Pădurea Boldu-Creţeasca (sau Boldu-Creţuleasca), rămăşiţă al vestitului
Codru al Vlăsiei, se află lângă satul Boldeşti. Aici, ascunsă
în mijlocul pădurii, există o baltă blestemată, recunoscută şi
temută de localnici. Faima bălţii este cunoscută din timpuri străvechi,
vrăjitoarele ţigănci din lumea mare adunându-se aici, în
preajma nopţilor de Sfântul Gheorghe, Sânziene şi
Sfântul Andrei, atunci când se spune că se deschid temporar
porţile spre celelalte tărâmuri. Balta este un loc al puterii
transmis din generaţie în generaţie în rândul
vrăjitoarelor, deoarece se pare că orice vrajă, blestem sau deslegare
spuse pe malul bălţii se îndeplineşte negreşit. Şi asta,
invocând spiritele smârcurilor...
Mulţi oameni au observat în preajma bălţii o serie de fenomene
ciudate precum fulgere globulare şi furtuni iscate din senin în
micul perimetru al bălţii (inclusiv ninsoare în toiul verii). De
asemenea, numeroase animale refuză să bea apa de aici, preferând
setea sau bătaia decât să bea din acea apă. Sau, câteodată,
din senin, animalele din zona bălţii încep să aibă comportamente
foarte ciudate, de parcă ar fi fie foarte speciate, fie atrase (pentru
a dispărea pentru totdeauna în apele bălţii). Se spune că oile şi
caprele (chiar şi găinile, raţele care mănâncă ceva de pe acolo)
rămân sterpe (sau nu mai fac ouă) dacă sunt lăsate să pască iarba
de pe lângă baltă... Acelaşi lucru păţeau şi femeile care aveau
necugetarea să se spele în acea apă (unele femei folosindu-se de
această "calitate" pentru a scăpa de sarcinile nedorite)...
Şi, ca o curiozitate, balta nu seacă, nu se măreşte sau se micşorează
niciodată indiferent dacă este secetă sau ploua abundent. Şi, după
cutremurul din 1977, mai multe camioane încărcate cu moloz au
fost descărcate în baltă, probabil în ideea asanării,
însă totul a fost înghiţit de apă...
Tot prin această zonă se pare că şi-a găsit sfârşitul şi vestitul
Vlad Ţepeş Dracula...
Acesta, în timpul ultimei şi scurtei sale domnii, a ocupat
Bucureştiul pe data de 16 noiembrie 1476, ajutat de Ştefan Bathory care
avea oşti maghiare. Pe 20 noiembrie 1476, el a fost încoronat de
Mitropolitul de Argeş, după ce sosise din Moldova şi Ştefan cel Mare cu
armata sa. În aceeaşi zi cei trei au încheiat un tratat de
alianţă, după care Ştefan Bathory şi Ştefan cel Mare s-au întors
în ţările lor.
Voievodul Dracula presimţea că ceva nu este bine aşa că, înainte
de plecarea lui Ştefan, vărul său, l-a rugat să-i lase o parte din
luptătorii săi, acesta lăsând 400 din cei mai buni luptători ai
săi.
Din păcate presimţirile lui Dracula s-au adeverit şi
toţi au fost ucişi de trupele lui Basarab Laiotă, în urma unui
complot, chiar în această pădure (Vlad Ţepeş fiind decapitat).
În luptă a căzut şi Vitez Janos, omul de încredere al lui
Dracula. Mărturie stă şi consemnarea lui Ştefan cel Mare: "Acel
necredincios, Basarab Laiotă, a revenit, şi găsindu-l singur pe
Dracula, a poruncit să fier ucis. Şi împreună cu el, fură
omorâţi şi toţi oamenii mei afară de zece"...
Ciocârlanul
Pe vremuri, demult uitate, Sfântu Petru a fost trimis pe
pământ, ca să vadă în ce chip mai merg treburile.
După ce colidase Sfântul pământul, de la o margine la alta,
după ce văzuse lucruri şi mai bune şi mai rele, se întorcea
trudit spre rai. Cum mergea el aşa încet şi gândind la
veştile ce are de dus celui Preaînalt, iată şi pe ciocârlan
că-i iese în cale şi începe a-i ţopăi prin faţă.
Degeaba nu venise el în calea trimisului lui Dumnezeu, că şi
începu să se plângă de câte şi mai câte. Ba că
ciocârlia poate să zboare mai sus ca el, ba că piţigoiul are
penele mai frumoase ca ale lui, ba că el n-are nici o podoabă şi
câte altele. Sfântul Petru nu-i lua nimic în seamă
şi-şi vedea de drum. Nemulţumiri de astea mai auzise el multe. Dar
ciocârlanul mereu sărea dinaintea Sfântului, când la
dreapta, când la stânga, încurcându-i drumul.
