Se povesteşte că pe vremea lui Vlad Ţepeş erau o mulţime de cerşetori
în Ţara Românească. Şi cum Vodă ura pe oricine era hoţ sau
înşela nu trecu mult timp până să vadă că mulţi dintre
cerşetori nu erau bolnavi şi neputând să muncească ajungeau la
mila oamenilor, ci erau pur şi simplu leneşi şi înşelători.
Auzind toate astea Vodă puse un om de încredere să cerceteze pe
toţi cerşetorii şi pe cine simţea el că înşeală să îl cheme
la casa unui boier anume, într-o anumită zi, pentru că Vodă urma
să dea acolo un ospăţ regesc pentru cerşetorii care nu se descurcă nici
cu cerşitul.
Şi umblă omul nostru de dimineaţa până seara şi vorbi cu toţi
cerşetorii din cetate şi dimprejurul acesteia, că a doua zi, la ospăţ,
abia de ăîncăpură toţi cerşetorii în casa boierească.
Şi, după ce i-a lăsat să petreacă toată noapte, când toţi erau
obosiţi de-atâta mâncare şi băutură, Ţepeş a poruncit să se
ferece toate uşile şi ferestrele şi să se pună foc conacului din toate
cele patru laturi.
Nimeni nu a scăpat şi aşa se spune că a scăpat Ţepeş Târgoviştea
de cerşetori. Ba, mai rău, se spune că a scăpat toată ţara că atunci
când s-a dat sfoară-n ţară de fapta lui Vodă nimeni nu a mai
văzut pe cineva cerşind.
Dreptatea lui Ţepeş
Se spune că era un negustor străin care avea treburi prin Ţara
Românească. Şi a făcut el ce a făcut şi a pierdut o pungă de
1.000 de galbeni. Şi a început să se răspândească vorba că
va oferi 100 de galbeni celui care îi va aduce punga fără să ştie
că legea lui Ţepeş spunea că orice găseşti să duci proprietarului că
altfel în ţeapă ajungi. Şi nu a trecut mult timp pănâ ce un
valah a venit la negustor şi i-a spus el a găsit punga şi a venit să o
înapoieze că socotea că este a negustorului.
Negustorul se apucă să numere galbenii, vede că sunt toţi cei 1.000,
dar nu a mai vrut să îi dea valahului 100 din ei, aşa cum
promisese. Aşa că îi mulţumeşte pentru că i-a adus punga şi să
folosească sănătos banii care i-a luat deja, că în pungă sunt
doar 900 de galbeni.
Auzind acest lucru, nişte oşteni
ai lui Vodă l-au luat imediat pe om pe sus să îl ducă la judecata
lui Vodă şi l-au luat şi pe negustor cu pungă cu tot. Acolo au numărat
galbenii şi au văzut că erau toţi galbenii şi că valahul nu era vinovat
de cele spuse de negustor.
Fiind un negustor neamţ şi nedorind zâzanie, Vodă a renunţat la
obiceiul săi de a-i trage în ţeapă pe cei dovediţi a fi martori
mincinoşi dar i-a spus că punga, fiindcă are doar 900 de galbeni,
înseamnă că nu este a lui. Aşa că va rămâne în grija
împărăţiei până ce va apare adevăratul proprietar al
pungii. Atât iar fi trebuit negustorului să cârtească.
Drept în ţeapă ajungea. Aşa că se mulţumi că a scăpat de
scărpinătura ţepei şi pe-aici ţie drumul...
Cât despre valah, Vodă numără 101 galbeni şi ăi dădu ca răsplată
pentru dreptatea sa. Valahul numră galbenii, văzu că este unul în
plus şi îi spuse lui Vodă de plusul găsit. Văzând cât
de drept este, Vodă îi mai dădu 100 de galbeni şi îi spuse
că cei 100 în plus sunt răsplată ca să fie iertat că l-a pus la
îndoială şi l-a testat cu acel galben în plus, dorind să-l
tragă-n ţeapă dacă nu spune de acel plus.
Ata era dreptatea lui Ţepeş...
Dumnezeu şi oaia
Sărmana oaie,
aşa blândă cum o ştiţi, îndura multe necazuri din partea
celorlalte animale. Vitele din curte o loveau şi o alungau, căinii o
muşcau, lupii îi furat mieii şi-o sfăşiau şi pe ea când
puteau. De aceea se duse într-o zi la Dumnezeu să-l roage să-i
uşureze soarta. Dumnezeu o ascultă cu bunătate şi grăi:
- Văd, buna mea făptură, că nu ţi-am dat ceva să te aperi. Vrei să-ţi
pun în gură colţi puternici şi la picioare gheare ascuţite?
- O, nu, zise oaia. Nu vreau să semăn cu fiarele de pradă.
- Sau vrei să-ţi pun otravă în gura ta?
- Nu, nu, se împotrivi oaia. Nu vreau să mă asemăn cu şerpii,
care sunt vietăţile cele mai reci!
- Atunci să-ţi pun coarne vânjoase pe frunte şi să-ţi
întăresc spinarea?
- Nici asta, bunule Părinte, căci nu-mi place să fiu ca un ţap.
Dumnezeu
stătu o clipă pe gânduri şi grăi din nou:
- Dar trebuie să-ţi alegi ceva din toate acestea, ca să poţi face şi tu
rău celor ce te prigonesc.
- Ca să pot face rău, zise oaia oftând? Mă tem, că având
puterea aceasta, să nu nedreptăţesc pe cineva, că eu ştiu ce-nseamnă a
nedreptăţi pe vreun semen de-al tău. Rămân mai bine aşa cum sunt,
Stăpâne!
