Era odată, undeva într-un vârf de munte, o cetate cu două
turnuri a unui împărat. Înrt-o vară, împăratul a
plecat la război şi nu s-a mai întors. Supărată,
împărăteasa a trimis oameni să-l caute în toată lumea dar
tot degeaba, nu l-au mai găsit. Şi, în urma împăratului
rămăseseră oi feciori diferiţi, ca ziua şi noaptea. Astfel, dacă unuia
îi plăcea să stea în turnul de la miazăzi, celuilalt
îi mplăcea în turnul de la miazănoapte, dacă unul era mai
iute din fire, celălalt era mai domol, mai liniştit. Pe cel liniştit
îl chema Mureş, iar pe celălalt Olt.
Văzând durerea mamei şi dorul după împărat, cei doi s-au
hotărât să pălece şi ei în căutarea tatălui lor.
Împărăteasa nici nu a vrut să audă de teamă să nu îi pierdă
şi pe ei, dar dându-şi seama că era în zadar să se
împotrivească, a fost de acord cu condiţia ca cei doi să meargă
mereu împreună, să nu se dezlipească unul de celălalt.
Dra feciorii nu s-au înţeles şi s-au despărţit după cum le
era obiceiul, Olt apucând spre miazăzi, iar Mureş spre
miazănoapte. Şi au mers ei aşa mult şi bine, unul încet şi
liniştit, altul iute la vale până ce li s-au făcut dor unuia de
celălalt. Degeaba a încercat Mureş ă se întoarcă din drum
spre miazăzi, să-şi caute fratele, că nu i-a dat de urmă şi şi-a
pierdut şi drumul... Că Olt era prea iute şi departe ajunse de
căutările lui Mureş...
În urma lor, împărăteasa simte că feciorii ei, în
ciuda promisiunii făcute, au apucat în direcţii diferite şi
încearcă să-i ajungă din urmă, dar în zadar. Deznădăjduită,
crezând că şi-a pierdut pe veci şi copiii, aceasta începe
să plângă şi, în acel moment, cei doi flăcăi s-au
transformat în două râuri... Şi râuri au rămas
până în zilele noastre...
Rândunica şi soarele
Avea un om trei fete şi o herghelie de cai. Tatăl lor zice:
- Când aş avea un băiat, da el s-ar putea duce şi-ar paşte caii
aceştia, da aşa fete nu mai pot nimica!
Da cea mare spune:
- Mă duc eu tată!
Şi tatăl ia făcut straie bărbăteşti şi i-a dat puşca şi ea a pornit cu
caii să-i pască. Ca să-i încerce vrednicia, tată-său s-a prefăcut
în lup şi s-a ascuns sub un pod pe drumul ce ducea spre pajiştea
cailor. Când a ajuns ea la pod, da şi tată-său face: Hoa! la
dânsa. Da ea:
- Of, mă tem, iaca lupul!
Şi dă fuga înapoi şi aduce herghelia. Da cea mijlocie zice:
- Mă duc eu tată!
- Hai, du-te! Dumnezeu să-ţi ajute!
Se duce şi cea mijlocie, tată-său se face iar lup, dânsa se
sperie şi se întoarce cu caii acasă.
Acea mică zice:
- Mă duc eu, tată, cu herghelia!
- Hei, draga tatei, n-a păscut-o cea mare, nici cea mijlocie, şi
îi paşte-o tocmai tu?
- Mă duc!
- Du-te! Dumnezeu să-ţi ajute!
S-a pornit ea. Tată-său, iar la pod. Ea merge şi tată-său iar la
dânsa: Hoa! Da ea:
- Care-i acela?
L-a întrebat până în trei ori şi, năzdrăvana, a treia
oară a vrut să deie cu puşca în lup.
- Stai, draga tatei, că-s eu!
Şi mândru de fata lui cea mică, tatăl porni spre casă,
lăsând fata să pornească mai departe. Şi ea a păscut caii trei
ani de zile, până ce a ajuns pe locul soarelui. Şi cum şedea ea
acolo cu caii, iată că vine sfântul Soare şi zice:
- Haide, măi vere, la mine şi te-oi ospăta cu oleaă de borş, că de
când eşti tu dus de acasă ţi-a fi a mânca nişte borş.
