Se spune că Dracul a făcut casa, dar fără ferestre. Că voia ca Dumnezeu
să nu îl vadă că a plecat de la locul lui de sub pământ. Şi
când avea o treabă el căra cu sacul lumina în casă.
Văzând că nu are spor se gândi că ar trebui ceva mai mare
cu care să aducă lumina în casă. Şi aşa dracul a făcut şi carul.
L-a făcut întreg, frumos, în casă şi când să-l scoată
afară a văzut că nu poate. Atunci luă sacul şi începu să care iar
lumină să vadă cum să scoată carul afară din casă
Aşa trece Dumnezeu pe acolo şi îl vede pe drac tot ieşind cu un
sac afară şi fuga iar în casă înapoi. Şi nu se supără pe
necurat că a ieşit ci doar îl trimise înapoi la locul lui,
râzând de el şi de lucrarea lui prostească.
Şi, ca să lase ceva bun pe pământ Dumnezeu a luat şi a tăiat
în perete ferestre şi îndată lumina lui a intrat case. Apoi
a desfăcut carul şi a mers afară unde l-a pus iar cum a fost
lăsându-l pentru totdeauna în curtea casei pentru folosinţă
la cărat mult.
Omul
Dumnezeu l-a
făcut pe om din lut şi i-a pus numele de Adam. Apoi a făcut din coasta
lui femeia şi i-a pus numele Eva. Lutul blagoslovit de Dumnezeu din
care era făcut Adam a făcut ca Eva să fie mult mai frumoasă. Şi fiind
făcută din coasta lui Adam a fost făcută să-i fie de ajutor omului.
Dar se spune
că atunci când Dracul a văzut lucrarea lui Dumnezeu, pe Adam, de
ciudă l-a stupit (scuipat) tot. Atunci Dumnezeu l-a înturnat pe
om cu ceea ce era afară înlăuntru şi pe dinafară l-a făcut aşa
cum e acuma.
De aceea omul
nu-i curat înlăuntru şi noi de aceea stupim, pentru că ne-a
stupit atunci dracul. Şi noi, de câte ori stupim, pe dracul
îl stupim.
Ciocârlia
Demult, demult, era odată un împărat şi o împărăteasă. Ei
se bucurau de toate bunătăţile de pe lume, numai copii nu aveau. Şi le
era tare rea inima, că poate să fie omul cât de bogat, dacă n-are
cine-i moşteni numele, degeba mai trăieşte pe lume, că averile-s
trecătoare, dar numele cel bun rămâne. A încercat ea
împărăteasa, fel şi chip să facă copii, dar nici c-a putut face.
Într-o zi au făcut împăratul şi împărăteasa un
praznic mare să aibă pe ceea lume, că dacă n-ai copii, şezi cu
ţărâna în gură şi nu-ţi ă nimenea de pomană măcar o lingură
de apă. Le petrecerea ceea s-a strâns lume de pe lume şi au venit
mulţime de femei cu copii mici în braţe. Şi toate se bucurau şi
se uitau cu drag la îngeraşii lor, numai împărăteasa stătea
de-o parte şi ofta, că ea nu ştia dragostea de mamă şi bucuria casei
celui care are copii la masă. Şi a întrebat şi ea pe toată lumea,
ce să facă, să aibă şi ea copii, că-i arde inima, că nu-i şi ea mamă...
Într-o noapte a visat împărăteasa, c-a venit la ea o babă
şi i-a zis:
- Bucură-te, mărită împărăteasă, că împăratul
împăraţilor a poruncit să ai şi Măria ta un copil.
În bucuria cea mare s-a trezit şi a dus vestea asta şi
împăratului. Da să nu se bucure omul de tot, când dă
norocul peste el, că tot suişul are şi coborâş, şi după bucurie
vine şi scârbă, şi jălanie.
Peste nouă luni de la visul acesta, împărăteasa naşte o copilă
mândră şi frumoasă, de nu mai era alta ca dânsa nici
în Lună, nici în soare. Şi a trântit împăratul
o cumătrie de s-a bucurat împărăţia. Şi nu le era acum casa
pustie şi tăcută, ci numai veselie şi voie bună, de socoteai dumneata
că-i rai în casa ceea, nu alta!
Şi creştea copila văzând cu ochii! Cât cresc de-ale noastre
într-un an, ea creştea într-o zi. Şi era aşa de
mândră şi frumoasă, de şi Soarele stătea şi se uita la ea, că
vedeţi, cât umblase el prin lume, aşa minune nu mai văzuse. Da şi
fetei îi era drag sfântul Soare, că oricât stătea
pe-afară numai la el se uita. Şi azi aşa, mâine aşa, numai ce s-a
îndrăgostit copila de Soare. Şi cum a crescut fata mare, numai
ce-i trsneşte într-o zi în cap, că altul mai drag
decât Soarele nu-i pe lume şi ea a Soarelui vrea să fie, şi că
vrea să plece la el acasă.
