Legende

                Muma lui Ştefan cel Mare

                Aceasta este, poate, cea mai cunoscută legendă ce răzbate până la noi de prin vremurile marelui Ştefan.
                Se spune că după pierderea luptei de la Războieni (1.476), Ştefan s-a retras din calea turcilor ţinând drumul către Cetatea Neamţului, unde se afla mama sa, doamna Elena, şi soţia acestuia.
                Vestea pierzaniei ajunse la porţile cetăţii înaintea lui Ştefan şi mult se amărâră cei din cetate. Doar muma lui Ştefan era cea care îi mai îmbărbăta pe cei de-acolo. Şi, când Ştefan ajunse la porţile cetăţii, ele nu ştiau nimic de soarta lui ca om.
                Într-o noapte neagră ca tăciunele, la poarta cetăţii, începu să strige cineva. Străjerii, neştiind ce să facă, o treziră pe bătrâna doamnă şi îi cerură poruncă. Se spune că ea veni la porţi şi nu vru să dea drumul nimănui înăuntru.
                Aşa că, în ciuda faptului că ea îl recunoscuse pe tânărul domn, rănit şi chinuit de osteneala luptei şi a drumului, îi spuse că ea nu îl recunoaşte ca fiu şi că vede în cel din faţa ei doar un străjer buimac ce fuge din calea luptei. Atunci, Ştefan, mânios peste măsură de cele auzite porunci să-i de-a intrare în Neamţ. Dar doamna Elena îi spuse că duşmanul este acolo unde se luptă fiul ei cu turcii, nu acolo în cetate. Şi îi mai spuse că dacă el este fiul ei, aşa cum strigă, ar trebui să nu se întoarcă acasă fără victorie, ca să fie cinstit şi onorat ca domn. Că Ştefan al ei ar muri pe câmpul de luptă decât să se zică de el că-i doar un fugar.
                Atunci Ştefan înţelese vorba mamei lui şi plecă să adune oaste să se prăvale asupra turcilor cu biruinţa sau cu moartea cea de la urmă. Şi Dumnezeu cel bun fu alături de Ştefan şi mare biruinţă a Moldovei aduse înapoi la cetatea Neamţului.

                Legenda Ceahlăului

                Se spune din vechime că Muntele Ceahlău se ridică din poruncă împărătească. Dorind ai apăra pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare ce tot năvăleau de la răsărit, regele dac al locului,  a dat poruncă să se înalţe acest munte pentru a pune o stavilă în calea năvălitorilor. Pentru a duce la împlinire această poruncă s-au adunat toţi dacii, om cu om, şi au început să lupte cu greaua încercare la care trebuiau să facă faţă. Aşa au adus ei piatră cu piatră, stâncă cu stâncă, pe locul viitorului munte, până când grămada va fi suficient de înaltă pentru a arăta invadatorilor hotărârea şi puterea oamenilor locului. Truda a fost cumplită dar, în final, porunca a fost îndeplinită.
                Şi, în vârful lui au pus o toacă, urmând să se stea de strajă şi să se bată toaca ori de câte ori apăreau invadatorii. Şi toţi văzând uriaşul clădit care urla ca toaca la el o luau la fugă înapoi de unde au venit.
                Dar vremurile au trecut, mândria dacilor s-a risipit şi toaca s-a pierdut. De atunci s-au pornit duşmanii pe ţară ca roiu.

                Legenda Stănilelor

                Se spune că, în timpurile străvechi, a poposit pe aceste meleaguri un cioban pe nume Stănilă, chipeş şi trufaş la port, dar sărac lipit pământului. El sosise cu gând de mărire, auzind că aici se află păşunile cele mai bogate în verdeaţă din toată Moldova şi cel mai blând soare de pe faţa pământului, lăsate aşa de la descălecatul lui Dragoş.
                Şi cum îşi păştea el oile în creierii munţilor, se întâlni într-o bună zi cu o păstoriţă pe nume Maria, atât de frumoasă că la soare te puteai uita dar la dânsa ba. Lui Stănilă, ciobăniţa îi căzu cu tronc dintr-o privire. Dar Maria căută să vadă câte oi avea Stănilă, şi nu ce inimă de aur ascundea întrânsul. Şi cum era fiica mai mare a unui baci bogat, nici nu se mai uită la Stănilă de atunci încolo.
                Bietul Stănilă, nemaiputând să-şi stăpânească suferinţa, se hotărî să-ţi pună capat zilelor aruncându-se de pe nişte stânci înalte, iară de atunci stâncile celea rămaseră botezate cu numele lui.

