Se spune din bătrâni că uriaşii trăiau de mult, de mult pe aceste
meleaguri, de le lângă Ardeu. Cu trecerea timpului oamenii ştiuţi
de noi s-au înmulţit şi au întrecut cu mult la număr pe
uriaşi. Dar, cu toate acestea, uriaşii fiind oameni paşnici şi buni la
suflet trăiau în cea mai bună armonie cu toată lumea.
Când au venit timpurile dacilor cea mai cunoscută ocupaţie a
uriaşilor era acea de străjeri. Şi fiind deosebit de cinstiţi, dacii
îi puneau să păzească comorile şi odoarele lor.
Săpăturile arheologice efectuate în şi prinprejurul cetăţii
dacice de la Ardeu (pe Dealul Ardeu) au scos la iveală numeroase
schelete ale acestor uriaşi. Ele nu sunt expuse în muzee sau
altele asemenea deoarece în zonă există legenda blestemului
uriaşilor care va cădea pe oricine nu îi va lăsa să se odihnească
în pace.
Acest blestem este născut/ ţesut în jurul unei familii de uriaşi
care a trăit în zonă care şi-au pierdut copilul otrăvit de
oameni. Acest blestem are forma aproximativă: "Să nu mai aibă hodină
în trup şi linişte în suflet, cum nor mai avut cât or
trăit mama, tata şi fraţii copilului de uriaşi, după ce ăl mic a murit
otrăvit de oameni"...
Bătrânii din Ardeu spun că familia de uriaşi din munţii de
lângă cetate erau însărcinaţi de Decebal să păzească
comoara. Şi cea mai de preţ piesă a comorii era formată din doi boi,
în mărime naturală, din aur şi un plug tot aşa, piese la care
căpetenia dacilor ţinea foarte mult şi pe cale le ţinea ascunse
într-o peşteră, a cărei intrare a fost apoi zidită.
Legenda spune mai departe că un grup de flăcăi dornici de
îmbogăţire s-au hotărât să ia pentru ei acea comoară. Aşa
că s-au înarmat, au luat cu ei 3 care cu boi ca să aibă cu ce
aduce comoara şi au purces la drum. Peştera era păzită cu rândul,
de tatăl şi fiul cel mare al uriaşilor, fiul cel mai mic având
sarcina să aducă zilnic de mâncare celui ce făcea de strajă.
În ziua în care flăcăii cei prădalnici au ajuns în
apropierea peşterii, nu se ştie de ce, dar uriaşul cel mic nu a luat
mâncare de ajuns pentru ca fratele mai mare să se sature.
Văzând că nu este mâncare de ajuns, fratele cel mare
îl lăsă pe cel mic de strajă, pentru puţin timp cât dura să
se întoarcă după ce se ospătase şi să aducă de mâncare şi
pentru fratele său mai mic. Exact atunci au ajuns prădătorii.
Şi uriaşul cel mic i-a văzut pe
omuleţi agitându-şi furcile şi săbiile în preajma lui şi a
început să se joace cu ei. Chiar mic aşa cum era, acest uriaş se
juca cu flăcăii care se luptau din răsputeri să îl răpună,
crezând chiar că acei omuleţi sunt nişte jucării. Văzând
răii că nu au cum să-l dovedească, au tăiat un bou şi au îndesat
în el multă otravă, aducând boul în faţa lui. Acesta,
înfometat, n-a stat pe gânduri şi s-a înfruptat din
mâncarea otrăvită de flăcăii cei răi... şi a murit la scurt timp.
Prădătorii au apucat să spargă o parte din zidul care acoperea intrarea
în peşteră dar, după ce au intrat, tavanul s-a prăbuşit peste ei
acoperindu-i pentru vecie pe toţi. Doar căruţele cu boii au rămas afară.
Când s-a întors flăcăul uriaş, a rămas mut de durere şi a
plâns mult timp cu mezinul în braţe. Tânguirile lui
au ajuns la urechile mamei care a simţit imediat că s-a
întâmplat ceva rău şi a pornit în fugă spre locul de
strajă. Înebunită de durere ea a început să sape
căutând după faptaşi, răscolind pământul şi
sfârtecând toate dealurile din zonă până de fiul mai
mare o potoli şi o luă să îngroape mezinul cu toate cele ce
trebuie făcute.
Şi, înainte de a pleca, cu trupul fiului cel mic în braţe,
mama plină de durere a lăsat acolo blestemul împotriva celor ce
vor tulbura vreodată sufletul neprihănit pierdut de ea...
