Iar dacă ajungeau în preajma lacului vrăjitoarelor în apropierea miezului nopţii atunci erau blestemate şi ajungeau să fie nebune sau uşuratice. Din acest motiv lacul vrăjitoarelor era ocolit întotdeauna de femei.

                Pietrele lui Solomon

                Se povesteşte că era odată un rege maghiar, pe nume Solomon, care a fost alungat de acasă de către mama sa, pentru că şi-ar fi omorât fratele şi ar fi fost blestemat de aceasta să moară de îndată ce va fi văzut de orice om, de rând sau nu. Greu blestem...
                Din dorinţa de a se salva, Solomon fuge călare şi reuşeşte să ajungă până la porţile Braşovului fără a fi văzut de nimeni. Ajuns pe un munte de la marginea Braşovului el vede un cioban care-şi păştea oile. De frică să nu fie văzut de acesta şi să moară şi trage dintr-odată frâiele calului să-l întoarcă din drum. Dar acesta se sperie şi necheză cu putere atrăgând privirea ciobanului care îl vede pe Solomon...
                Atunci cerul se despică într-un fulger care trecu prin stânca pe care se afla Solomon, despicând-o în două şi lăsând sub Solomon un hau care îl înghiţi cu cal cu tot.
                Aşa s-au format cele două pietre numite "Pietrele lui Solomon" pe care le vedem şi azi. Se mai spune că Solomon, după ce a căzut nu a murit pe loc. A mai apucat să îşi aşeze coroana de rege la rădăcinile unui copac, considerându-se nedemn să o mai poarte.
                Şi aşa a ajuns coroana cu rădăcini pe stema Braşovului, iar Solomon a rămas în amintirea braşovenilor prin pietrele ce-i poartă numele şi, mai ales, prin înţelepciunea de care a dat dovadă chiar dacă şi în ultimul moment al vieţii lui...

                Braşov - Vlad Ţepeş "Pustiitorul"

                Vlad Ţepeş al valahilor Munteniei avu trai bun cu negustorii braşoveni până ce o solie trimisă la moldoveni se întorse şi îi dădu de veste lui Vlad de cele văzute şi auzite. Şi povestind ei cele ce trăiseră pe-acolo îi spuseră domnului Vlad de târgul de la Neamţ unde negustorii braşoveni dau toate cele de 3 ori mai ieften decât în târgul Târgoviştei. Şi mare fu supărarea lui Vlad care nu suporta pe hoţi şi pe mişei, că imediat trimise solie negustorilor braşoveni să le spună că nu mai au intrare în Ţara Românească până ce nu vor lăsa preţurile la jumătatea celor din Târgul Neamţului.
                Dar negustorii Bârsei, oameni mai mult mândri decât pricepuţi la cele ale comerţului, nu ascultară de supărarea lui Vlad şi nici solie la el nu au trimis. Şi toate astea mult sporiră supărarea "Turculeţului" de Vlad.
                Şi Vlad luă armată cât să ia uşor două cetăţi şi se abătu asupra Braşovului (Braşovului Vechi). Şi repede acesta căzu. Vlad îşi puse tabăra lângă capela Sfântului Iacob pe Dealul Cetăţii şi urgie abătu asupra Braşovului cu supărarea sa. El prinse pe toţi cei ce se ocupau cu negustoria, şi toată familia lor. Şi oamenii săi jefuiră tot de la ei şi de pe la unele locuri cu lucruri sfinte, acolo unde s-au ascuns fugarii. Aşa au luat veşmintele bisericeşti, pocalele şi nestematele bisericii Sfântul Bartolomeu, şi foc cu totul dădut-au ei, ca cei ascunşi să n-aibă scăpare.
                În dimineaţa ce veni, Vlad a dat ordin să fie traşi în ţeapă toţi negustorii cei mişei şi hotărâ ca toto neamul lor să fie dus în robie, după obiceiul turcesc. După ce făcu toate acestea, Vlad luă armata, odorurile şi robii şi plecă. Şi robii, cu totul, au fost duşi la cetatea Brăilei, unde au fost daţi în robie tuturor celor ce-au plătit, fără deosebire.
                După toate acestea, supărarea lui Vlad se stinse şi lăsă în pace pe toţi negustorii Ţării Bârsei să-şi facă treburile.