                Legenda Vârfului Toaca - Legenda Urieşilor

                Se spune că pe meleagurile Ceahlăului ar fi trăit cândva un neam de urieşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi ei trăiau ca totţi ceilalţi oameni, vara ducându-şi bourii pe plaiurile muntelui, până la omătul, şi iarna coborând către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului.
             Dar, într-o iarnă, a dat peste ei o molimă şi s-au prăpădit mai toţi, oameni şi bouri. Au mai scăpat un băiat şi o fată cu o mână de bouri. Aceştia au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri, să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci. Băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după pterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aecste piscuri prea măreţe.
                Numai că în ziua în care crodul îşi scimbă faţa în verde, ziua de Probajini, numai ce trăzni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se ridicase Ceahlăul.
                După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un timp au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară.
                Şi, de atunci, an de an, oamenii locului, poporul de prin văi şi lunci, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi şi făcând toaca să sune.
                De atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celui mai mic îi zice Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde-i lumina fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor.

                Urieşii

                Acu, urieşii ceia, pe care i-a făcut Dumnezeu, se ăcuseră foarte răi, aşa că nici de Dumnezeu nu voiau să ştie, zicând că ei sunt Dumnezeu.
                Ce să facă Dumnezeu ca să-i îndrepte? A dat cumpene, potopuri, şapte potopuri au fost, şi tot nu le-a putut face nimica.
                Necuratul aude de necazul lui Dumnezeu şi îi cere să îl lase, că el îi va găti de zile pe toţi cei necredincioşi.
                 Şi Dumnezeu i-a dat drumul. Şi a început necuratul să strângă nori şi să dea ploi, că a ajuns ploaia până sub cer. Atunci urieşii au căzut toţi ca grinzile şi s-a curăţat lumea de ei.
                Iar un împărat al lor, Constantin, care stroga asupra lui Dumnezeu, stă cu oastea şi târgul lui tot sub apă şi la sfârşitul lumii are să ţie bătălie cu împăraţii aceştia şi are să rămâie pe lume numai el cu oamenii lui. Dar vor fi mici. Atunci lumea noastră se va sfârşi. Iar de nu va ieşi împăratul acela să ne prăpădească, Dumnezeu va da alte patimi pe oameni, boli, şi tot se va sfârşi lumea.

