De treci şi astăzi prin câmpia dobrogeană, nu
prea departe
între Dunăre şi mare, vei întâlni un sat: Gura
Dobrogei.
Şi aici, pe lânga sat, este un deal. Sub el,
se spune că este o
peşteră adânca, plină de oseminte. În fata peşterii se află
o piatră. Pe ea a stat odată Gebeides şi
a cântat cântecul său pentru viteazul Dapix şi fiica lui,
Gebila.
Povestea noastră se începe demult, demult, pe
vremea când
băteau pamântul acesta nişte ostaşi dintr-o cetate, din asfinţit,
numită Roma, care râvnea să stăpânească întreaga lume.
Se povesteşte, astfel, că în zilele acelea,
după o iarnă grea şi
îndelungată, pământul începuse uşor să se zbicească
şi dealurile blânde ale Dobrogei să se înveşmânte cu
verdeaţă. Prin sălciile împodobite cu mâţişori bălani sufla
tot mai alene vântul. Pe apa largă a Dunării, desprinsă din
zalele de gheaţă, treceau mereu corăbii către mare. Păstorii, cei mai
mulţi, ieşiseră cu turmele pe câmpuri. Se auzeau de pretutindeni
glasuri de oameni, ţipete de copii şi nechezat de cai. Flăcăii, doar
în cămăşi, cu capetele goale, călări pe armăsari
mărunţi, dar iuţi ca focul, goneau de-a lungul şi de-a latul ţării, să
îşi desmorţească trupurile mlădioase după frigul iernii sau se
luptau în trântă dreaptă. Unii îşi încercau
puterea spărgând cu buzdugane
ghintuite bulgări mari de piatră. Alţii trăgeau cu arcul în ţinte
aşezate pe câmp. Iar fetele urcate pe ziduri priveau la ei,
râdeau, băteau din
palme şi făceau zgomot ca un cârd de vrăbii.
- Tu eşti mai tare, Gebeides!...
- Ba tu, Ordexis!...
Şi chiotele se pierdeau până departe în
zarea verde aurie a
dimineţii; le auzea şi regele în cetatea lui de piatră.
De nu s-ar fi găsit tocmai în ziua aceea
în cetate nişte
soli care veniseră din partea oştirilor din soare-apune şi a căpeteniei
lor, preavestitul Crassus, regele Dapix s-ar fi grăbit de bună seamă şi
el în mijlocul flăcăilor, cu toate că pe umeri, de sub cuşmă,
părul său îi curgea în şuviţe argintii, şi-ar fi
încercat şi el destoinicia la rând cu cei mai tineri.
Pe ziduri însă, alături de celelalte fete de
tarabostes, de
căpetenii, din cetate, era şi fiica regelui, Gebila. Cu părul
lunecând pe tâmple în valuri negre, lucitoare, cu
ochii verzi, scânteietori ca apa mării în revărsarea
soarelui din zori, cu obrajii rumeni, înveşmântată
într-o rochie lungă de lână albă, prinsă la gât şi pe
mijloc cu nişte agrafe, peştişori din argint, Gebila părea ea
însăşi o floare, ce răsărise dintr-o dată pe zidurile sure ale
cetăţii.
Şi ea striga mai tare decât toate:
- Vedeţi voi, fetelor, cum vâjâie săgeata lui Gebeides?...
Zboară ca rândunica de uşoară!...
Flăcăul, al cărui nume îl pomenise, făcea un
semn cu mâna
Gebilei; înalţă apoi arcul. Din nou trăgea. Săgeata
zbârnâia şi se înfigea în ţintă.
- Aşa, Gebeides!... Aşa!... striga Gebila, bătând tare din palme
şi tropăind iute pe ziduri, de bucurie.
Atât se veselea Gebila de iscusimea flăcăului
arcaş şi astfel o
privea Gebeides pe fata regelui, că şi un strain de loc ar fi
înţeles că acei doi tineri se îndrăgesc, că sunt legaţi
unul de celălalt cu simţiri trainice şi de credinţă, că nu va trece
mult şi vor fi soţi. Într-adevăr, Gebeides trebuia să facă nunta
cu fata în
noaptea cea dintâi cu lună plină de la începutul verii.