             Râşnov - Valea trandafirilor

                Se spune de mulţi oameni că, vechii daci nu au părăsit niciodată meleagurile cetăţii lor de pământ. Asemenea stafiilor ei se întorc din când în când pentru a vedea locurile iubite în viaţa lor ce-o fost cândva. Şi oamenii îi văd şi ne povestesc de toate văzutele şi nevăzutele.  Iată unele dintre ele:
                Trei flăcăi, în drumul lor spre casă, când s-au aflat în apropierea Cetăţii de Pământ, au auzit deodată tropete de cai şi ţipete de întrecere. Ascultând şi căutând după cei ce făceau acel iureş au văzut un pâlc de călăreţi îmbrăcaţi în veşminte albe, care au călărit de la Cetate peste câmp. Luându-le urma, după ţipete, flăcăii noştri au văzut că nu rămâne nici o urmă după fuga celor călăreţi prin trandafirii roşii ce acopereau toată valea. Şi aşa repede i-au pierdut, că tare greu este să mergi prin spinii trandafirilor. Hotărând să se întoarcă ce să vezi? În faţa lor, în brazdă, se afla o potcoavă aurită, semn că acei călăreţi nu fură o vedenie. Mai apoi, în aceleaşi timpuri, un ţăran văzu şi el cinci călăreţi îmbrăcaţi în alb, cu semnul crucii pe spate, călărind în jurul Cetăţii de Pământ.
                Şi, de atunci, şi alţii, în trecere din alte locuri decât Râşnov, văzură când un călăreţ alb, când un pâlc de călăreţi, când văzură multe lumini dinspre Cetatea de Pământ (acolo unde fusese odată casa dacilor).

             Vremurile de restrişte ale marilor invazii au făcut pe cei ce aveau cârma pământurilor astea să promită ajutor, tuturor celor ce puteau da o mână de ajutor, pentru a-şi continua stăpânirea fără răscoale sau vărsări de sânge. Aveau de luptat ori cu dacii stăpâni ai locurilor, ori cu cei ce vin din depărtarea răsăritului după pradă şi rele. Atunci, sub promisiunea stăpânirii asupra pământurilor unde se vor stabili, au venit pe la noi mulţi războinici de seamă, de sânge german.
                Ajunşi aici, în Ţara Bârsei, printre ei se spune că, au apucat să găsească loc roditor şi uşor de apărat. Şi, călărind câţiva, de-a lungul Ghimbăşelului, locul vechilor daci de la Cumidava, au căutat să ajungă în vârful dealului de aici. Au căutat şi-au căutat şi tare s-au minunat când, din culme, au văzut valea plină toată cu trandafiri înfloriţi. Şi mai departe nu au vrut să meargă. Întorşi la locul unde lăsat-au femeile şi copii să aştepte, au stat la sfat şi-au hotărât să rămână acolo, la cetatea dacilor, ştiut fiind că buni luptători mai erau şi n-au ridicat cetatea fără rost în cele locuri. Au cerut apoi împărăţiei locului să rămână acolo, pământurile să fie ale lor, după cele promise şi locul unde-şi vor ridica satul să se numească "Rosen-Au" ("Valea trandafirilor"). Aşa au şi făcut şi au ales ca stema lor să fie reprezentată de scutul cu 3 trandafiri.

