Turnul cu ceas este unul dintre simbolurile Sighişoarei. A fost
construit în mai multe etape şi, până la terminarea sa, a
fost sediul Sfatului oraşului.
Se povesteşte că după multă trudă, sighişorenii şi-au văzut în
sfârşit turnul gata şi au dat jos schelele. Dar parcă turnului
îi lipsea ceva, parcă îi mai trebuia ceva ca să fie gata.
După multe frământări şi căutări ei au decis că trebuie să
îi pună în vârf ceva. Cum ştiau că într-un loc
de lângă oraş se afla un uriaş care făcea globuri de aur ei au
decis că aşa ceva trebuie turnului pentru a fi complet.
Au trimis aşadar după el şi l-au rugat să le facă şi lor un asemenea
glob. Zis şi făcut, uriaşul face cel mai frumos glob ce a trecut prin
măinile sale şi vine şi aşează în vârful turnului minunăţia
mâinilor lui. Pentru ceea ce a făcut nu a cerut plată dar a pus
sighişorenii să facă legământ că dacă vine cineva suficient de
înalt care să îl poată atinge cu mâna, al lui să fie
acel glob şi el să decidă ce să se facă cu el. Şi de vrea să plece cu
el, să fie lăsat să plece în voie.
De atunci, nu s-a găsit nimeni care să poată atinge globul de aur, dar
sighişorenii trăiesc cu spaima asta. Că, cine ştie ce uriaş poate să
apară...
Ghiocelul şi zăpada
Cînd Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe
pămînt, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu tot
felul de culori frumoase. Când a făcut şi zăpada, i-a zis:
- Să-ţi cauţi tu singură culoarea care-ţi place, fiindcă tu umbli peste
tot. Atunci zăpada se duse la iarbă şi-i spuse:
- Dă-mi şi mie din culoarea ta verde şi aşa de frumoasă!
Iarba nu vru însă. Rugă apoi pe trandafir să-i
dea culoarea lui roşie, strălucitoare. Dar nici trandafirul nu voi.
Ceru culoarea albăstruie de la viorea, culoarea galbenă de la floarea
soarelui. Nici una nu ascultă rugămintea zăpezii. Tristă şi
amărâtă, zăpada ajunse în dreptul ghiocelului. Către el
îşi plânse ea durerea, grăind:
- Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă şi-şi bat joc
de mine.
Ghiocelul, milos, se înduioşă, de soarta
zăpezii şi-i zise:
- Dacă-ţi place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine.
Zăpada primi cu mulţumire darul ghiocelului. De
atunci ea poartă veşmântul alb ca al ghiocelului. Drept
recunoştinţă, îl lasă să scoată primul căpşorul afară, de cum
începe să se arate primăvara.
Jertfa rândunicii
Isus fusese răstignit şi se lupta cu moartea. Din rănile făcute de
piroane, sângele se scurgea mereu. Doar într-un
târziu ceru, ars de sete: Apă! Apă!
Un paznic îi intinse un burete înmuiat în fiere de
oţet. Isus, neştiind, gustă, dar numaidecât îşi feri gura,
su silă.
Setea îl chinui apoi tot mai amarnic. Trupul îi ardea, gura
îi era uscată. Dar nu mai ceru apă.
Iată însă că, desupra capului, auzi un fâlfâit de
aripi. O rândunică veni ca o săgeată şi, pe buzele lui fierbinţi,
lăsă să-i cadă din cioc o picătură de apă, ca un bob de rouă. Un paznic
o văzu şi slobozi o săgeată după ea, dar n-o nimeri. Peste câteva
clipe, rândunica veni din nou şi-i mai aduse încă un strop
de apă. A doua săgeată şuieră tot mai aproape, dar nici aceasta n-o
lovi. Mântuitorul o văzu şi-l durea inima la gândul că
păsărica ar putea fi ucisă. I-ar fi strigat să nu mai vină, dar nu
putea. Şi răndunica veni şi a treia oară, dar, de data aceasta, săgeata
îi străpunsese pieptul alb şi curat. Lacrimi multe, de milă, se
scurseră din ochii Mântuitorului. Văzând cum îşi dă
sufletul, şopti:
- Prin jertfa ta eşti sfântă. Binecuvântată să fii,
păsărică.
De atunci, rândunelele sunt socotite ca nişte păsări sfinte. E
mare păcat ca cineva să le strice cuiburile, ori să ia puişorii. Şi
nimeni n-are curaj să le facă vreun rău, nici chiar copiii cei mai fără
inimă.
...
...
...
...
...