Iaca ce poznă-i trecu fetei prin cap, de le venea părinţilor să
înnebunească şi să apuce câmpii. S-au cercat ei,
împărăteasa şi împăratul, să-i scoată nebuneala din cap, da
unde a fost chip? A început fata a se usca de pe picioare, de
socoteai că se prăpădeşte. Numai într-un pl'âns o ducea şi
numai într-un văicărit şi ziua şi noaptea. Şi văzând inima
de părinţi că li se prăpădeşte odorul, o învoi să pornească la
casa Soarelui.
Ş-a mers fata, s-a mers drum lung, prin păduri, prin codri, peste văi,
prin muţi şi peste muţi şi a ajuns la o apă mare. Din apă a ieşit o
fată frumoasă, care s-a îndrăgit de ea. Fata ceea i-a făcut un
pod mare peste acea apă şi a trecut dincolo. Şi iar a mers fata cale
lungă, şi pe un câmp a dat peste o babă, care păştea nişte
gâşte. Baba întreabă unde se duce şi ea îi spune
gândul. Babei, fiindu-i milă de frumuseţea ei care se irosea pe
drumuri, a fermecat-o şi a suit-o în înaltul cerului, şi,
cât ai coace un ou, a ajuns înaintea curţilor
sfântului Soare.
Mama sfântului Soare a ieşit înaintea fetei,
mânioasă, şi a întrebat-o, ce caută.
- Caut pe dragul meu, pe sfântul Soare, că de multă vreme de
dorul şi dragul lui am pornit de acasă şi mulţumesc că l-am găsit.
Mama sfântului Soare s-a supărat şi mai tare pe ea şi a
blestemat-o, înainte de a o vedea feciorul ei, ă se prefacă
într-o păsărică. Şi fata se preăcu în ciocârlie şi de
atunci tot încearcă ea să ajungă la soare, ca să-l găsească, şi
nu mai ajunge la el.
Aşa a rămas de atunci. Când ciocârlia pleacă de jos spre
soare, îi tare veselă, dar când o ajunge blestemul mamei
soarelui, porneşte supărată pe pământ şi tăcută, se ascunde
în nişte tufe.
Păunul
Se zice că la
început, când a făcut Dumnezeu toate vietăţile de pe
pământ, pe toate păsările le-a făcut albe şi nu le-a dat nici un
nume. Ele se deosebeau una de alta prin mărime şi pri cântec.
Acesta nu era destul, fiindcă Dumnezeu nu putea să cheme la el nici o
pasăre, că n-aveau nume cum să le strige. Mai ales că Dumnezeu ar fi
vrut să le dea căte un sfat, de cum trebuie să trăiască şi cum să se
hrănească. Dar ele, după ce le-a făcut, toate au fugit de lângă
Sfântul Părinte, afară numai de una, care tot pe aproape de
Atotputernicul se ţinea.
Se
gândi atunci bunul Tată, ca să dea câte un nume la fiecare
şi să le coloreze şi penele în chip deosebit, ca aşa să se
înţeleagă mai uşor cu ele. Porunci deci slujitorilor, ca să-i
aducă tot felul de vopsele, pentru ca să se apuce de lucru. Dar cine
să-i adune iar la un loc, că pământul era mare, păsările multe,
mai ales că niciuna nu ştia de ce voia Dumnezeu să facă. Cum vede
însă lângă el pe zburătoarea care nu se depărtase de tronul
sfânt, o cheamă şi îi spune, ca ea să adune, cum va şti, pe
toate celelalte.
Atât a
trebuit, că unde se apucă acest crainic al Domnului să ţipe cât
îl lua pliscul, în cele patru laturi ale lumii şi să cheme
păsăimea toată la împodobit şi la botez. Şi, cu cât ţipa
mai tare, cu atât mai mult îşi rotea coada, mândru de
cinstea ce i-o făcuse Domnul, de a-l pune pe el să dea de ştire
surorilor această veste. Păsările mari şi mici, mai mult speriate de
aşa ţipăt şi de teamă ca pliscul îngânfatului lor frate să
nu se lărgească până dincolo de urechi, de atâta strigăt,
au alergat, care cum au putut, în faţa Sfântului
Stăpân.
Dumnezeu a
început să le vopsească pe fiecare cum a vrut el şi să le pună şi
nume. Când a venit şi rândul celei care dăduse vestea
celorlalte, ca semn de recunoştinţă, Dumnezeu a vopsit-o cu cele mai
mândre culori şi mai ales coada i-a împodobit-o cum nu se
putea mai frumos. Dar pentru că se arătase mândră faţă de
celelalte, i-a zis:
- Numele tău să fie păun şi să însemne mândrie, iar
în loc de cântec, tu să nu poţi decât a ţipa!
Şi de atunci
a rămas păunul cu penele mândre, dar fără glas frumos, ce numai
ţipă.
...
...
...
...
...