Îl alesese Gebila pe Gebeides să-i fie mire nu numai pentru că
era fecior de tarabostes, ci pentru că era el însuşi un viteaz şi
un războinic neînfricat care înfruntase de multe ori cu
îndrazneală pe duşman şi îl zvârlise în
valurile mării. Şi mai avea flăcăul încă un dar. Ştia să
cânte. La ospeţe
cânta alături de Gebila. Atunci inima regelui se încălzea.
Se uita la copila lui curată, care îi era mai dragă decât
orice, se uita la flăcăul ce trebuia să îi fie soţ. Se
înveselea şi poruncea să curgă vinul mai cu spume în cupele
înalte de lut.
Şi începea să cînte şi el un
cîntec pe care îl
ştia din vremea cînd era copil:
Vântul suflă liber peste câmpuri,
Marea se zbate după voie în prăpăstiile ei.
Noi, geţii, suntem liberi ca marea şi ca
vântul,
Noi nu ne temem de primejdii, nici de moarte.
Poftească dar duşmanul dacă poate;
Îl vom cinsti cum se cuvine, cu paloşe şi cu
săgeţi!...
Aşa cînta regele Dapix şi toţi curtenii băteau
atuncea cu putere
piciorul stâng de lespezi, smulgeau cu dreapta paloşele de la
şolduri şi după datina străbună strigau toţi într-un glas:
- Ca vântul şi ca marea suntem liberi. Şi-aşa vrem să trăim pe
veci!...
Bătrânii sfetnici îşi simţeau
sângele fierbând
la astfel de cuvinte. Cei trei înălţau capetele cât mai
sus. Femeile puneau maramele la gură şi suspinau:
- Zamolxis ne va ajuta să fim întotdeauna liberi!... Acum venise
însă, precum spuneam, solia aceea din soare-apune.
În sala de ospeţe, ce răsunase altă dată
glasuri şi cîntece
voioase, se adunaseră la sfat marele preot, căpeteniile de oaste si
Dapix.
Dapix, ce era rege în vremea aceea peste geţi,
era un om nu prea
înalt de stat, însă voinic peste măsură. Avea, ce este
drept, barba încărunţită, dar nu erau flăcăii mai sprinteni
decât el. Nu putea nimeni să îl întreacă la călărie
din toată ţara. Doar Gebeides, uneori, dar greu de tot, abia de
îl ajungea. Cu buzduganul putea să spargă o stâncă
oricât de mare ar fi
fost. Şi săgeata, când tragea în duhurile cele rele,
ajungea până la cer.
De data asta Dapix era în faţa celor doi soli.
Sta aşezat pe un tron de piatră cenuşie, cu mâna sprijinită de
paloşul lui lat, privind cu luare-aminte pe cei veniţi. Unul dintre
aceştia, un bărbat spătos, cu chivara bogată de aramă şi cu
o urmă de rană, nu încă de ajuns de bine vindecată, luă cel
dintâi cuvântul şi rosti gros:
- Tu, Dapix, rege barbar de lîngă mare, primeşti astăzi porunca
de la slăvitul Crassus, să părăseşti cetatea aceasta nevrednica de
piatră şi să te tragi spre munte, pe unde ţi-o fi voia, lăsînd
însă aici averea, tot poporul, curtenii şi pe copila ta
chezaşe... Pe Gebila, dealtminteri, adăugi solul cu vorba apăsată,
cătînd în jur să vada cum se întipăreşte spaima pe
chipurile geţilor de faţă, vrea Crassus să ţi-o căsătorească cu vreunul
din ostaşii săi, ca încuscrindu-te cu noi, să nu te mai răscoli
la luptă împotriva noastră niciodată!
Zadarnic căta însă solul în preajmă,
rostindu-şi
cuvîntarea, pe feţele bărboase ale geţilor nu se clintea o cută
şi nu se auzea nici un murmur din piepturile lor.
