În
vremea strămoşilor noştri cei mai de demult, în locurile pe unde
se varsă azi Prutul în Dunăre ieşea ades din bătrânul
fluviu un şarpe uriaş, spaima pământului. El dormea mai multe
zile şi nopţi pe patul de nisip din străfunduri şi-odată mi-ţi pornea
pe mal după pradă, plăcându-i cu osebire viţeii, mieii şi chiar
copiii oamenilor. Astfel turmele şi cirezile se micşorau
încet-încet, spre groaza şi jalea oamenilor, iar pierderea
copiilor devenise o cumplită pacoste.
Bine i-a fost
jivinei până într-o zi, cînd l-a răpit chiar pe fiul
unei mari căpetenii din acele părţi. Slăvitul stăpân a dat sfoară
în ţară că cine va ucide şarpele va fi răsplătit în aur şi
pietre scumpe, ba încă va fi luat pe lângă sine, ca fiu şi
moştenitor, în locul celui dispărut.
Auzind despre
acestea Porata şis şi Prutu, viteazul fiu al unei bătrîne dace,
s-a-nfăţişat degrabă la mai-marele şi i-a zis :
- Eu voi ucide şarpele, cu voia măriei tale !
- Bine, i-a răspuns regele nu prea încrezător, căci au mai
încercat şi alţii să răpună fiara. Dar ca semn c-ai doborât
şarpele să-mi aduci măcar limba lui, dacă n-a fi chip să-l văd eu
însumi, cu ochii mei.
S-a pregătit
Porata ce s-a pregătit, călindu-şi săgeţile până şi-a umplut
tolba. Şi-a luat arcul şi buzduganul şi, înainte de răsăritul
soarelui, s-a urcat tocmai în vârful unei sălcii pletoase,
cam pe unde ieşea jivina să se sature. N-a aşteptat el prea mult, că un
şuier cumplit îi luă auzul şi văzu cum se despică valul cât
casa, de-l cuprinse ameţeala. Dar făcându-şi repede curaj, a
scăpat prima săgeată, care a apucat să străpungă doar coada balaurului.
Dihania s-a zbătut de s-a cutremurat tot fluviul. Un val uriaş izbi
salcia, aplecând-o la pămînt. De durere şi furie, şarpele o
porni orbeşte peste câmpuri în sus. Dar săgeata din coadă
se-nfipsese atât de bine în ţărînă, încât
trăgea în urmă un şanţ adînc, ca o brazdă uriaşă.
Porata se
gîndi să nu-i scape prada şi, fluierîndu-şi calul ce stătea
ascuns nu departe, încalecă şi luă urma şarpelui. Ţintea săgeată
după săgeată, din fuga calului. Însă cu cât se-nmulţeau ele
în trupul monstrului, cu atât mai avan îşi iuţea
acela umbletul nefiresc, mai-mai să se facă nevăzut.
Însuşi
regele şi alt popor adunat au văzut acestea, din geana unei coline. Pe
când maica bătrînă simţi un junghi în inimă, care-i
spuse că fiara pusă pe-alergătură ţinteşte s-ajungă la capătul de
miazănoapte al pămîntului, de unde nimeni nu se mai
întoarce. Dacă se lasă ademenit, Porata e ca şi pierdut.
- Porata ! Porata! întoarce-te, Porata ! începu să-l strige
cu glasul frânt, numai că viteazul nici n-o auzea, nici goana nu
şi-o contenea.
Atunci maica
porni în căutarea lui, după semnul de albie, adică pe dâra
adâncă a săgeţii, nemaicontenindu-şi trista chemare ca un bocet.
După
cîteva zile de fugă, şarpele s-a strecurat tocmai sub o
stâncă dintr-un ţinut depărtat şi muntos. Sosi mai apoi şi Porata
şi lovi cu buzduganul de făcu stânca ţăndări. Din acel loc
izbucni o apă viforoasă, al cărei talaz înspumat porni 'la vale
pe albia abia săpată, pînă ajunse în Dunăre, unde se varsă
şi astăzi. În drumu-i nestăvilit, pe la mijloc de cale, dădu
peste maica bătrînă, ce venea pe albie în sus, şi-o trase
la adînc. Un val a mai ridicat-o doar o clipă deasupra, ca pentru
rămas bun de la lumea albă. Dar şi din afund ea striga mereu, iar
valurile o-ngânau jalnic, cu grai aproape omenesc :
- Prutu ! Prutu ! Prutu !
Porata ar fi
coborât pe râu la vale, cu limba şarpelui atârnată de
arc. În acel loc anume s-ar fi zvârlit în viltoare,
să-şi scoată maica din adânc. Bătrânii mai de demult
mărturiseau că noaptea pe lună plină unii pescari umblători cu bărcile
pe sub lozii l-au şi văzut pe flăcău orbecăind prin străvezimea apei
după strigătele mamei sale. Era palid la chip, dar viu ca toţi oamenii.
Cică în zori de zi, înainte de ciripitul păsărilor, numai
să pui urechea pe mal că şi auzi şoapta valurilor,
îngânând-o aidoma pe bătrînă :
- Prutu... Prutu...
Şi Prut a
rămas pe veci numele râului, spre pomenirea celui ce-a ucis
şarpele, izbăvind lumea de pacoste şi prăpăd. Împărăţia lui e sub
apă, iar moştenirea în inima oamenilor.
Crăciun, Crăciuneasa şi fetele ei
Când
s-a început lumea, oamenii lucrau la lună şi noaptea, cum ar
lucra ziua la lumina soarelui, că erau mai credincioşi, că nu erau
legile împărţite. Maica Domnului s-a simţit grea la Ovidenie. Pe
atunci era unul Crăciun. Acela pornise cu 12 care cu povară către
moară. Şi el era aşa de rău, că nu lăsa pe nimenea să doarmă noaptea;
pe fete, pe femeie le bătea, că toate erau betege şi stâlcite.
Vine Maica Domnului în ajuns la femeia lui Crăciun şi cere
găszduire. Dar femeia îi spune că tare rău bărbat are şi că nu se
încumetă să facă asta. Dar cum s-a rugat Maica, a făcut femeia să
o primească în ocol. Pe atunci încă nu erau stele pe cer,
numai luna umbla, dar cum a născut Maica, acolo, în ocol, un
luceafăr mare apăru pe cer.
Şi, drept mulţumire, Maica vindecă toate rănile, femeii lui Crăciun şi
felelor lui.
Crăciun văzând luceafărul crezu că i-a loc foc casa şi porni
val-vârtej înapoi. Ajuns acasă văzu minunea şi simţi
sfinţenia Maicii, luând-o şi cinstind-o în casă.
Şi de atunci el s-a schimbat şi om bun tare s-a făcut, ajutând pe
toată lumea şi făcând daruri dintre cele trebuincioase celor care
nu aveau, că până în ziua de azi se pomeneşte de Crăciun
alături de Naşterea Domnului.
Şi pentru fiecare faptă bună a lui Crăciun, apoi a fiecărui om bun, pe
cer au început să apară stele. Şi în ziua de azi ele tot
apar.
...
...
...
...
...
