Legende

                Peştera lui Zamolxis - Polovragi

                Zeul Om, Zamolxis, atât de iubit de daci a fost găsit cel mai mult prin câmpia "Poleo", locul unde se adunau vracii şi iniţiaţii dacilor. Aici el, ca zeu om, povăţuia şi ajuta pe ermiţii daci să vindece toate bolile vremurilor (cu ajutorul plantelor, vorbindu-se chiar despre o plantă dispărută pe numele "polovraga"), existând în peştera de la Polovragi până şi tronul/ scaunul acestuia. Se spune că atunci când cobora în această câmpie el se adăpostea în misterioasa peşteră de de Polovragi numită astfel fiindcă adăpostea vracii din Poleo (Poleo-vraci). Prin această peşteră, Zamolxis, intra în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea Sarmizegetusei, faţă de dacii obişnuiţi care puteau comunica cu cetatea dacică aflată la 300 de metri deasupra peşterii. Ceilalţi vraci se adunau în jurul locului sacru de la Poleo peste care s-a construit Mănăstirea de la Polovragi.
                Pentru a proteja acele locuri de cei ce nu aveau ce căuta pe acolo, se spune că Zamolxis, a pus blestem greu care veghează locul şi în zilele noastre. Mărturie stau zecile de cazuri povestite în popor, despre ciobani cărora le-au dispărut oile, văcari care au rămas fără vite în faţa ochilor, nuntaşi cărora le dispărea de pe mese băutura şi mâncarea, lăsându-i muţi de spaimă şi bolnavi de nebunie. Poate şi de aceea această zonă este denumită şi "Triunghiul Bermudelor din Oltenia".
                Şi când Zamolxis a plecat dintre noi, se spune că, pământul şi peştera plânge etern după el, picăturile de apă ce se preling din şteiuri fiind lacrimile lor. Sau poate că sunt chiar lacrimile lui, plângând după Decebal, Dacia sau alte lucruri care s-au pierdut.

                Această peşteră a mai adăpostit şi pe călugărul Pahonie, lăsând ca dovadă un desen al morţii cu coasa realizat cu ajutorul funinginiei de lumănări, moartea purtând pe cap un coif asemănător cu cel al cotropitorilor ce au trecut prin acea zonă şi acea vreme. Aici s-ar fi ascuns şi iancu Jianu, una din peşterile din apropiere purtându-i numele.

                Cunoscând puterea sacră a locului unde se află Mănăstirea Polovragi, Tudor Vladimirescu venea ades aici, având obiceiul de a se ruga lângă zidurile mănăstirii. Se spune chiar că, Tudor nu ar fi murit de mâna eteriştilor, el fiind anunţat de o viziune în timpul unei rugăciuni de pericolul trădării şi cel căzut în fântână fiind o sosie a acestuia. De altfel, o iscălitură a lui Tudor Vladimirescu este ca un fel de mărturie că el a trăit deghizat în călugăr pănă la sfârşitul vieţii, mult după trădarea eteriştilor de la Târgovişte.

                Aici se află numeroase scrieri cuneiforme atribuite oamenilor străvechi, cu mult înaintea celor numiţi daci, numiţi "jidovi" (oameni preistorici uriaşi). Se spune despre aceştia că stăteau cu un picior pe un munte şi cu celălat pe alt munte şi aşa se spălau în apa Olteţului. Un loc aflat pe versantul muntelui, deasupra peşterii, poartă numele de "Oborul Jidovilor", loc un de se crede că ei păşteau şi vindeau oile.
                Sau descoperit şi urme de picioare încălţate vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de daci, resturi de ceramică dar şi vase pentru topitul bronzului. Există în peşteră şi formaţiuni curioase care îl înfăţişează pe Decebal împreună cu un alt dac rugându-se către Zamolxe.

                Zvonurile despre comorile dacice ascunse în Polovragi au atras sumedenie de oameni care au avut parte de morţi tragice în încercările lor nesăbuite de a tulbura liniştea locurilor.  Dar ei se lovesc fie de blestemul lui Zamolxe şi dispar pentru totdeauna, fie sunt alungaţi de focuri ce apar din senin, ca şi cum peştera ar fi luat foc (fără a se găsi vreodată urme de ardere)... şi nu găsesc vreodată ceva.

