Se povesteştă că trăiau odată într-o căsuţă sărăcăcioasă o femeie
bătrână şi fata ei. Femeia, ca să poată să-şi întreţină
fata, grea bolnavă, torcea zi şi noapte, făcând rost de
câţiva bănuţi pentru mâncare şi pentru doctorii ce veneau
pe la fata ei.
Într-o zi trece pe lângă căsuţă Crăiasa Vară într-o
caleaşcă de foc. Aflând de necazul femeii şi mai ales de boala
fetei îi dă acesteia un caier de foc şi îi spune să toarcă
un firicel subţire pe care să-l prindă cu o fundă pe pieptul fetei ca
aceasta să se facă bine. Încearcă biata femeie să toarcă dar
parcă putea? Caierul era de foc şi bătrâna nu putea nicidecum să
toarcă măcar un firicel. Bătrâna a revenit necăjită la caierul ei
şi îşi plângea necazul zi şi noapte.
A mai trecut o vreme până când, din senin, pe lângă
casa bătrânei trece Crăiasa Iarnă. Înduioşată de necazul
bătrânei îi dăruieşte un caier de zăpadă şi îi spune
să pună cele două caiere, de foc şi de zăpadă, la un loc şi să toarcă
aşa. Zis şi făcut, se pune femeia pe treabă şi toarce din cele două
caiere un fir împletit, unul de foc şi unul de zăpadă.
Când termină face o fundă şi îl pune pe pieptul fetei care
numaidecât se ridică din pat vindecată şi o îmbrăţişează.
Mare bucurie pe bătrâna noastră.
Cum îi rămase mult fir de foc şi mult fir de zăpadă, se pune
femeia noastră pe tors zi şi noapte. Şi torcea fir împletit, roşu
ca focul şi alb ca zăpada, îl făcea fundă şi îl dăruia
oamenilor să le aducă bucurii şi sănătate, aşa cum îi adusese şi
ei.
Şi, de atunci, oamenii pun în pieptul celor dragi, fir de foc
împletit cu fir de zăpadă, strâns în fundă, ca să
aducă sănătate şi bucurie tuturor celor ce îl poartă.
Sfântul Petre şi orbul
A fost unde a fost şi a fost când a fost un orb şi un olog şi
s-au prins fraţi de cruce s-a zis orbul:
- Sui frate, -n ciuş, eu te-oi purta şi tu mă-i îndrepta pe unde
să merg. Ce om câştiga, om împărţi frăţeşte.
Ş-au pornit la cerşit. Au cerut ei cât au cerut... Ce au căpătat,
au mâncat, au băut, s-au îmbrăcat. Ba au mai adunat şi un
sac plin de merinde. Ajunşi la marginea unei gârle, se aşezară să
se ohidnea şi orbul grăi:
- Hai ologule să împărţim merindele! Măsoară tu şi pune o porţie
mie, una ţie, una mie, una ţie... Mai stăm şi noi pe acasă, cât
om avea ce mânca, că vine iarna.
Şi ologul a început să măsoare şi punea pentru el o porţie şi
când venea rândul orbului se făcea că îi pune porţia.
Şi gândind ologul că orbul îşi va da seama până la
urmă că nu i-a lăsat nimic şi neîndurându-se să îi
dea măcar 2, 3 porţii, îl dădu brânci orbului în apă
ca să scape de el. Şi apa a luat orbul şi la dus departe.
Rămas singur ologul găsi un pod şi se aseză la un capăt
începând a cerşi:
- Faceţi-vă milă şi pomană de un biet olog!
Aşa, Dumnezeu şi cu sfântul Petre tocmai stau la taifas după masă
şi văd nelegiuirea ologului. Sfântul Petre numai ce ia paharul cu
vin şi zvârrr... după olog, dar paharul s-a izbit de toartele
cerului şi s-a făcut cioburi. Dumnezeu atunci a zâmbit şi a spus:
- Hei, Petre! Tu crezi că ai lovit ologul şi când colo tu mi-ai
spart paharul şi ai pătat cerul. Dar fiindcă ai vrut să dai în
capul vinovatului, binecuvântate fie ţăndările şi vinul.
Suflă apoi asupra cerului şi făcu cioburile stele, iar vinul nori.
Dimineaţa, când pământul se acoperi de rouă, Dumnezeu zise:
- Acu Petre, ia-ţi toiagul, du-te pe pământ de spune orbului să
se spele în trei dimineţi cu rouă pe ochi şi iar va căpăta
vederea, că m-am grijit deja de el să scape din apă şi să ajungă la
casa şi femeia lui. Dar mai întâi să nu uiţi să în
încerci sufletul!
Aşa că a pornit sfântul Petre pe pământ şi ajuns la orb, ca
să-i cerce sufletul, a întrebat:
- Ascultă, omule, sunt un biet drumeţ, lasă-mă să rămân la noapte
în casa ta!
- Bucuros, moşule! Dar la mine ca la omul nevoiaş, n-avem nici de unele
şi numai bunul Dumnezeu ştie cum o ducem.
A aşternut femeia ţoale afară pe prispă, că era în luna lui
Florar, şi l-a găzduit pe moşneag cum a putut mai bine. Când s-a
revărsat de ziuă, a chemat sfântul Petre pe orb, l-a
învăţat să facă aşa cum zisese Dumnezeu şi a plecat.
Şi orbul nostru s-a spălat pe ochi cu rouă, în trei dimineţi, şi
a dobândit vederea. Atunci a priceput că acel moşneag pe care
îl găzduise fusese un sfânt.
Şi om gospodar şi plin de bunătate a rămas până la
sfârşitul zilelor lui dând răsplată astfel lui Dumnezeu
pentru darul făcut.
...
...
...
...
...