El a simţit că ceva nu e la locul lui cu flăcăul acela şi l-a chemat
să-l afle, îi fată ori bărbat. S-au dus, au stat la masă, au
mâncat amândoi. dar Soarele tot nu s-a lămurit ce e cu
flăcăul sau cu fata. Şi după ce ea s-a întors la cai, el a vorbit
cu mama lui:
- Mamă, tare mi-ar plăcea. Când aş şti că îi fată, eu aş
lua-o!
Da mamă-sa a făcut:
- Ia desară să o pofteşti să se culce cu tine. Vă veţi culca
amândoi pe un căpătâi şi eu ţi-oi pune stiblă (buchet) de
busuioc sub cap şi una lui.
Dar căţeluşa fetei a auzit cele ce-au vorbit Soarele cu mamă-sa şi se
duce la fată şi îi spune aşa:
- Fată frumoasă, iaca feciorul Soare vrea să te ispitească, să te vadă,
dacă eşti faţă ori băiat. Te-a chema desară să te culci la dânsul
şi vor pune câte o stiblă de busuioc la amândoi. Da eu m-oi
tăvăli toată noaptea pe stibla ta şi a fi veştedă ca şi a lui. Atunci
nu te-a pricepe că eşti fată.
Şi s-a tăvălit toată noaptea căţeluşa pe stibla ei. Când s-a
sculat mamă-sa şi s-a dus şi le-a văzut, cum era a Soarelui şi a ei. Şi
îi zice Soarelui:
- Hei, dragul mamei, nu-i fată, îi tot flăcău!
Da el face:
- Hei, mamă, ba chiar îi fată, aşa-mi spune inima mea!
- Dragul mamei, dacă socoţi că-i fată, iaca vine ziua cea de târg
şi te du la târg cu dânsa: "Haide, măi vere, ţi te-i plimba
cu mine!". Şi-l vei duce la straiele cele bărbăteşti şi ea, dacă a fi,
mamei, fată, o să zică aşa: "Ce m-ai adus, măi vere, la straiele
acestea bărbăteşti, haide şi mă duce la straie femeieşti, mie acelea
îmi trebuie".
Da căţeluşa a ascultat şi s-a dus şi i-a spus:
- Fată frumoasă, o să te duci la târg şi o să te ispitească. O să
te duci la straie feteşti (de fată), da tu după inima ta ţi-i drag după
dânsele, da să taci, să zici aşa: "Du-mă mai bine la straie
bărbăteşti, că nu-mi trebuie de acestea!"
A dus-o el la târg şi iar s-a mâhnit, că n-o putut s-o afle
că-i fată. Şi s-a dus la mumă-sa şi i-a zis:
- Hei, mamă, chiar îi fată!
Şi mumă-sa îi zice:
- Ei, atunci n-o rămas decât să te scalzi cu dânsa.
Da căţeluşa a auzit şi asta şi îi spune fetei:
- El o se îmbie azi să te scalzi. Da eu m-oi face lup şi m-oi
băga în herghelia ta. Da tu să zici aşa: "Intră dumneata
întâi că eu nu ştiu locurile".
Şi s-au sculat dimineaţa şi s-au dus la scăldat. El s-a dezbrăcat şi a
intrat în apă unde o aştepta şi pe ea. Dar ea s-a dezbrăcat la
jumătate şi căţeluşa s-a făcut lup şi s-a dat la herghelia ei. Ea s-a
îmbrăcat degrabă şi s-a dus la herghelia ei, s-o apere de lup.
Atunci Soarele a renunţat să mai caute de e femeie sau fecior.
Şi, după un timp, fata noastră s-a pornit la casa ei la părinţi, că de
trei ani nu-i mai văzuse. De atât amar de vreme părinţii se
gândeau că s-a prăpădit. Ea a ajuns acasă şi a dat herghelia
în ograda lor. Şi mult s-au bucurat de regăsire.