Aşa a ajuns la lumină, în urma căutărilor ei, şi calcarul de
calitate pe care, de veacuri, oamenii locului l-au folosit apoi pentru
a face var, îndeletnicirea lor de bază până aproape de
timpurile de azi.
Ultima întâlnire a oamenilor locului cu uriaşii a fost
în urmă cu vreo 200 de ani. Se spune că o familie a locului a
urcat sus pe culme pentru a ara chiar în locurile unde mai
târziu, în vremurile noastre, au fost găsite scheletele de
uriaşi. Deodată a apărut din senin un uriaş, i-a luat pe toţi în
braţe, cu tot cu plug şi cu boi, şi i-a dus înapoi pe vale fără
să le facă nimic rău. Acolo "le-o zis numa atât: Voi sunteţi
viermii pământului. Răscoliţi pământul în altă parte,
nu aici!". Şi a plecat dispărând repede după culmea dealului...
Legenda flăcăului Straja
Cândva, demult, se spune că aici locuia un
uriaş flăcău pe
nume Straja. Asemenea celor mai mulţi uriaşi ai pământului,
conducătorul dac al locurilor îl puse să străjuie păşunile din
aceste locuri pentru ca nimic rău să nu se întâmple pe
acolo. Şi cum străjuia flăcăul nostru, zi de zi cum trecea, tot mai
tare se îndrăgostea de o minune de ciobăniţă de-a oamenilor. Şi
draga de ea, i se aprinse inima după uriaşul nostru, că se spune din
vechime că frumoşi şi buni mai erau. Dar legile lumeşti se opuneau
dragostii lor, că uriaşii nu puteau fi cu oamenii.
Timpul trecea şi se spune că Straja, flăcăul nostru, nu îşi mai
ducea la împlinire însărcinarea dată de conducător. Aşa că
acesta se supără şi îi ceru tatălui lui Straja să facă ceva
pentru a îndrepta lucrurile. Şi nu a fost chip ca tatăl să
învingă dragostea lui pentru cea femeie, aşa că se hotărî
să îl închidă într-un turn de unde să străjuiască
fără a mai pleca de acolo. Aşa că îi ceru lui Sfarmă Piatră,
meşterul în case al uriaşilor, să facă acea casă care să-l ţină
pe flăcăul nostru la lucru. Zis şi făcut, aşa ajunse Straja să fie
închis în acea piatră.
Şi mare durere fu în sufletul celor doi copii. Atât de mare
că fata, rătăcită de durere se duse la o vrăjitoare a locului să-i
ceară ajutorul. Dar sărmana de ea nu ştia că acea vrăjitoare îi
ura pe uriaşi pentru că fiind drepţi şi buni la suflet multe vrăjitoare
au pedepsit ei dacă făceau fapte rele, care să aducă durere celor
nevinovaţi. Şi vicleana îi spuse că poate să o ajute dacă
îl convinge pe Straja să îi dea un ochi pentru ca farmecele
ei să facă ca ei să fie pentru totdeauna împreună.
Şi nu fu greu să îl convingă. Dragostea lui pentru fată era mai
presus de durerea făcută de scoaterea ochiului.
Sărmana fată, mai mult moartă decât fie, ajunse cu ochiul
iubitului ei la cea vrăjitoare. Vicleana îl aruncă într-un
ceaun şi începu să bolborosească, alături de fieturile din el,
farmecele răzbunării. Când a sfârşit îi spuse fetei
să ia cel ceaun cu tot ce era în el şi să meargă la Straja să il
dea să bea.
Mult s-a chinuit fata noastră să ducă acel ceaun la Straja. Trei zile
şi trei nopţi a târât de el prin munţi ca să ajungă la
iubitul ei. Apoi s-a luptat din răsputeri să urce sus pe căsoaia unde
era închis Straja ca să ajungă la gura lui şi el să poată să bea
fiertura vrăjitoarei.
Şi, fără să gândească la viclenia vrăjitoarelor, Straja bău
fiertura. Durere mare şi răceală se răspândi prin trupul său dar
el cânta iubitei lui... Chiar şi atunci când îşi dădu
seama de înşelăciunea vrăjitoarei, simţind cum se preface
în stană de piatră, încetul cu încetul, el îi
cânta iubitei lui.
Mai departe nu ştie nimeni ce s-a mai întâmplat. Se
spune doar că fata şi-a pierdut minţile odată cu inima ei şi nu a
mai fost văzută niciodată... Că uriaşii au avut grijă de blestemata de
vrăjitoare...