- Oştirile lui Crassus sînt dincolo de Dunare, pe ţărm, aşteaptă
doar un semn, rosti celălalt sol, un om mai mărunţel, cu ochii vii şi
nasul ascuţit. De nu te vei supune de bună voie, noi tot o să te
biruim, şi atunci te vom închide într-o cuscă de fier. Te
vom lega cu barba de zăbrele şi tîrît de catîri te
vom purta pe uliţe, în vreme ce mulţimea o să te bată cu pietre.
Supune-te, deci, Dapix!...
Tăcuseră şi solii, tăceau şi căpeteniile oastei,
tacea marele preot,
tăcea şi regele... Se auzea numai larma veselă a flăcăilor ce îsi
încercau puterea şi isteţimea afară pe cîmpie si glasul
limpede al Gebilei, care rostea:
- Cum vâjâie săgeata ta, iubite!... ca rândunica
zboară!... Şi râsete...
Iar colea, în sala întunecoasă de
ospete, se mai simţea
domoala pâlpâire a făcliilor aprinse şi respirarea
încinsă, şuierătoare a tuturora care stăteau faţă şi aşteptau
cuvintele lui Dapix. Pe urmă Dapix se ridică, întinse mâna
stângă către
soli şi vorba lui sună mai tare decît tunetul izbit din cer.
- Prin voi trimit şi eu răspuns lui Crassus al vostru, preaslăvitul, şi
pentru mine ameninţarea lui e ca o bute goală ce se rostogoleşte pe un
deal. E zgomot mult, dar nu se teme nimeni... De vrea pământurile
gete, de ne vrea robi, de vrea cetatea mea săracă de piatra, să vina să
le ia. Şi acel care vrea soaţă de la noi, nu pe Gebila i-o voi da, altă
mireasă îl va strânge în brate. Şi aceea va fi
moartea. Spuneţi-i dar aceluia ce v-a trimis la noi, că liberi
suntem şi liberi vom trăi, chiar de ar fi Crassus de zece ori mai
tare decât este!...
Când regele a rostit acestea toate, a izbucnit
deodată un
râs năprasnic între geţi. Aşa râdeau cu toţii, că
bubuiau pereţii sălii de ospete. Şi căpeteniile oastei, arătând
cu mîinile spre cei doi
soli, ziceau:
- Le-a dat cum se cuvine răspuns regele nostru acestor soli
obraznici... Parcă ar fi vorbit cu gura noastra Dapix... Ha, ha, ha...
Şi multă, multă vreme, când nu se mai vedea
nici colbul pe urma
cailor mânaţi în goana de cei doi soli pe calea
întoarsă, naprazna râsului mai clocoti acolo sub zidurile
din piatră sură de Dobrogea.
În acest timp, Crassus trecuse şi apa Dunării
pe plute. Făcuse
tabăra pe ţărm şi acolo îşi întîmpinase solii.
Aflând primirea ce le-o facuse Dapix, ce nu
voia să se supună
puterii oştilor străine şi nici să dea pe fata sa, Gebila, chezăşie,
puse să se ridice un altar zeului Marte, al războiului. Şi acolo jură
el să se răzbune cumplit. Jură că o să-l lege pe Dapix de un car şi aşa
o să-l târască prin toată ţara. Şi pe Gebila o va face sclavă,
dănţuitoare pentru dânsul la petreceri.
Dapix află de planurile pe care şi le făcuse
Crassus. Şi nu stătu nici
el pe gînduri. Flăcăi călări fură trimişi în cele patru
zări, ca să răscoale
ţara. Şi steagul său cu cap de lup şi coada ca de şarpe urla în
vânt, în tropotul sălbatic al cailor, chema pe geţi la
bătălie. Oştenii sorbeau întâi cu toţii, după datină, apă
din
Dunărea cea sfântă, apoi plecau la luptă.
În miazăzi se aprinsese ţara. Cerul ardea cu
vâlvătaie.
Când bătea vântul dintr-acolo, purta cu el cenuşă şi scrum,
purta şi vaiete prelungi de jale şi zgomote de luptă. Pe unde trecea
Crassus ardea întreg pământul. Sate, păduri
şi lanuri se mistuiau. Ca să înainteze oştirile duşmane trebuiau
parcă să se lupte cu fiecare zid, cu fiecare arbore, cu fiecare
muşuroi. Din dosul lor luptau cu desnădejde femei, copii,
bătrîni. Cu sape, cu topoare, înfruntau lăncile duşmane.