                Turnul lui Butu şi al Anei

                Demult, demult, pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de vrednic şi viteaz pe atât de chipeş. Fata domnitorului, Ana, era o fată frumoasă şi plină de farmec dar supusă legilor pământului. Ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, Ana se îndrăgosti de acesta şi făcu tot ceea ce îi stătea în putere să rămână cu alesul inimii ei. Cel mai mult avu de luptat cu tatăl ei care, sub puterea legilor pământului, trebuia să o mărite pe Ana cu un boier de ţară, sprijin de nădejde al domniei. Încetul cu încetul dragostea de tată a Domnului reuşi să răzbată şi să-l facă să accepte dragoste celor doi, acceptând să le dea binecuvântarea pentru căsătorie. Aşa ajunseră Butu şi Ana să îşi ureze credinţă veşnică, dând frâu liber dragostei lor. Şi Ana rămase grea.
                Dar, pe când se pregăteau de nuntă, numai iată că vrăjmaşii năvăliră în ţară şi Butu trebui să plece la război alături de Domnul său. Şi lupta fuse grea. În iureşul ei voievodul fu în mare pericol dar Butu cu voinicii săi săriră şi îl scăpară. Dar preţul fu mare, Butu căzând în luptă, apărând viaţa voievodului Alexandru, tatăl inimii lui.
                Deznădejdea Anei fu mare, mai ales că boierul căreia îi fusese promisă mâna ei veni la Vodă să ceară mâna fetei, acum că nu mai era Butu. Şi tot în timpul ăla, Ana simţi că este grea.
                Neştiind ce să facă şi cum să-l ferească pe tatăl ei de ruşinea că rămase grea, se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare, fără a şti că ea făcea ce făcea de urât şi întuneric. Şi vrăjitoarea asta îi spuse că este greu ce urmează dar se merită, ruşinea fetei urmând să fie ştearsă şi Butu să se întoarcă la ea, fie şi în chip de strigoi. Preţul era doar viaţa viitorului copil. Şi Ana, cu mintea întunecată de durere şi deznădejde, acceptă târgul cu vrăjitoarea.
                Trecură câteva zile, în care Ana se perpelise gândindu-se la târgul făcut cu vrăjitoarea, şi hotărî că nu mai vrea să continue înţelegerea, speriată de partea întunecată şi de pierderea copilului ei, rodul dragostei cu alesul inimii. Dar era prea târziu. În acea seară, o noapte urâtă şi întunecată, chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb şi o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Degeaba striga Ana la strigoiul Butu că nu mai vrea să continue târgul. Era prea târziu. Butu era nelumesc, fără urmă de iubire în inima lui moartă şi rece.
                La venirea zorilor ei încă pluteau deasupra muntelui şi la cântatul cocoşilor Ana îşi aminti de Domnul Dumnezeul nostru şi se rugă la El pentru scăpare. Îl rugă să-i scape sufletul şi, dacă a greşit măcar să scape sufletul copilului ei cel nenăscut şi să nu-l lase puterilor întunericului din neştiinţă şi deznădejde.
                Atunci, o detunătură înspăimântătoare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care sunt transformaţi în două stânci îngemănate, dovadă vie a sorţii celor ce încalcă legile lumeşti după pofta inimii.
                După toate acestea, se spune că un cioban ce trecu pe acolo chiar în acea zi găsi la poalele stâncilor un băiat nou născut, care îl luă cu el şi îl crescu. Când acesta crescu, ciobanul care nu avea femeie îi spuse că l-a găsit şi crescut. Chemarea inimii după părinţi îl făcu pe fecior să ăi ceară ciobanului să-i arate unde este locul găsirii lui.
                Ajuns acolo, la poalele stâncilor îngemânate, se spune că băiatul simţi că acele pietre sunt părinţii lui. Rămas acolo pentru un timp se spune că el auzi şoaptele părinţilor lui care îi povestiră încercarea lor.
                De atunci, feciorul venea mereu la părinţii lui şi urmaşii acestuia i-au urmat exemplul, încetul cu încetul toată lumea de pe acele locuri ajungând să cunoască povestea tristei întâmplări şi să de-a numele acelor stânci aşa cum este cunoscut în ziua de azi: Turnul lui Butu şi al Anei...
                Şi se mai spune ceva. Unul din urmaşii fiului Anei şi al lui Butu plecă la vânătoare prin acele locuri şi dispăru. Îngrijorată că fiul ei nu se mai întoarce, mama lui plecă să-l caute, împreună cu un pâlc de plăieşi, fără însă a-l găsi. Ajunsă la piciorul stâncii se spune că ea auzi şoaptele stâncii care îi cereau iertare pentru cele ce s-au întâmplat şi i-au cerut ca să aducă trupul fiului ei şi să-l îngroape acolo. Dar nu mai găsiră vreodată o urmă a băiatului. Şi, în urma acestei întâmplări, oamenii locului începură să povestească urmaşilor lor că acolo, la piciorul stâncii, se află mormântul băiatului dispărut, chemat acolo să fie pe vecie alături de Butu şi Ana ca să se închidă pentru totdeauna făcătura acelei vrăjitoare necurate.