Şi, închis într-un turn meşterit de
"Sfarmă Piatră", flăcăul veghează în continuare de
mii de ani. Cu singurul său ochi, el veghează păşunile pe care altădată
o întâlnea pe fata ciobanului cea frumoasă, poate o va mai
zări vreodată.
Şi toţi cei ce se apropie de cea stâncă, în unele zile de
primăvară când vântul adie mângâind păşunile,
se spune că aud cântecele de dragoste şi dor ale flăcăului nostru
Straja...
Legenda lui Vulcan (Vâlcan)
Tot din neamul uriaşilor este şi Vulcan al acestei poveşti...
Se spune că el este adevăratul meşter zeu al grecilor, cel numit de ei
Hefaistos... Că aici a locuit el din vechime pentru totdeauna şi nu pe
meleagurile Eladei.
Oamenii locului povestesc că el era unul din uriaşii timpurilor
străvechi, cunoscător al bogăţiilor pământului şi al lucrului cu
ele. Şi orice putea trece prin mintea oamenilor el putea să făurească,
învăţând pe cine putea dintre uriaşi să facă tot felul de
lucruri folositoare sau de podoabă. Aşa a ajuns meşteşugul lui şi la
oameni.
Şi tot despre el se spune că a făurit celebra sabie dacă "Sica",
cea înconvoiată la vârf şi ascuţită în afară.
Se spune că el făurea câte 100 de sica odată, asemenea unui snop
în care sicele erau prinse unele de altele prin vârful lor
înconvoiat, zece câte zece...
Legenda lui Iovan Iorgovan
La sud de Valea Lăpuşnicului, pe unde altădată se scurgea cel mai lung
gheţar din Carpaţii Româneşti, se afla aşa-numitul Retezat Mic,
alcătuit preponderent din calcare. Aici se află paradisul peşterilor
(Peştera Ursoaicei, Peştera lui Zeicu, Dalma cu Brazi, Peştera cu
Cuie), al avenelor (Avenul din Stana Tomii) şi cheilor (Butii şi
Scocului), dar şi reşedinţa unui personaj legendar, Iovan Iorgovan,
care l-a târât pe balaur prin munţi, săpând cu
spinarea acestuia Valea Jarului.
Legenda spune că Iovan Iorgovan era un mare viteaz, chipeş şi bogat, de
prin zona Cernei. Într-una din zile el plecă la vânătoare
şi cutreierând munţii se întâlni cu aleasa inimii
lui, fecioara pe nume Ana Giordanel. Aceasta era de o frumuseţe
deosebită, inima lui Iorgovan devenind pe dat a acesteia. Frumoasa
poveste de dragoste este întreruptă de un balaur care o răpeşte
pe fată. Acesta pleacă în grabă să scape fata din ghearele
balaurului şi după o luptă aprigă ce a durat cât o zi de vară,
din zori până-n seară, îl ucide pe balaur şi eliberează
fata. După aceasta viteazul trage peste munţi hoitul balaurului,
săpând cu spinarea acestuia Valea jarului, şi îi face
vânt într-o peşteră adâncă. Şi legenda spune că, din
trupul veninos al balaurului au început să iasă muşte veninoase,
numite columbace. Acestea au ieşit veac după veac, şi mai ies şi
astăzi, ca un fel de răzbunare a balaurului, puistiind în
locul balaurului, locurile acestea frumoase.
De numele acestui erou ne aminteşte cel mai înalt vârf din
zonă, Piatra Iorgovanului (2.014 metri), în care puteam vedea, cu
puţină imaginaţie, silueta împietrită a viteazului ţinând
buzduganul în mână, şi Peştera Iorgovanului, locul unde a
fost aruncat stârvul balaurul dând naştere muştelor
columbace, chinul vitelor de astăzi.
Dar iată legenda aşa cum ne-a fost transmisă de Nicolaie Densuşianu:
Sus, pe Cerna-n sus,
Mulţi voinici s-or dus.
Şi toţi s-au răpus.
Dar a mai rămas
Un român viteaz:
Iovan Iordovan,
Braţ de buzdugan,
Cu un căluşel
Ca şi-un vulturel...
Sora cea mai mică,
Ca şi-o porumbică.
Ana Geordanel,
Nume frumuşel
Le-ntrecea pe toate,
Ea, o stea de noapte,
Luceafăr din zori,
Floarea florilor.
Iovan Iorgovan,
Braţ de buzdugan,
Sabia scotea,
În vânt o-nvârtea,
Pe şerpe-l lovea,
Trupu-i zdruncina,
Darăbe-l făcea.