Dumnezeu o
binecuvântă pentru curăţenia, răbdarea şi recinţa ei, iar din
ziua aceea oaia nu se mai plânse de soarta ce avea.
Legenda cerbului
Dumnezeu, după ce a făcut toate animalele şi vietăţile, a
orânduit apoi fiecăruia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă
traiul. A rânduit ca peştii să trăiască în ape, păsările să
zboare prin aer, şerpii şi alte jivine în pământ, urşii,
lupii, cerbii şi căprioarele în păduri, şi aşa a dat fiecăruia
locul de trai şi felul de viaţă.
Dintre toate
animalele care trăiesc în pădure, cerbul, mai mândru şi mai
încrezut în el, ceru să fie mai-marele pădurilor şi
munţilor. Dumnezeu primi să împlinească dorinţa cerbului, dar
îi puse o singură condiţie şi anume:
- Eşti sigur că vei putea dobândi ascultarea celorlalte dobitoace?
Cerbul,
mândru, făgădui că da, el se simte în stare să se facă
ascultat şi iubit de supuşii săi.
Dumnezeu,
văzând aşa, a dat binecuvântarea cerbului şi-l trimise
să-şi împlinească obligaţia.
Cerbul, plin
de recunoştinţă, mulţumi lui Dumnezeu, şi-i mai ceru ceva înainte
de plecare, cam cu sfială ce-i drept, dar ceru.
- Doamne, ca sp fiu cunoscut de supuşii mei, dă-mi un semn după care să
mă deosebesc de toţi şi să fiu văzut de la depărtare!
- Să-ţi vopsesc blana în roşi, propuse Atotştiutorul, cerbului?
- Nu, Doamne, aş vrea ceva mai frumos.
- Atunci să te fac bălţat, alb cu negru?
- Bunule Părinte, să-mi fie cu iertare, dar drept să spun, nu prea
mi-ar conveni.
- Ai ce vrei, zise Dumnezeu puţin cam supărat, văzând că cerbul e
nemulţumit?!
- Doamne, eu cred că mi-ar sta bine cu o coroană mare pe cap, aşa cum
se cuvine unei căpetenii peste pădurile munţilor.
- Bine, cerbule, precum ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne,
precum am dat boilor şi altor făpturi ale mele, iată te
binecuvântez să porţi pe cap două crengi verzi, frumoase şi
rămuroase, de stejar, care să-ţi stea falnice ca două pompoane.
Şi
zicând aşa, înfipse în capul cerbului două crengi
verzi de stejar.
Cerbul
mulţumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat şi mărirea în care
l-a blagoslovit şi plecă să stăpânească pădurile. În clipa
în care cerbul îşi luă rămas bun de la Făcătorul lumii,
acesta îi aminti să nu-ţi uite făgăduiala.
Şi
plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce
făcuse lui Dumnezeu, că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i
s-a încredinţat. Dumnezeu, care ştia tot ce are să se
întâmple, urmărea cu priviri neîncrezătoare cum
falnicul cerb o luă la goană spre împărăţia tainică a pădurilor.
Cum ajunse la
marginea pădurii, cerbul scoase un strigăt puternic, ca să adune
animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui, noul stăpân
al pădurilor. Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile, începură
chiar să se adune, pentru a asculta porunci de la cel ce de Dumnezeu
era ursit sp le fie acum stăpân.
Dar un lup
flămând nu voia însă să bage de seamă cele ce spunea cerbul
şi în fugă se îndreptă spre o stână din apropiere,
pentru a-şi face rost de ceva de ale gurii. Cerbul, se înţelege,
căută să impună ascultare lupului, dar lupul, dispreţuindu-l, îi
arătă nişte colţi, încât a înfiorat de spaimă pe cel
care ceruse lui Dumnezeu să fie mai mare peste păduri. Şi dacă cerbul
n-o lua la sănătoasa, nu se ştie ce se putea întâmpla. Şi
cerbul înspăimântat, revoltat şi mâniat de obrăznicia
lupului, o luă la goană la Dumnezeu, să i se plângă
împotriva lupului.
Cum îl
văzu, Atotputernicul îi zise:
- Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Păi nu eşti tu cel care te
încumetai a te crede vrednic să te faci respectat şi ascultat de
toate fiarele pădurilor?
Cerbul,
ruşinat, nu putu să răspundă nimic. Înţelesese că Dumnezeu i-a
împlinit voia, numai ca să-l convingă de neputinţa lui. Îşi
dădu acum seama de proverbul care s-a adeverit că: "socoteala de-acasă
nu se potriveşte cu cea din târg". Văzuse că a fost necugetat şi
prea mult încrezut în puterile sale, care nu erau deloc
după cum îşi închipuise el. De aceea plecă capul ruşinat
în faţa Atotştiutorului şi tăcu. Dumnezeu voi să-l pedepsească pe
cerb, pentru că s-a încumetat să ceară ce nu i se cuvenea şi nu
merita, însă îl lăsă în pace zicându-i:
- Să rămâi fălos precum şi fricos, cum mi te credeam! Ramurile
cerzi şi frumoase, ce ţi le-am înfipt ca o coroană în cap,
să se usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai
pierdut rangul de căpetenie a pădurilor.
Şi în
adevăr, povestea spune că de atunci a rămas cerbul fălos, dar şi
amarnic de fricos, iar acele ramuri de stejar uscate i-au rămas pe cap
până azi în chip de coarne.
...
...
...
...
...