                Legenda Panaghiei

                Panaghia era o fată deosebit de frumoasă. Se zice că ursitoarele, când au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel nepătruns al unei nopţi fără lună, adânc din adâncul mărilor fără fund, foc şi mumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţe din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu şi le-a pus toate în privirea ei; alta a rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi ia pus pe cap ca podoabă păr negru şi bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima şi sfletul său părticica cea mai aleasă şi i-a dat Panaghiei suflet şi inimă.
                Şi, pentru ca să nu fie pângărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon; şi albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare.
                Şi Panaghia a crescut mare şi s-a făcut şi mai frumoasă, frumoasă cum numai poveştile îşi pot închipui. Şi din înălţimile cele mai de pe urmă ale cerului, Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit de ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerului ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale.
                Şi până într-atâta s-a mărit Ziua şi Noaptea tare s-a micşorat, că, mai pe ce să-şi dea Amurgul mâna cu Zorile.
                Şi s-a tânguit Noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit Soarele să nu mai răsară de acum decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale.
                Şi s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai văzut, de aici înainte, pe Soare, în puterea tinereţii şi în floarea cereştii lui frumuseţi. Jalea şi aleanul a cuprins sufletul şi inima ei şi, zile şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau pe obraji.
                    Şi de la o vreme i s-a făcut milă de ea lui Dumnezeu  şi a trimis poruncă răsăritului şi apusului să mâne în grabă pe cele mai uşoare şi mai dulci dintre vânturile lor spre culmile înalte ale Ceahlăului şi spre codri, ca să împrăştie negura ce nu lăsa pe Panaghia şi pe Soare să se vadă.
                Văzându-le iubirea Dumnezeu abia dacă mai rezista să ţină legile străbune. Şi hotărî pe loc că asemenea suflete trebuie să rămână pe vecie împreună.
                Atunci Panaghia simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni. Dădu să plece dar trupul îi era rece şi împietrit. Voi să ridice mâinile, dar mâinile ei rămaseră lipite de trup, cuprinse de recea lui încremenire în stâncă. Şi încercă să strige... Dar încercarea ei rămase zadarnică. Iar când voi să îndrepte ochii spre ceruri, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse...  Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră.
                Aşa a ales Dumnezeu să rămână pe vecie împreună cu iubitul ei, Soarele. Şi, zi de zi să primească căldura îmbrăţişării sale, razele lui mângăind-o şi încălzind-o. Şi inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată de miresmele depărtate ale câmpiilor înflorite, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângăioase ale răsăritului şi apusului, de...

                Legendele Dochiei

                Prima legendă legată de Stânca Dochiei ne spune în trecut era o ciobăniţă care păştea oile pe munte, prin acele locuri. Şi era vremea primelor zile ale primăverii. În prima zi a întâmplării se porni să plouă şi să ningă, vremea fiind în încălzire. Şi Dochia noastră avea pe ea 9 cojoace, să facă faţă frigurilor de pe munte. Ploaia reuşi să îi ude primul cojoc care deveni prea greu din cauza apei care îl pătrunse. Aşa că Dochia hotărî să îl dea jos. A doua zi a păţit la fel dând joc următorul cojoc şi tot aşa până în a noua zi când ea mai avea pe ea doar un cojoc. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu. Fiindu-i frig tare, ciobăniţa noastră ăncepu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani, pe acel loc rămânând doar stâncile care amintesc de nesăbuinţa ciobăniţei Dochia.
                A doua legendă povesteşte despre o babă Dochia care era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii prin preajmă. Pe acel fecior îl chema Dragomir şi era mereu dus cu oile pe munte şi numai nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi puse gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la rău să spele lăna albă până ce aceasta s-ao înnegri. Şi munci săraca fata cât putu mai bine ar, după trei zile de trudă lâna tot mai albă se făcea. necăjită că nu poate să ducă la împlinire porunca Dochiei, fata începu să plăngă de se scutura cămeşa pe ea. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sfântul Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Baba, văzând una ca asta, o trimite iar la râu ca să albească lâna. Pe când se chinuia fata să albească lâna, iaca apar şi cei doi bătrâni. dar în loc să-i albească lâna, cei doi dădură fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână şi îl chemă repede pe Dragomir şi îi ceru să plece cu oile sus la munte că au înflorit fragii. Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat baba, oile şi cu Dragomir alăturea, transformându-se în stana de piatră numită Stânca Dochiei.
                Cea de-a treia legendă ne spune despre o Dochia fată de împărat. Şi era frumoasă tare fata aceasta încât se duse vestea frumuseţii ei departe de aceste locuri. Un împărat vecin îi ceru tatălui ei mâna fetei dar fata nu fu de acord cu asta şi tatăl ei fu obligat să refuze cerea. Foc şi pară se făcu împăratul vecin şi porni cu război pentru a-şi lua fata pentru el cu forţa armelor. Şi lupta aduse pierzania tatălui ei făcând-o pe Dochia să se travestească în păstoriţă pentru a scăpa să fie prinsă. Dar oamenii cotropitorului îşi dădură seama de vicleşug şi reuşiră să o încolţească pe Muntele Pion (Ceahlău). Atunci fata se rugă lui Dumnezeu să fie scăpată de ce urma şi, pentru asta, Dumnezeu o transformă în stană de piatră împreună cu oile care erau cu ea.