                Legenda lupului alb

                Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul.
                La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
                Şi marii lupi, aşa cum erau denumiţi dacii în luptă au aflat de acest preot şi au început să-i ceară ajutorul. Că animalele multe lucruri ştiau şi bine le făcea oamenilor ajutorul lor în orice faptă.
                Timpul a trecut şi preotul nostru a dispărut pentru totdeauna. Dar, de atunci, apăru lupul alb prin locurile acestea.
                Şi oamenii locului povestesc de atunci că, la moartea sa, preotul ceru lui Zamolxis să-i lase în continuare le acest pământ puterea. Şi înţeleaptă cerere hotărî Zamolxis că-i făcu preotul că, pe dată îl transformă în lup alb. Să rămână printre animalele acelor locuri ajutorul său şi să amintească tuturor de adevăraţii şi înţelepţii lupi ai locuri, măreţii şi vitejii daci.
                Aşa, ca nimeni să nu uite că lupii albi sunt sufletele alese ale Daciei ce umblă să ajute printre noi...
                Poate că ar trebui să ne amintim că suntem Neam de Daci Liberi, că Spiritul Marelui Lup Alb veghează, aşa cum Sfinxul în tăcere şi prin tăceri ne vorbeşte… Suntem Stăpâni pe deciziile noastre, dacă dorim cu adevărat, şi nimeni nu ne poate manipula sau constrânge la nimic, o fărâmă din Spiritul Marelui Lup Alb ajunge să ne… trezim (Deşteaptă-te române!), să ne redescoperim spiritul de Luptători, să nu mai permitem să fim umiliţi, să nu lăsăm ca valorile să ne fie călcate-n picioare, să ne opunem îngrădirilor şi nimicniciei… o fărâmă şi-acea fărâmă din Spiritul Marelui Lup Alb se află-n fiecare pui de Dac!
                Şi cei ce nu simt asta să ştie că nu-s urmaşi de daci, şi-s doar pribegi prin locuri sfinte...

                Imaginea mitică a Lupului Alb – căpetenia lupilor, era respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştri ca pe cel care a fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediată de romani şi în general cel care-i ajuta în orice moment de cumpănă. Este surprinzătoare similitudinea între legenda Lupului alb şi legenda zeului Apollo. Acesta îşi avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Mării Negre (actuala Insulă a Şerpilor). În fiecare toamnă Apollo se retrăgea în misterioasa ţară a hiperboreenilor, unde domeşte aprigul Boreas, pentru a petrece iarna. El era conducătorul acestor hiperboreeni şi era denumit Lycantropul, adică Lupul, în mitologie rămânând cu denumirea de "Lupul Luminos".
                Pentru a contracara credinţa în puterea magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a investit pe Sfântul Petru (Sâmpetru) cu atributele de păstor al lupilor, care sunt consideraţi câinii săi, precum şi pe fratele său, Apostolul Andrei, care se spune că a propovăduit Evanghelia Mântuitorului în "teritoriile lupilor" (Dacia şi apoi România noastră), printre care şi Dobrogea.
                Se pot bănui cel puţin două izvoare ale acestei ipostaze de patron al lupilor: una dacogetică – dacă locuitorii Daciei vor fi practicat într-adevăr Lycantropia (cuvânt grecesc însemnând transformarea unui om în animal; în Evul Mediu, Lycantropia era una dintre acuzaţiile pentru care erau arse pe rug vrăjitoarele; în psihiatrie este asimilată cu dedublarea personalităţii) şi una în mod sigur alano-osetă (ştiind că alanii au staţionat un răstimp destul de lung pe teritoriul fostei Dacii şi că urmaşii lor – oseţii din Caucazul de nord, au avut în epica lor precreştină un cult al zeului Tutyr, venerat ca păstor al lupilor.
                Pentru poporul român imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia şi se verifică imaginea sacră a lupului: Substratul aborigen local (cel al lupului neolitic), substratul traco-dacic (cel al lupului dac şi daco-celtic) substratul neo-dacic (cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză daco-romană) şi substratul iudeo-creştin primitiv (care preia şi răstălmăceşte aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic).
                Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :
                "Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai./Să te ducă-n rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul / În câmp cu bujorul / C-acolo ţi-e dorul…"

                Şi, chiar dacă nu este chiar o legendă, cred că este bine să inserez aici şi "cântul" lupului alb, aşa cum l-a simţit Pavel Coruţ:

                Feciori din dacă mamă,
                Pribegi ca douã cânturi,
                Trecând din vamă-n vamă
                Sub pălmuiri de vânturi,

                Mai blânzi ca o poveste
                Din care-i lipsa vina,
                Ne-au zămislit din Creste
                Şi ne-a scăldat Lumina.

                Spălati în ploi şi moine,
                Curaţi ca două schituri,
                Ne-au botezat în doine
                Şi ne-au sfinţit în mituri.

                Mai plânşi ca două lacrimi,
                Cuminţi ca două stele,
                Noi dezlegăm de patimi
                Şi descântăm de jele.

                Din tâmple ningem vise,
                Din Inimă-dureri,
                Speranţele nezise
                La porţi de învieri.

                Ne-am îmbrăcat în Soartă,
                Cumpliţi ca o osândă
                La daca noastră poartă
                Ca lupii stând la pândă.

                Vom însera cu anul
                Şi-om deveni pământuri…
                Ne-o ţine minte Neamul
                Frumoşi ca două cânturi.

                Vom adormi cu veacul
                Şi-om deveni zăpadã…
                Ne-o pomeni săracul
                În plânset de baladă.

                Ne vom zidi-n Credinţă,
                În bolta Casei noastre,
                Vom ninge cu voinţă
                Şi vom ploua cu astre.

                Ne-o creşte foc din Suflet,
                Ne-or plânge-n palme macii,
                Când ne-om opri din umblet
                Feciori ai sfintei Dacii…