                Tărlungeni - Povestea izvorului Tărlungului

                Se spune că în vechime erau un bărbat şi o femeie care se iubeau nespus de mult. Amândoi multe lucruri bune au făcut şi gospodari peste măsură se spune că erau. Omul nostru era cioban şi urca an de an în Munţii Ciucaşului cu oile, femeia rămânând cu gospodăria şi copiii, aşteptându-l de fiecare dată cu răbdare. Dar veni un an greu, plin de lipsuri şi greutăţi şi femeia noastră vru neapărat să urce la omul ei pentru ai cere ajutorul.
                A plecat dară la drum şi, când a trecut de Gârcini, vânt tare se stârni zvonind furtuna ce va să vină. Şi din senin apăru un bătrân care îi spune că nu este vreme de plecat deacasă şi o sfătui să se întoarcă. Dar dorul de omul ei şi grijile care au pus-o pe drumuri o făcură să meargă înainte şi să nu asculte de sfatul bătrânului.
                Când a ajuns în Valea Dracului a început furtuna şi iar a apărut moşul spunându-i să se-ntoarcă. Şi furtuna se-nteţi, cu fulgere şi tunete de se zguduia pădurea. Femeia noastră îşi continuă drumul până ce o viitură mare de pe munte porni direct spre ea, cu vuiet şi cu trosnet mare. Ea încremeni de spărietură şi închise ochii, stând aşa până ce totul se linişti.
                Deschise ochii şi se pomeni în Rai alături de moşul care o sfătui-se mereu să plece întors acasă.
- Frumoasă şi bună viaţă ai mai dus femeie, de-aia am tot vrut să te întorci acasă. Să duci viaţă bună cu omul tău până la sorocul vieţii tale. Dar nu m-ai ascultat. Aşa că, acum, înainte de plecarea ta din cele lumeşti, îţi voi îndeplini o dorinţă ca răsplată pentru viaţa bună ce-ai dus.
                Şi femeia noastră îi spune moşului:
- Bunule, cu omul meu vreau să-mi petrec zilele. Dar dacă s-au sfârşit, dorinţa mea e să mă laşi să mai fiu cu el măcar o clipă, să-l văd măcar.
                Moşul nostru se încruntă şi îi spuse, totuşi, blând:
- Nesocotită dorinţă ai femeie. Aici timpul vieţii unui om este o clipită. Omul tău va veni mai repede decât te aştepţi. Nu pot să îţi îndeplinesc o aşa dorinţă.
- Dar, te rog cu tot sufletul meu, îl întrerupse femeia.
                Bătrânul nostru o privi adânc în ochi şi îi spuse:
- Credinţa ta este o minune. Aşa să fie! Oamenii vor şti de minunea sufletului tău pentru totdeauna dar nesăbuinţa ta va avea un preţ.
                Atunci cerul se frânse într-un fulger ce lumină tăriile şi în locul unde femeia îşi trăise ultimele clipe apăru o stană de piatră, asemenea ei când se ghemuise de frica năvalului furtunii.
                Timpul trecu şi veni vremea ca ciobanul nostru să-şi coboare oile de la munte. Pe drum ajunse la piatra născută din cer şi hotărî să se odihnească la umbra ei. Avu atunci o trăire lăuntrică, de netăgăduit, că piatra ceia seamănă cu soţia lui. Şi, scoase fluierul şi cântă din toată inima, cu tot pojarul după femeia lui. Şi a-nceput să curgă apă din acea piatră, lacrimi de dor ale femeii lui, locul unde de atunci, din acea piatră izvorăşte Tărlungul.
                Şi se mai spune ceva de atunci. Că omul ei, când zilele lui pe acest pământ s-au gătat, a ales să fie alături de femeia lui pe vecie, privind mereu după cei dragi. Şi lacrimile lor de dor şi bucuria regăsirii să dea rod veşnic pământurilor de prin-prejur. Şi tot de-atunci se spune că Dracul nu mai păşit vreodată prin acea vale...

                Vulcan - Culmea înaltă (Ciuma)

                Urmează acum povestea "Culmii înalte" numită de oamenii locului şi "Ciuma", din cauza certurilor legate de păşunea de pe acest munte.
                Această păşune aparţinea, din cele mai vechi timpuri, zărneştenilor (locuitorilor din Zărneşti). Şi a venit vremea lui Sigismund, împăratul acelui timp, care a organizat o vânătoare în apropierea Pietrii Craiului. Când s-a gătat cu vânătoarea, de la oboseala oamenilor şi împăratului, cu toţii s-au pus la ospăţ. Din păcate, vinul s-a terminat şi el putu să-şi servească oaspeţii, juzii şi vilicii din Ţara Bârsei, numai cu apă.
                Văzând supărarea împăratului, vilicul din Vulcan alergă pe ascuns spre casă, ca să aducă vin (că, pe vremurile celea, locuitorii din Vulcan încă mai aveau podgorii). Dar nimeni n-a vrut să dea vin împăratului, că dări destule trimiseră spre el. Numai fata preotului îi dădu vilicului vin, pentru onoarea comunităţii.
                Şi împăratul fu atât de mulţumit că oaspeţii săi au avut acel vin că hotărî pe loc ca păşunea unde se aflau să aparţină celor ce i-au dat vin.
                Astfel a ajuns acest munte al vulcănenilor, deşi zărneştenii şi l-au revendicat mulţi ani după aceea. Şi, de atunci, locul unde a petrecut împăratul şi invitaţii săi se numeşte "La mese" ("Zu Tischen") şi vulcănenii povestesc în fiecare an această întâmplare, când îşi pasc vitele pe vărful înalt.