Apărau fiecare palmă de pământ. Pe aceia care îi puteau
prinde duşmanii îi legau robi. Sărmanii geţi porniţi spre
soare-apune se mai uitau încă o dată
cu durere la cuibul nimicit, la satele lor prefăcute în cenuşă şi
îşi plecau capetele acoperite cu plete lungi, sub lanţurile negre
ale robiei. Marele preot al lui Dapix urca în vremea asta pe
munte şi acolo
îl ruga fierbinte pe Zamolxis să ajute pe geţi în bătălie.
Femeile, copiii şi bolnavii, câţi mai putuseră scăpa, fură
trimişi sub grija fetei regelui într-o peşteră mare. Iar Dapix cu
bărbaţii porniră să atace oştirile duşmane.
Venise vara. Cerul era însă ziua înnorat
şi ploi mărunte
cădeau întruna. Noaptea nu se zărea în văzduhul tulbure
nici luna. Dupa credinţa lor străveche, geţii gândeau că duhurile
rele, norii, stau împotrivă ca Zamolxis, cerul senin, să îi
ajute în bătălie. Trăgeau atunci cu arcurile în nori, dar
cerul ramânea la
fel de negru. Şi cu amar în suflet luptătorii plecau din nou la
bătălie. Cu buzdugane înfruntau geţii oştirile duşmane. Loveau
întâi pedeştrii dintr-o parte ca lupii cei flămînzi o
turmă. Se repezea apoi şi Dapix, ca vulturul din zbor, cu călăreţii,
din partea cealaltă. Unde loveau, făceau în duşman pârtii
şi parcă secerau oştirile duşmane, trufaşe, îmbrăcate în
fier. Luptau necontenit... Dar Crassus poruncise să-i vie oştiri noi.
Şi cercul se strângea, se tot
strângea... Luptau pe viaţă şi pe moarte. Numai că zi de zi
păreau că sunt
mai mulţi duşmani. Tot mai puţini rămâneau geţii. Mai rămăseseră
câţiva războinici. Şi aceia se strânseseră să apere
cetatea. Nu mai aveau merinde, nu mai aveau nici arme, nici leacuri
pentru cei
răniţi. Şi pe deasupra preotul cel mare, acela care îl chemase pe
Zamolxis în ajutor, căzuse doborât de o săgeata.
- Ce hotărâm să facem? întrebase Dapix într-o noapte
la sfatul celor care mai erau în viaţă în cetate.
- Ne vom lupta până la moarte! rostiseră cu toţii într-un
glas. Cetatea n-au s-o poata lua... în peştera unde ne sunt
adăpostiţi bătrînii şi femeile, asemeni nu vor putea să
patrundă...
Puţini erau razboinicii în cetate, dar nimeni
nu se putea urca pe
ziduri din afară. Cine încerca, se pravălea în vale lovit
de piatră sau săgeată.
Aşa trecu şi vara cea fierbinte, veni şi toamna,
apoi iarna plină de
nopti vijelioase. Din când în când razboinicii
ţâşneau afară din
cetate, loveau în tabară duşmană cu putere şi se întorceau
degrabă, urcau din nou pe ziduri şi le apărau. Sosise iarăşi primavara.
Vântul bătea încetinel prin
sălcii. Şi iarba înverzise pe coline. Nu mai era însă nici
larma cea voioasă, nici glasuri dulci de fete nu se mai auzeau pe
ziduri. Aceia care îşi încercaseră puterea cu ghioaga sau
cu arcul, în zilele de odinioară, nu mai erau pe lume. Pe
zidurile înnegrite ale cetăţii nu mai erau acuma decât doi
luptători. Unul se numea Dapix, celalalt Gebeides; dar nu predau
cetatea şi încă se luptau.
Ca să nu prindă de veste duşmanul că nu sunt
decât doi,
făceau într-una larmă în cetate şi înşiruiseră pe
ziduri niste momâi de paie, având pe ele căciulile celor
căzuti.
