Se povesteşte că Matei Corvin pleca, din când în
când, prin regat ă vadă cum se poartă slujbaşii regatului cu
oamenii.
Aşa că a ajuns într-o bună zi la Cluj unde, de altfel, se şi
născuse. Pentru a nu fi recunoscut şi-a lăsat suita la Huedin, iar el
s-a îmbrăcat ca un calic şi a luat-o încet spre Cluj. Ajuns
aici a început să umble brambura pe stradă, dar nu a trecut mult
timp până ce un om al primăriei l-a săltat fără prea multe
lămuriri şi l-a dus la primar să-i taie lemnele.
A tăiat Corvinul cât a tăiat, după care s-a dus la primar să-i
dea plata. Auzind asemenea "grozăvie" primarul l-a înjurat şi a
pus servitorii să-i de o bătaie bună după care l-a pus cu forţa să
termine toate lemnele de tăiat. Corvinul nu a avut ce face şi a trebuit
să le taie pe toate dar, pe câteva şi-a scrijelit numele.
A doua zi Corvinul, împreună cu suita lui, de data aceasta
îmbrăcat în rege, a juns în Cluj. S-a dus direct la
primar şi l-a întrebat cum merg lucrurile, dacă oamenii sunt
năpăstuiţi şi altele. Primarul a început să se laude că toate
merg aşa cum trebuie, că nimeni nu este năpăstuit şi alte cele. Atunci
Corvinul a pus oamenii să caute lemnele scrijelite de el
arătându-i că el este omul care a tăiat cu o zi înainte
lemnele, care a luat bătaie şi a fost năpăstuit.
Nu trebuie să
povestim ce a făcut Corvinul după aceea... Ţeapa a vut grijă de
nevolnicii din povestea noastră.
Dar se spune asta din om în om ca să se ştie cum făcea Matei
Corvin dreptatea.
Corbul
Corbul cel negru, n-a fost de la început atât de
urât. Penele lui erau de culoare alb-gălbui şi glasul îi
era mai frumos, ba se zice că putea chiar cânta. Numai o
nesocotinţă a lui a făcut ca să-şi piardă şi glasul, şi culoarea
mândră a penelor.
Când Domnul nostru Isus Hristos era răstignit pe cruce şi
îndura chinuri groaznice, rândunica încerca să
îl ajute cum se putea mai bine, învârtindu-se
în jurul lui şi fâlfâind uşor din aripi, ca să facă
vânt şi să-i uşureze chinurile sau aducând picături de apă
în ciocul ei ca să-i potolească setea arzătoare. Nu tot aşa a
făcut corbul. El se rotea de deasupra şi îşi schimonosea glasul
prin croncăneli urâte, luându-se după hula oamenilor
nelegiuiţi şi nesocotiţi care au dus la împlinire răstignirea.
Domnul Isus, îndurerat de păcatele grele ale celor care l-au
răstignit şi supărat că nici corbul nu-l lasă să moară în
linişte, a suspinat adânc. Şi când el a plecat la Tatăl
ceresc, pregătind învierea ce venea, s-a făcut întuneric
mare, pământul s-a cutremurat şi izvoarele au secat. Şi aşa cum
prevestise el, biserica s-a crăpat în două şi spaimă mare a
cuprins pe oameni.
Atunci, corbul a căzut ameţit în fundul unei văi adânci.
Când cutremurul a încetat şi s-a făcut iarăşi lumină, s-a
deşteptat şi corbul, dar în loc de culoarea ce o avea
înainte, se văzu negru cum îi păcura. Speriat, zbură pe
vârful unui copac înalt. Mirat peste măsură şi
întristat amar, când se văzu cu aşa podoabă
întunecoasă, vru să dea drumul la un cântec de durere. Nu
mică îi fu spaima şi de data aceasta, când băgă de seamă,
că în loc de a cânta, nu poate decât să scoată nişte
croncăneli răguşite.
Aşa s-a întâmplat, că de la nesocotinţa lui, a rămas corbul
până azi cu pene negre şi cu croncănit urât, care aduce
aminte tot de moarte.
Legenda vrabiei
Se zice că la început, penele vrabiei fuseseră zugrăvite de
Dumnezeu, cu o culoare neagră-roşcată. Ei nu i-a plăcut acest
veşmânt, dar n-a îndrăznit să cârtească în faţa
Celui Atotputernic. Se întoarce în lumea păsărilor, aşa cum
era. Dar cinteza, n-avea de lucru şi începu s-o necăjească.
- Nu mai face pe supărata, că n-ai de ce. Prea-Măritul ţi-a dat o haină
după inimă!
Atât i-a trebuit vrabiei! Numaidecât i-a sărit ţandăra şi
zburlită de furie, s-a năpustit asupra cintezei cu gălăgie mare. Ba a
şi lovit-o de câteva ori cu ciocul în cap, de i-a ridicat
fulgii ţugui.
Dumnezeu, care vede şi ştie tot, a chemat pe împricinate la
judecată.
Cinteza povesti întâmplarea, de-a fir a păr. Vrabia se tot
zbârlea şi o întrerupea la fiecare cuvânt.
Stăpânul lumii ascultă cu răbdare. Când a încetat
sfada, el a întrebat:
- E adevărat, vrăbiuţo, că nu eşti mulţumită de veşmântul ce
ţi-am dat?
Vrabia răspunse cu jumătate de glas:
- Doamne! Aşteptam şi eu unul mai frumos!
Dumnezeu, văzând-o cât de obraznică e, o prinse de coadă şi
o aruncă într-o ladă de cenuşă. Vrabia ieşi de acolo, zbură pe un
pom şi începu să-ţi cureţe penele. Dar cenuşa se lipise de ele şi
de aceea şi azi au culoarea cenuşie.
De atunci a rămas cinteza cu moţ şi vrabia cu pene cenuşii,
împestriţate cu negru şi roşu.
...
...
...
...
...