                Şinca Veche şi enigmele bisericii din stâncă

                Şinca Veche este un străvechi sat românesc, a cărui vechime se pare că depăşeşte 7.000 de ani.
                Aici se află un lăcaş săpat în piatră denumit de unii "Templul de la Şinca Veche" , de alţii "Templul Ursitelor" şi de cei mai mulţi "Mănăstirea săpată în piatră". Se presupune că el a aparţinut aceleiaşi civilizaţii care a întemeiat "Templul alb" din Insula Şerpilor.
                Templul ursitelor este construit pe Dealul Pleşu, locul unde, din cele mai vechi timpuri, tinerii din zonă aruncă o roată de paie căreia i se dă foc. Localnicii au credinţa că astfel îşi vor afla ursita şi se vor căsători până la sfărşitul anului. Tradiţia spune că acest ritual se poate face de 3 ori pe an: de Sfântul Gheorghe, la Lăsata Secului înainte de Paşti şi la Schimbarea la faţă a Domnului. Mai mult, localnicii cred că acesta este locul unde rugăciunile făcute vor prinde viaţă. Fiind convinşi de puterea extraordinară ce se ascunde sub piatră, intrau în galerii şi lăsau acolo, pentru o perioadă, icoane, haine, apă şi mâncare, revenind şi consumând mâncarea, luând şi purtând hainele lăsate, ducând icoanele în casa lor, convinşi că o mică parte din "sufletul pământului" va da putere rugăciunilor lor, va aduce spor în casă, va aduce noroc, etc.

                De-a lungul timpului, această aşezare a avut 4 biserici, trei de lemn şi una din piatră. În timpurile noastre a ajuns doar vechea biserică de piatră, clădită pe vechiul altar dacic. Astfel, pe unul din pereţii acesteia (care se pare că face parte din biserica interioară, din peşteră, care a fost distrusă de nenumăraţii căutători de comori, vizitatori, indiferenţă, etc.), se află numeroase  inscripţii ne-creştine. Tot aici se manifestă numeroase apariţii inexplicabile de sfere de lumină, cruci şi semne stranii. Pe unul din pereţi se mai poate observa sculptura unui cap de dac cu barbă, plete şi cuşmă. Zona mai este celebră şi din cauză că, în preajma sărbătorilor religioase, unii oameni spun că aud coruri care cântă căntece de o frumuseţe nelumească. Toţi cei care au auzit corul "din altă lume" au fost frapaţi de faptul că, deşi muzica părea bisericească, iar cuvintele se auzeau clar, nu reuşeau să reţină sensul lor. Termenii nu sunau româneşte şi totuşi nu păreau străini de limba română arhaică, toţi ajungând la deducţia că este vorba despre cântece în limba dacă.

                Din această zonă sunt celebre "apariţiile" avute de mai mulţi localnici reprezentate de fiinţe de lumină care avertizau (acţiuni premonitorii) şi dădeau diverse sfaturi pentru rezolvarea unor probleme de importanţă majoră.
                La fel de stranie este păţania unui operator tv care dorea să realizeze o emisiune despre peşteră şi s-a pomenit sesizând cum camera video a pornit şi s-a oprit singură de mai multe ori, nerăspunzănd la comenzi. crezând că aparatul video este defect au plecat dar vizionând ceea ce se înregistrase imeginile prezentau sfere de lumină ce roiau în jurul bisericii.