Trăgeau apoi cu arcurile când dintr-o parte, când
dintr-alta; să socotească oştenii din tabăra duşmană că zidurile
sunt vegheate încă bine. Numai că iată, într-un amurg, pe o
ploaie înţesată cu
clăbuci, când până şi străjile duşmane erau
vârâte în corturi, la zidul dinspre miazănoapte
al cetăţii se arătă un om cu o pînză albă în vârful
unui băţ. Acesta făcea semn că vrea să urce în cetate.
Dapix lăsă pe ziduri burduful cu o frânghie şi
îl ridică.
Credea că e vreun sol! Bărbatul ce venise era un om înalt,
spânatic şi cu priviri
piezişe. Se înfăţisă la rege, îi căzu în genunchi şi
începu să-i spună:
- Stăpîne, eu sînt un mare preot al geţilor... Mă cheama
Licegeu şi am trăit până acum în munte. În vis mi-a
apărut într-una din nopţile trecute Zalmoxis, înţeleptul,
şi m-a învăţat să vin la tine şi să te ajut!...
- Vorbeşte, zise Dapix. Ce porunci dă Zalmoxis?
- Zeul te îndeamnă să trimiţi la miezul nopţii pe oşteanul cel
mai vrednic pe care îl ai, ca să răscoale geţii din
triburile de dincolo de munţi, ce nu au aflat încă vestea că
tu te lupţi... Când va ieşi oşteanul pe poartă, au să intre
în
locul lui duhurile bune. Şi tu vei birui pe urmă oastea duşmană pe care
o cârmuieşte Crassus.
- Să fie oare voia zeului nostru aceasta? mai întrebase Dapix.
- Răspund cu viaţa mea, de nu ai să-l înfrângi pe Crassus!
grăise Licegeu.
- Atuncea fie, hotărâse Dapix. Să plece Gebeides. Rămân
doar eu
să apăr cetatea...
- Cum? Nu mai este nimeni în cetate afară de
voi doi? rostise Licegeu, făcând o faţa lungă. Voi doi vă mai
luptaţi cu oastea lui Crassus? Asta nu este de crezut... Poate mai sunt
pe ziduri, la porţi, pe undeva, oşteni gata să lupte!
- Doi geţi, atâţia suntem, râsese
bravul Dapix spre Licegeu. Noi singuri alergăm pe ziduri de colo
până colo... Dar ce mai vorbă lungă, să se deschidă poarta la
miezul nopţii şi Gebeides poate să plece... Să încaleci,
Gebeides, pe calul meu cel negru, cel mai sprinten... Adică nu, mai
spune-mi înainte, Licegeu, cum te-au lăsat romanii să treci spre
ziduri fără de primejdii?...
Lui Licegeu îi luceau ochii vineţi:
- Ai văzut bine, o, rege, că am venit pe o ploaie aşa de tare, că
înseşi străjile se ascunseseră în corturi...
- Şi totuşi, mi se pare cam ciudat, mai spuse regele.
- Nu e deloc ciudat, răspunse preotul, tu ştii cât e de mare
puterea lui Zalmoxis! El însuşi m-a vestit prin vis să vin la
tine pe o ploaie cu spume, când străjile se vor vârî
în corturi. Mai mult, el le va lua vederea în timpul
cât voi trece. Aşa a fost, cum te-ai încredinţat tu
însuţi. Şi că nu mint, ţi-am spus, şi ţi-o repet, răspund cu
viaţa mea...
- De e asa, de nu mă înşeli, să se împlinească totuşi voia
lui Zalmoxis, poate că în ceasul cel din urma tot ne va ajuta!...
spusese la sfârşit viteazul Dapix. Să plece Gebeides!...
S-au strâns în braţe încă o data
ca pentru o
despărţire lungă, cei doi viteji.
- Când te întorci, după ce om birui, grăise încă o
data regele, vei face nunta cu Gebila!... şi ne vom veseli... Iar tu
vei face un cântec pentru izbânda noastră, Gebeides!
- Îţi multumesc, mărite! rostise Gebeides.