Şi îl ascundea
În peştera rea.
Viermi să-nmulţeau,
Muşte slobozeau
Şi-n veci nu piereau.
Musca tot ieşea
Mare rău făcea,
Căci caii muşca,
Boii otrăvea,
Plugurile-oprea!
Comorile Isvernei
Sub vârful lui Stan şi Piatra Mare se spune că se află peşterile
cu comorile lui Tudor Vladimirescu. În Valea Tesnei şi sub Piatra
Coşuţei sunt comorile lui Duncea. La Topolniţa se află rezervele de aur
ale dacilor. La Cernavârf este ascuns tezaurul prinţului sărb
Obrenovici iar la peştera Isverna zice-se, se află un depozit de argint
al Imperiului Austro-Ungar, ascuns din ordinul împărătesei Maria
Tereza.
Oamenii locului au scotocit dintotdeauna aceste peşteri în
căutarea comorilor presupus a fi acolo...
Dar nici una din peşteri nu are faima celei numite Isverna. Ea este o
adevărată nestemată a peşterilor româneşti. Nu pentru că ar avea
cine ştie ce cristale sau stalactite şi stalagmite, nici pentru
dimensiunile galeriilor ei, care nu impresionează. Totul este legat de
râul subteran, de o puritate rar întâlnită, ce iese
din peşteră.
Legenda spune că o mare cantitate de argint extrasă din minele din
jurul Albei era transportată spre bărcile aflate pe Dunăre pentru a
ajunge la topitoriile împărătesei să fie transformate în
taleri levantini, numiţi şi talerii Mariei Terezia. Dar, odată ce a
ajuns transportul prin
aceste locuri, stafiile vechilor daci nu au vrut ca argintul să plece
de pe teritoriile lor şi mai ales ca pe argintul lor să scrie "Maria
Terezia, prin graţia lui Dumnezeu împărăteasa românilor, a
ungurilor şi a boemilor regină". Cum să accepte ei, nemuritorii,
scrisul înrobirii pe argintul lor.
Aşa că acele spiritele, ceaţă grea au dat şi au ascuns drumul din faţa
soldaţilor împărătesei. Şi una dintre stafii luă chipul
împărătesei care veni printre soldaţi şi le ordonă să ascundă
argintul în peştera Isvernei, pentru a pleca să caute drumul.
Soldaţii au ascuns argintul şi au plecat fiind pierduţi pe vecie sub
farmecele spiritelor.
Când adevărata
împărăteasă a aflat aceste lucruri a trimis soldaţi care au
scotocit peste tot dar nu au mai găsit niciodată argintul acela.
Şi, de atunci, apa din această peşteră a devenit limpede precum
cristalul, curată şi ferită de boli, minune a puterii argintului
împărătesei care curăţă de atunci acele ape.
Corvin şi corbul
Această legendă este transmisă din român în român,
legenda aflată în circulaţie, cu o tentă de prelucrare evidentă
nefiind relevantă.
Din cele mai vechi timpuri se ştie că dacii îşi trimiteau
mesajele cu ajutorul corbilor şi nu al porumbeilor. Şi cum el era
folosit mai ales pentru a transmite mesaje legate de comerţ în
scurt timp oamenii au asociat corbul cu simbolul comerţului. Nu se ştie
acum dacă neamul celebrului Matei Corvin se trage din crescătorii de
corbi sau dintr-un neam de cunoscuţi negustori dar este atestat
documentar că el se trage din neamul numit "Valerius Volosus" sau
"Valerius Messala Corvinus" (în traducere "Valerius cel mai de
sus corb") - a se vedea lucrarea "De Corvine domus origine libellus".
Şi acest neam de români au
ajuns a fi marii conducători de prin ţinutul Hunedoarei. Şi cum
vremurile erau de mare restrişte, cu invadatori din toate părţile,
dacii din această zonă şi-au menţinut tradiţiile militare, fiind
luptători de elită din tată-n fiu, având astfel o mare putere la
nivel zonal, şi nu numai...
Alte legende, cosmetizate, bineînţeles, spun:
- Au fost cândva trei fraţi: Radu, Mogoş şi Voicu. Şi Voicu
atât de destoinic luptător era încât a intrat
în garda regelui maghiar. El îşi lăsase acasă soţia şi
copilul, dându-le un inel de aur. Odată ce a crescut mare
băiatul, Ioan căci aşa era numele copilului, împreună cu mama şi
cu un frate mai mare al mamei sale, au pornit la drum, să-l caute pe
Voicu la curtea regelui. În timpul acestei călătorii s-au oprit
la umbra unui copac să se odihnească. În timp ce Ioan se juca cu
inelul de aur al tatălui său, un corb s-a repezit la el şi la smuls.
