Satul Scăeni este cel mai vechi din întreaga zonă a Boziorului,
cel puţin aşa se spune. În această zonă a locuit o populaţie
foarte veche, organizată mai întâi pe familii, apoi
în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de
nobili autohtoni. Şi ei erau denumiţi "Moşneni", cei ce care amintesc
multe izvoare antice. Astfel, Pliniu îi numea "Mossyni", Strabo
le zice "Mossynoeci" şi îi localiza lângă ţinutul
"Colchilor" (astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor
moşneni).
Tot în această zonă, Herodot aminteşte că, trăia unul dintre cele
mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii, pe nume "Teutarii",
cărora li se mai spunea şi "Tartari" sau "Tatani". Din aceste denumiri
derivă denumirea de "Tătari", cu înţelesul de "Tatani străbuni",
neavând nici o legătură cu tribul nomad care a apărut în
istorie cu sute sau mii de ani mai târziu. Homer relatează că
aceştia erau favoriţii zeilor şi că întreceau pe toţi oamenii
în înălţime, forţă şi frumuseţe, de accea erau dăruiţi cu o
viaţă mai lungă decât toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei
dintâi care au ridicat altare zeilor, iar mesele pentru ofrande
erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi
menhire şi au confecţionat cele mai frumoase şi cizelate unelte din
piatră. Aristotel le atribuie cele dintâi construcţii sub formă
de turnuri şi fortificaţii ciclopice a părare, ridicate pe culmi.
Acestor "Teutari" străbuni li se atribuie şi tumulele (movile ţuguiate
de pământ, care indică morminte) şi fortificaţiile din munţii
Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase,
ale căror ruine se văd şi azi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea
Ciuc, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi în munţii Buzăului. Peste
tot unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de
vase purtând simboluri stranii, oamenii spun că acestea au
aparţinut uriaşilor sau tătarilor străvechi.
Locuinţele lor de lemn aveau o
particularitate anume, fiind foarte înalte, având forma
unui turn, denumite astăzi "cule". Ele erau construite din trunchiuri
întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. Talpa turnului
este formată din primii patru copaci doborâţi sub care se aşezau
pietre mari. Şi astăzi, localnicii din satul Scăeni păstrează acelaşi
mod de construire a temeliei, dar fără să respecte canoanele străvechi,
pentru că era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o
aveau.
Se spune că familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru
Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, şi care
avea o înălţime impresionantă, judecând după scaunele sale
săpate în stânci, pe culmile munţilor din zonă.
Moşnenii (sau muntenii, cum li se spune în zilele noastre) erau
păstrătorii multor tainiţe. Fiind o zonă des călcată de triburi
cotropitoare, în zonă existând chiar sate de tătari (sau
alte poapoare), moşnenii organizaseră un sistem de apărare foarte
eficient, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai
înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu
galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi
pâlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară ca din pământ
asupra năvălitorilor şi să dispară apoi ca înghiţiţi de ceaţă.
Reţeaua de tainiţe folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Vodă
era foarte veche. Două subterane construite sub nişte stânci
enorme datează de pe vremea tătarilor. Pentru vechii locuitori,
ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare,
dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, fiind cea
mai sigură, fiind astăzi foarte greu de străbătut. Aici se află
"Stâlpii Tainiţei", stâlpi colosali de piatră care se
ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile
şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge
până la ei.
În localitatea Scăeni a fost găsită şi o necropolă a acestor
uriaşi. Săpând, sătenii au găsit numeroase schelete umane de
peste 2,40 metri, resturi de ceramică şi elemente de construcţie.
Ca un fel de curiozitate, o livadă de mere, plantată peste o necropolă
a uriaşilor, a dat în primii ani de rod fructe de dimensiunea
pepenaşilor, cu toate că era un soi comun de mere.
În Lună sunt doi fraţi cu o mioară
Se crede din strămoşi că în lună se află doi fraţi mocani şi-o
mioară, a căror povestire este următoarea:
Acei doi mocani, ca fraţi, s-au înţeles împreună o samă de
vreme, dar chiar mult de tot nu, căci cel mai mare, prinzând
necaz pe frăţiorul mai mic, îşi puse în gând să-l
omoare, căci acesta, fiind mai harnic şi mai cumpănitor, îşi
făcuse mai multe şi mai frumoase turme de oi.
O mioară află de gândul fratelui rău şi-i supse stăpânului
cele ce le ştia, dar spusa ei păru fratelui mic peste putinţă, căci
sărmanul fecior nu-şi putea da crezare celor auzite, cum pe lumea asta
se poate ca un frate să ridice cuţitul asupra unui alt frate?
Dar păcatul s-a făptuit şi fratele mai mic cu mioara lui fiind ucişi.
Dumnezeu, mâniat peste poate, ca să arate lumii icoana de spaimă,
le-a pus chipurile în lună, ca lumea să vadă, mai ales pe cea
vreme, când duhurile rele au mai multă stăpânire asupra
oamenilor, noaptea, ca văzându-le, să se întorne la calea
cea dreaptă şi să renunţe la relele ce aveau de gând să facă.
...
...
...
...
...
