Undeva între Călăraşi şi Lehliu se găseşte satul Dor Mărunt,
celebru nu demult pentru frumoşii armăsari care alcătuiau o mare
herghelie de cai de rasă de Bărăgan. Se spune că aici se află
îngropate comori străvechi străjuite de flăcări ireale, de un
albastru nelumesc care dansează în puterea nopţii pe necuprinsul
câmpiilor.
Celebru în acest sens este locul denumit "La Movilă" unde un
tăran a descoperit, în timp ce ara, un ulcior plin cu bani de
aur. Om măriminos, el a împărţit comoara găsită cu ceilalţi
săteni, greşeală care a plătit-o prin apariţia miliţienilor care au
confiscat tuturor toate monedele găsite, atrăgând tuturor celor
implicaşţi nenumărate probleme ulterioare.
Apoi, un alt ţăran a găsit peste 100 de monede de
aur dar nu a spus nimănui nimic, păstrând totul pentru bunăstarea
sa. Şi cu aurul acelor monede a început să prospere
construindu-şi case şi grajduri, cumpărându-şi vite şi altele.
Dar blestemul comorii a lovit şi, după un timp, soţia lui s-a sinucis
aruncându-se în fântâna gospodăriei lot. La
scurt timp ginerele aecstuia face la fel şi, apoi, fiica omului se
spânzură de acceaşi fântână.
De reţinut în acest ciclu al blestemului comorilor din Bărăgan,
este cazul unui ţăran care a găsit un butoiaş cu bani de aur
îngropat la rădăcina unui nuc. În noaptea următoare
descoperirii el visează cum o voce îi porunceşte să construiască
o biserică în locul unde a găsit aurul sau îl va ajunge
blestemul comorii. El ignoră acest vis şi împarte comoara găsită
în familie spre prosperitatea acesteia. După un timp el îşi
găseşte băieţelul spânzurat de gratiile de la pătuţ şi visează
în nopatea acelei zile fatidice că, blestemul îl va ajunge
personal şi va avea urmări mult mai mari dacă nu ridică biserica.
Începând de a doua zi, omul nostru se apucă şi ridică a
doua biserică a satului, care poate fi găsită şi în zilele
noastre.
Dumnezeu şi dobitoacele
La început, toate docitoacele erau blânde şi ascultătoare.
Omul le ocrotea cu mila şi paza lui. Le punea la jug, la car, la plug
dar le şi omenea cu grija şi truda lui. În tot locul şi
întotdeauna era stăpânul lor ocrotitor, dar erau şi oameni
care se arătau a fi neîndurători. De multe ori ei le necăjeau şi
le trudeau pe dobitoace, încât multă vreme nu mai erau bune
de nimic. De aceea dobitoacele s-au dus cu jalbă la Dumnezeu şi l-au
rugat să le scape de răutatea şi nedreptatea oamenilor.
Dumnezeu le-a ascultat plângerea şi a făcut pace între ele.
Pace dreaptă.
Înainte de toate le-a întrebat, dacă toate voiesc să iasă
de sub stăpânirea omului. Cele care au avut parte de oameni buni
au zis că nu, cele care au avut parte de oameni răi au zis că da.
Atunci chemă Dumnezeu înaintea sa pe acelea care voiau să
rămână şi mai departe în slujba omului. Pe acestea le
puse de-a dreapta lui, iar pe acelea, care nu mai voiau să fie supuse
îngrijirii şi poruncii omului, le trecu de-a stânga.
De atunci s-au făcut acestea sălbatice şi cutreieră codrii, slabe ca
vai de ele şi prigonite de toţi.
Iar pe care se învoiră să fie supuse omului şi rămaseră iară
în slujba lui, Dumnezeu le binecuvântă şi le lăsă omului
spre folosinţă şi pază. Acestea sunt dobitoacele de casă. Omul e
stăpânul lor, el le foloseşte, dar le şi grijeşte, căci ele nu-i
sunt numai sarcină, ci şi adevărată binecuvântare în casă.
Legenda lupilor
A fost odată
un om care avea doi copii. dar el n-avea ce să le dea de mâncat,
căci abia âştiga ceva de azi pe mâine.
Odată se duse
el în pădure şi acolo dete de un om bătrân, bătrân.
Acesta îl întrebă unde se duce. El îi mulţumi şi
îi răspunse:
- Mă duc să-mi caut de ale gurii pentru mine şi pentru copii, că murim
de foame.