Trezit de ţipetele băiatului, unchiul a pus mâna pe arc şi a ucis
corbul, recuperând astfel inelul de aur. Cei trei au reuşit să
îl găsească pe Voicu şi au hotărât împreună să aibe
ca simbol al neamului lor şi un corb;
- se spune că după corb a tras cu arcul chiar Ioan;
- inelul din legendă se spune că ar fi fost dăruit chiar de Sigismund
de Luxemburg, la naşterea copilului al cărui tată era;
- mama lui Matei a reuşit să îi trimită un mesaj cu ajutorul unui
corb, pe vremea când acesta a fost închis în Praga la
austrieci, ceea ce explică motivul pentru care Serviciul poştal maghiar
a avut ca simbol un corb de mai bine de un secol;
- corbul este o veche pasăre simbol, motiv pentru care el se află şi pe
blazonul casei Arpad, fondatorii Ungariei;
- corbul de pe blazonul familiei Corvinus este derivat de la una din
moşiile familiei, numită Piatra Corbului;
- acest blazon ar fi fost folosit de strămoşii regelui Matei cu mult
timp înainte, ceea ce ar putea explica şi posibila origine cumană
a familiei.
De ce atât efort de cosmetizare??? Chiar dacă au fost lideri de
necontestat, Corvinii, sau nobilii de Hunedoara, au fost mereu denumiţi
după moda regatului Ungariei cu nume ungureşti. Ioan a devenit Janos,
Matei a devenit Matia, Hunedoara a devenit Huniadi.
Cu toate acestea, cronicarii vremurilor (Antonio Bonfini) scriau
(în jurul lui 1.485):
"Căci românii se trag din romani (nota mea, biserica romană,
pentru a acredita ideea că ea este singura rămăşiţă a Romei, a
acreditat şi susţinut permanent ideea că românii sunt urmaşii
Romei, pentru a elimina complet din istorie faptul că latina este limba
Daciei, vorbită şi de romani), ceea ce mărturiseşte până în
timpul de-acum limba lor, care, deşi se afla în mijlocul unor
neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă...
Înecate sub valuri de barbari, ele (nota mea, coloniile şi
legiunile romane din Dacia) totuşi mai exhală limba romană şi, ca să nu
o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta
îndârjire încât îi vezi că luptă nu
atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii cât a limbii.".
Cuceritorii maghiari au trecut peste aceste locuri şi aşa cum au făcut
cu toată această parte din Dacia, au solicitat vasalitate. Atât
au avut în putere. Şi această vasalitate se baza în primul
rând pe servicii militare, fără intervenţie în legile şi
tradiţiile locale. Din acest motiv, adevăraţii lideri militari aveau un
relativ uşor acces la conducerea acestei federaţii teritoriale, fapt ce
a atras în scurt timp (nici 200 de ani) ca la conducerea
regatului să ajungă românii prin intermediul lui Iancu (Ioan) de
Hunedoara care în 1.441 ajunge voievod al Transilvaniei
(Transilvania, Banat şi Crişana) şi în 1.446 regent al Ungariei
(până în 1.453). Datorită unui complot maghiar care dorea
să fie luată puterea dacilor, Iancu ajunge conte de Bistriţa şi moare
în 1.456 de ciumă în timpul unei campanii militare, toate
"jocurile de culise" stând la mâna habsburgilor care aveau
deja o mare influenţă asupra Ungariei, Transilvaniei, Banatului şi
Crişanei. Urmează încercări disperate ale ungurilor de a elimina
dinastia Hunedoarei, culminând cu decapitarea fiului mai amre al
Iancu (Ioan), dar...
Fiul mai mic al lui Iancu, pe nume Matei, ajunge rege al Ungariei
începând cu 1.458 şi domneşte 32 de ani, până
în 1.490, aducând glorie, cultură şi multe altele naţiunii
maghiare.
După pierderea susţinerii româneşti, regatul Ungariei este
cucerit în 1.526 de turci şi rămâne sub dominaţie otomană
150 de ani până când Austria cucereşte Ungaria de la turci
şi, abia în 1.867, să obţină o autonomie lărgită, cu guvern şi
parlament propriu, în cadrul dualismului austro-ungar.
...
...
...
...
...