A încălecat flăcăul pe calul cel negru, cel
mai sprinten. Şi
Licegeu a deschis poarta, care era spre miazăziua. Calul a năvălit
în întunericul adânc şi fără stele. A
făcut numai câţiva paşi. În calea lui fuseseră
înfipte în pamânt, cu vârfurile în sus,
frânturi de paloşe şi capete de lăncii. A cazut calul şi
Gebeides a simţit cum ştreanguri groase îi împresoară
trupul, de mâini şi de picioare.
- Trădare! a apucat să strige Gebeides.
Şi falsul preot şi-a aruncat mantia din spinare, a
luat în
mâini o lance de la oştenii duşmani ce pătrundeau cu grabă prin
porţile deschise, şi s-a repezit la Dapix. Dar numai cu o lovitura de
paloş Dapix l-a prăvălit cu capul în ţarină pe vânzător.
S-a avântat pe prima treapta a scării înguste, boltite,
răsucite, care ducea spre mijlocul cetăţii, cu paloşul
întins către duşmanii ce năvăleau spre el. A început o
luptă cum nu se mai văzuse de când e lumea lume, de când pe
cer e soare, de când în mări sunt valuri şi de
când bate vântul prin stepa dobrogeană... Nu! O astfel de
luptă nu mai văzuse nici cerul şi nici pamântul niciodată...
Un om, un get, dar un viteaz, ce luptă pentru ţara
şi pentru
libertate, având în mâna un paloş, să înfrunte
fără teamă o oştire întreagă, cu arme măiestrite, cu generali
isteţi!...
Legenda povesteşte că s-au luptat pe treptele acelea
de piatră zile şi
nopţi... nu ştie nimeni câte... Dar multe... Multe... Şi pentru
fiecare treaptă ce o dobândeau năvălitorii, plăteau râuri
de sânge. Scara aceea era până sus plină de trupuri de
războinici duşmani. Iar regele rănit, însângerat, aproape
de capătul puterilor,
tot mai lupta... Când a simţit că braţul nu vrea să îl mai
slujească, s-a
tras luptând în turn. S-a zăvorit acolo. A luat în
mâna cupa de lut umplută cu otravă, pe care o pregătise
încă din timp. Şi a sorbit-o toată, cu sete, strigând:
- Nu voi, ci mişelia m-a biruit. Dar Dapix nu trăieste decât
liber, nici moartea nu o primeşte de la voi, ci şi-o dă singur...
Cum a căzut pe lespezi, au pătruns şi duşmanii
în turlă. Şi se
uitau încă la dânsul cu teamă. Dar braţul acela care
înfruntase cu atâta vitejie o oştire, era de asta data
fără vlagă. În turlă s-a urcat şi Crassus, cu coif de aur, cu
chipul rece.
- Acesta este Dapix? a întrebat pe cei din preajmă.
- Acesta!...
- Să fie înfipt în ţeapă!... Apoi să mi-o aduceţi pe fata
lui, Gebila, din peştera unde se află!...
S-a facut iar solie şi a plecat la peştera în
care se aflau
bătrânii, bolnavii şi femeile. Au strigat de afară:
- Slăvitul nostru Crassus o cere de nevastă pe fata regelui. Dacă
ne-o daţi de bună voie, ceilalţi puteţi fi liberi ca să plecaţi
oriunde, după plac...
- Juraţi întâi, venise cu răspunsul din pesteră un
batrân, că vă veţi ţine cuvântul şi nu va fi din nou
înşelăciune. Altminteri nu dăm fata. Noi avem înca
arme. În peştera aceasta voi nu puteţi pătrunde...
- Jurăm pe zeii nostri cei puternici... le răspunsese de afară solia.
- Aduceţi dară o sută şi unu cai, aşa cum se cuvine la nunta unei fiice
de rege get, mai adăugise batrânul. Să încalece pe ei
mireasa şi cele o sută de fecioare ce o însotesc.
- Altminteri nu ne-o daţi?...
- Altminteri nu!...
- Să se trimeată caii ceruţi, dăduse porunci Crassus, aflând
această dorinţă a geţilor.