Acum, sfârşind osteneala de a îngriji herghelia, fata
noastră îmbrăcă iar straie de fată, fără să se gândească că
Soarele de sus de pe cer o s-o vadă. Şi numai ce sări inima Soarelui
în sus de bucurie când văzu că nu s-a înşelat şi ea
este fată. Atunci, sfântul Soare, a făcut un leagăn din mătase şi
l-a agăţat în grădina fetei. Văzând minunăţia aceea de
leagăn, fetele s-au suit în el să se deie. Se dau fetele şi se
coborau. Lor nu le făcuse nimică. Da ea când s-a suit, Soarele a
ridicat-o în sus şi a luat-o. Mamă-sa a plâns şi a zis aşa:
- Hei, draga mamei, de trei zile de când ai venit, eu cu tine
n-am grăit!
Şi cum se ridica în leagănul de mătase, fetei i s-a părut că
mamă-sa i-a zis trei ani de zile să nu grăiască.
Soarele, când a dus-o la casele sale, ea mai frumoasă nici nu mai
putea să fie în lume. Dar era mută, nu grăia. Şi-atunci Soarele
cu mă-sa se văicărea:
- Ce să facem noi cu dânsa? S-o mântuim, nouă mută nu ne
trebuie. Hai şi om trimite-o la baba Colţa să ceară sita, să facem
nunta!
Fata s-a pornit la baba Colţa. S-a dus la Sfânta Vineri:
- Mătuşică, nu ştii unde-i casa babei Colţa?
Da ea i-a spus:
- Ia, ia, se vede de acolea, du-te, că mai sunt două case şi a treia
îi a ei. Na-ţi un prosop, că ţi-a trebui vreodată!
S-a dus la Sfânta Sâmbătă s-o întrebe. Tot aşa:
- Nu ştii unde-i casa babei Colţa?
I-a spus:
- Du-te la Sfânta Duminică şi îi casa ei lângă
dânsa. Na-ţi o perie că ţi-a trebui vreodată, strânge-o.
S-a dus la Sfânta Duminică, care i-a zis
aşa:
- Hei, copilă, te-a trimis să te mănânce. Da iacătă-o casa ei.
Na-ţi cutia asta. S-o strângi, că ţi-a trebui.
Ea a ajuns la bordeiul babei Colţa. Baba Colţa
şedea şi se uita la fereastră. Da ea zice:
- Asta-i casa babei Colţa?
- Asta, poftim în casă!
Ea a intrat în casă. baba Colţa a zis:
- Stai pe laiţă, că eu mă duc să aduc sita din ceea casă şi ţi-oi da-o.
Da un şoarece iese şi zice:
- Ţiu, ţiu, fată frumoasă, ia sita şi pe uşă să ieşi, că baba Colţa
îşi ascute dinţii pe oglindă să te mănânce!
Da ea şede şi
grăieşte:
- Ce, măi şoarece, măi, grăieşti tu degeaba!
El zice:
- Ia sita şi pe uşă!
Ea ia sita şi
pe uşă iese. Şi porneşte. Baba Colţa o ia din urmă şi după dânsa,
cât pe ce s-o ajungă. Dar fata zvârle peria care se face pe
loc o pădure mare şi deasă, de nu puteai trece prin ea. Dar baba Colţa
se pune pe ros şi roade, roade. A ros-o şi a mântuit-o şi iară
după dânsa. Ea azvârle atunci cutia care se face o scală
(un zid) de piatră. Baba roade şi piatra şi după dânsa! Da ea
zvârle prosopul care se face o apă mare. Da baba sorbeşte apa,
sorbeşte până a mântuit toată apa ce-i sta în cale.
Da până a sorbit, fata noastră a ajuns acasă la Soare. Da el era
mire cu alta.
Fata noastră
l-a găsit jupuind un mile la gura cuptorului şi-i erau mâinile
pline de sânge. Da ea zice:
- Na-vă sita, că v-am adus-o să facem nunta!
El când
a văzut-o că a grăit, a apucat-o de gât să o sărute. De bucurie
n-a mai dovedit să spele mâinile.
Da fata
noastră, de amar şi supărare, s-a făcut pe loc o rândunică.
Degeaba a încercat Soarele să o oprească. A mai apucat doar coada
din care a smuls pene cât să rămână ca o furcă scobită la
mijloc. Şi dusă a fost.
De atunci
rândunelele au guşa roşie şi coada despicată.
...
...
...
...
...