Şi fiindu-i
milă moşneagului, care nu era altul decât Dumnezeu, îi dete
un băţ şi-i spuse că dacă va da cu el de trei ori în
pământ, va avea tot ce doreşte. Dar această putere o va avea
atât timp cât va fi un om bun şi milostiv. Altfel va
rămâne fără acel băţ şi va plăti cu ceea ce are el mai scump.
Omul nostru
luă băţul, se duse acasă şi trăi câtăva vreme tare bine. Dar
traiul bun îl făcu încetul cu încetul
îngâmfat şi mai ales îi înrăi atât de
tare pe feciorii lui încât de la o vreme aveau o nefirească
dorinţă de stăpânire. Ei voiau să fie toată lumea la picioarele
lor şi toţi ceilalţi oameni să moară că tare-l mai supărau tot venind
la el să le de-a de-ale gurii şi de-ale traiului. Şi uită că darul
fusese unul dumnezeiesc şi socotea că totul i se cuvine.
Atunci Dumnezeu veni iar în chip de moşneag şi-i luă băţul cel
minunat iar pe copiii lui îi făcu lupi.
Cică de
atunci umblă ei tot flămânzi după pradă şi nu se mulţumesc
niciodată cu cât au. De aceea sugrumă turmele şi-s duşmanii
oamenilor, cum erau ei odată, când trăiau prea bine.
Ursul, vulpea şi măgarul
Când a
făcut Dumnezeu pământul, cu tot ce se vede pe el, se zice că
animalele nu aveau coadă şi urechi. Tocmai târziu de tot, s-a
gândit Dumnezeu să le dea aceste podoabe. Aşadar, a luat tatăl
ceresc răbojul dobitoacelor şi socotind câte sunt, a
închipuit pentru fiecare câte o coadă şi o pereche de
urechi, apoi a sunat din corn şi, la porunca sa, s-au adunat toate
dobitoacele. Toate, supuse şi blânde, stăteau înaintea
Domnului, aşteptând să fie împodobite.
Dintre ele
s-au găsit însă trei, care au voit să-l păcălească pe
stăpânul lumii şi acestea au fost: ursul, vulpea şi măgarul.
Cel
dintâi, adică ursul, nici nu s-a sinchisit de porunca Domnului şi
fiindcă era iarnă, a rămas în bîrlogul său. Ceilalţi doi
s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, dar cu gândul
că vor face în aşa fel, ca să poată scăpa de o asemenea podoabă.
Căci vulpea cum este de şireată şi-a zis că, dacă va avea coadă şi
urechi, i-ar fi mai greu de gonit, când ar fura ceva, iar
măgarul, în prostia lui, se văzuse într-o oglindă şi este
mult mai frumos fără coadă şi urechi. De aceea s-au sfătuit între
ei să rămână în urma celorlalţi şi, la sfârşit, să se
ascundă printre cei împodobiţi.
Începu
dar Dumnezeu să cheme câte una dintre dobitoace şi să le
împodobească pe fiecare cu coadă şi urechi. Astfel a mers lucrul
liniştit, până când nu mai veni nici una în faţa
Domnului, dar mai rămăseseră trei cozi şi trei perechi de urechi.
Întrebă Domnul pe dobitoace, care dintre ele nu a fost în
faţa sa, dar nu răspunse nici una. Atunci se mânie
stăpânitorul şi căutând printre ele, văzu pe cei doi
furişaţi între ceilalţi. Îi chemă la sine, certându-i
cum se cuvine, dar mai lipsea unul pe care nu-l găsea. Repede simţi
cine lipseşte şi se mânie şi mai mult şi zise:
- Fiindcă voi aţi vrut să mă păcăliţi, voi adăuga şi partea celui care
lipseşte, tot la podoabele voastre, iar el să rămână ca netoţii.
Şi cum a zis, aşa a făcut. A adăugat la urechile măgarului încă o
pereche, iar vulpii i-a mai înădit coada pe atâta şi le-a
dat drumul apoi.
De atunci
ursul nu are coadă şi urechi, iar toată iarna nu iese din bârlog.
Tot de atunci şi măgarul, fiindcă nu s-a mai văzut în oglindă,
ţipă cu hohot, de căte ori vede câte un frate de al lui, iar
vulpea tot de atunci are coada aşa de lungă şi de furat tot nu s-a
lăsat.
...
...
...
...
...