S-au trimes caii. Fecioarele, în frunte cu
Gebila, în
valuri albe, au iesit în şir lung din peştera. Cum au ieşit s-au
repezit pe cai. Au mers de-a dreptul către tabăra duşmană. Pe cerul
pînă atuncea înnorat începuse deodată să se
vadă şi faţa aurie a soarelui. Albastrul cel senin împresura tot
câmpul într-o lumina dulce. Fecioarele au dat însă
într-o clipa vălurile lor albe de-o parte. Şi de sub ele au
scos în grabă paloşe late, lucii şi tăioase. Au început să
cînte toate cu glasurile cristaline:
Cum umblă vântul liber peste câmpuri,
Şi cum se zbate marea în prăpăstiile de apă,
Tot astfel sunt şi geţii liberi, liberi,
Nu se tem de primejdii, nici de moarte!...
Din zborul cailor s-au năpustit spre cortul
căpeteniei duşmane. Gebila
a rostit:
- Aceasta este nunta, preaslavite Crassus, pe care vreau s-o fac cu
tine...
Crassus, văzând primejdia de moarte care
venea, a
încălecat pe calul cel mai iute şi a fugit gonit din urmă de
stolul de fecioare... Au sărit însă şi ceilalţi în ajutorul
său. A început lupta... Şi fiece fecioară getă avea în faţa
ei mulţime mare de
oşteni cu lănci ridicate, cu paloşe, şi apăraţi de scuturi. Nu mica a
fost paguba duşmanilor în ceasurile acelea. Şi nu
puţini au fost aceia care au căzut sub paloşele ascuţite.
Pe urma ele s-au retras spre Dunărea măreaţă,
liniştită... Acolo
s-au azvârlit în fluviul sfânt, ce duce pe viteji
în casa lui Zalmoxis. În părul lor bălai, sau negru, luceau
lin razele de soare ca niste boabe scumpe de mărgăritar.
De ciudă, căpetenia duşmană a dat poruncă să se
zideasca peştera la
gură, să se răstoarne asupra geţilor închişi acolo un munte de
ţărână, să nu se mai cunoască nici urma întâmplării.
Şi să se pârjolească încă o dată ţara getă.
Târziu, cu ani în urmă, după această
întâmplare, venea pe ţărmul mării, precum se povesteşte, un
om, un biet batrân orb, un cântăreţ din alăută.
Venea grăbit şi nu întreba pe nimeni pe unde este calea, căci
paşii îl duceau singuri spre locurile prin care vieţuise
odinioară. A tot venit. A coborât pe drumuri, tot mai în
jos,
până a ajuns în locurile acelea unde fusese odată cetatea
de piatră sură a lui Dapix. A sărutat pamântul strămoşesc şi 1-a
stropit cu lacrimi din ochii stinşi. S-a asezat apoi între cetate
şi locul unde fuseseră
îngropaţi de vii toţi geţii liberi. S-a asezat pe o piatră şi a
început să cânte.
- Cine eşti tu? l-au întrebat stăpânii noi ai locurilor
gete.
- Sunt Gebeides! a zis cîntăretul. Am căzut rob pe
când eram flăcău. Duşmanii mi-au scos ochii, zicând că
păsările oarbe au viersul mai frumos. M-au făcut cântăreţ la
ospeţele lor.
- Şi tu?... Cum ai putut trăi, tu, viteaz get, ca rob chiar la aceia
care v-au sfărâmat cetatea? au întrebat iar acei oameni.
- Nu am trăit decât cu gândul să mă întorc odată, să
mai sărut ţărâna strămoşească, să cânt aici până la
cea din urmă clipă pe Dapix cel viteaz, pe fiica lui Gebila, pe draga
mea...
- Atuncea cânta!... au grăit bărbaţii, femeile şi chiar
copiii.
Şi Gebeides a început să cânte. Glasul
şi-l însoţea
cu alăuta... Oamenii îl ascultau, plângeau fierbinte, dar
învăţau
cum trebuie să lupte aceia cărora le este draga libertatea. A stat
acolo până la ultima suflare...
De treci şi astăzi prin câmpia ce se
întinde între
Dunăre şi mare poţi să mai vezi piatra aceea unde a stat Gebeides şi a
cîntat cântecul lui pentru viteazul Dapix şi fiica lui,
Gebila!...
...
...
...
...
...