Atunci Sfântul petru, supărat, se repede să-i dea o urecheală
bună. Însă n-a nimerit Sfântul urechile
ciocârlanului, ci, din grabă, l-a apucat de chică şi l-a
zgâlţâit aşa oleacă, cum îi stă frumos celui obraznic.
Mâna Sântului însă, sfântă era, că în
locul de unde l-a apucat, au rămas penele zburlite în sus. Şi tot
atunci Sfântul a spus:
- Poftim, de acum ai podoabă. Aşa să-ţi rămână penele de pe cap,
moţ. Aceasta, ca semn al obrăzniciei tale.
Şi-a fost îmbufnat bietul ciocârlan de papara ce a luat de
la Sfântul, dar s-a ales cu ceva. De atunci a rămas şi el cu o
podoabă, moţul de pe cap, prin care se deosebeşte de multe păsări.
De ce prigoneşte barza pe broaşte
Un împărat, într-o vreme avea o barză şi o privighetoare,
care umblau nedespărţite. O dată pe zi, împăratul le trimitea la
plimbare, dar cu ordinul să se întoarcă în amurg.
Într-o zi, ce ăcură, ce dreseră, căci mirându-se după una,
după alta, le apucă noaptea şi ce cum se socotiră, rămaseră să petreacă
noaptea până în dimineaţă, într-o pădure.
- Ei, surioară, zise barza către privighetoare, noi rămăseserăm
astă-seară în pădure. Nu facem un lucru?
- Ce lucru să facem?
- Să băgăm de seamă şi căte cântece vom auzi, să le învăţăm
pe toate. Poate aşa vom îmbuna inima stăpânului nostru că
i-am ieşit din cuvânt.
- Bine, a zis privighetoarea, învaţă tu acum seara, căci eu mor
de olboseală, şi când îţi va veni somnul, cheamă-mă, să
învăţ şi eu nişte cântece.
Seara strălucea pretutindeni, încât se vedea, că şi acul
să-ţi fi căzut pe jos îl găseai. îndată ce închise
ochii privighetoarea, începuseră broaştele să orăcăie de-ţi
asurzeau urechile de vâjâire şi de strigăt. Da biata barză,
să audă vreun alt cântec, peste putinţă. Şi chiar dacă
cânta vreo altă pasăre, vocea ei se îneca în urletul
şi strigătul asurzitor al broaştelor, ce se auzea neîncetat. Şi
aşa cât păzi barza, n-auzi alt cântec afară de orăcăit şi
deoarece era neplăcut, nici nu-l învăţă bine. Barza plictisită,
înspre miezul nopţii, începu să-i fie somn.
- Scoală, soro, îi zice privighetoarei, căci neamul broaştelor
m-asurzi. Albii noaptea şi nu învăţai nimic. poate că tu să fii
mai norocoasă.
N-apucă să adoarmă bine barza şi îndată ce se sculă
privighetoarea, broaştele amuţiră. Pe de altă parte, păsările
începură una câte una să se deştepte şi să înceapă să
cânte. Şi începu a cânta o pasăre pe aici, cealaltă
de acolo, cu vocea mai subţire, alta cu ea mai ridicată... Aceasta s-o
înalţe, aceea s-o taie, încât învăţă,
învăţă privighetoarea, de nu mai avea unde să bage atâtea
cântece.
Îndată ce se făcu ziuă pe deplin, voioasa privighetoare spuse:
- Scoală soro, căci a ajuns ziua la prânz! Hai să ne
întoarcem la palat până ce nu se mânie prea tare
stăpânul nostru!
Când ajunseră la palat, barza începu a zice:
- Beaca, beaca, încât nu-ţi venea să-ţi întorci capul
s-asculţi.
Când a început privighetoarea cu vocea ei ziceai:
- Ce se face? Dă-mi Doamne, încă două urechi să ascult!
Şi zi-i-o şi zi-i-o privighetoare, cu tot felul de melodii,
încât tot palatul se strânsese acolo să asculte, de
zicea:
- Ce mai voce!
Şi berzei multă ruşine i se făcu. Privighetoarea nici cât unghia
sa şi să cânte aşa de frumos, iar ânsa cât un vultur
şi să nu cânte deloc.
Din ziua aceea, barza se jură că oriunde va vedea o broască, vie să nu
o lase. De asta le prigoneşte aşa de mult.
...
...
...
...
...