                Gheorghe Asachi realizează o localizare a celei de-a treia legende prezentate în vremurile Daciei invadate de Traian, lăsând posterităţii o frumoasă interpretare a legendei, prezentată mai jos:
                Ş-al Sahastrului Picior,
                Vezi o stâncă ce-a fost fată
                De un mare domnitor.
                Acolo e rea furtună
                E locaşul cel cumplit,
                Unde vulturul răsună
                Al său cântec amorţit.
                Acea doamnă e Dochia
                Zece oi s-a ei popor
                Ea domnează-n vizunie
                Peste turme şi păstori.

                La frumuseţe şi la minte
                Nici-o giună nu-i samana
                Vrednică de-a ei părinte,
                De Decebal, ea era.
                Dar cum Dacia-au împilat-o
                Fiul Romei cel mărit,
                Pe cel care-ar fi scăpat-o
                De-a iubi a giuruit.
                Traian vede astă zână
                Deşi e biruitor,
                Frumuseţea ei se-nchină
                Se subjugă de amor.

                Împăratu-n van cată
                Pe Dochia a-mblânzi.
                Văzând patria ferecată,
                Ea se-ndeamnă a fugi
                Prin a codrului potică
                Ea ascunde al ei trai,
                Acea doamnă tinerică
                Turma paşte peste plai
                A ei haină aurită
                O preface în şăiag,
                Tronu-i iarba înverzită.
                Schiptru-i este un toiag.

                Traian vine-n astă ţară
                Şi de-a biru-i deprins.
                Spre Dochia cea fugară
                Acu mâna a întins.
                Atunci ea, cu graiu ferbinte
                "Zamolxis, o zeu! striga,
                Te giur pe al meu părinte
                Astăzi, rog nu mă lăsa!"
                Când întinde a sa mână
                Ca s-o strângă-n braţ Traian,
                De-al ei zeu scutită zâna
                Se prefacen bolovan.

                El petroasa ei icoană
                Nu-ncetează a iubi,
                Pre ea pune-a sa coroană
                Nici se poate despărţi.
                Acea piatră chiar vioaie
                De-aburi coperă-a ei sân,
                Din a ei plâns naşte ploaie,
                Tunet din al ei suspin.
                O ursit-o priveghează,
                Şi Dochia deseori
                Peste nouri luminează
                Ca o stea peste păstori.

                Legenda Poliţelor cu Crini

                În vremuri de demult se spune că a fost un vânător cu mare fală şi iscusit la minte, pe numele său Vasile, care cutreiera aecste locuri, purtând pe umăr o flintă făurită de un dibaci meşter fierar. În fiercare zi el pleca la vânătoare, cutreierând potecile, adunând ouă de cilihoi şi cântând toată ziua.
                Trecând timpul, vasile îşi găsi o fată de oameni înstăriţi, dar abraşă, cu care se însoţi. Într-o seară de iarnă, Vasile povesti nevestei sale despre frumuseţile muntelui, despre florile ce le întâlnea şi despre o capră neagră şi puiul ei, care-şi avea culcuşul pe o poliţă. Auzind nevasta sa acestea, atât de mult îşi dori puiul de capră încât îl ruga în fiecare zi pe Vasile să-i aducă puiul. Dar Vasile ăi spunea de fiecare dată că nu vrea să tulbure viaţa bietelor capre. Vazând că nu scapă de gura femeii, se hotărî într-o zi să plece după puiul de capră.
                Îşi făcu un curmei gros şi coborî cu greu pe poliţa unde ştia el că zărise puiul de capră stând la soare. Încet, încet, pas cu pas, se apropie de culcuşul căpriţei şi înşfăcă puiul dintr-o mişcare. Când fu să se întoarcă, numai iaca se trezi faţă în faţă cu capra neagră. Până să se dumirească, coarnele caprei îl loviră şi se prăbuşiră toţi trei în fundul prăpastiei, într-un vârtej de praf şi pietre.
                Aşa a pierit şi ultima capră neagră din aceste locuri, împreună cu vânătorul vinovat de asta.
                Din acele zile, soţia vânătorului, aducea an de an crini şi îi lăsa pe poliţele de unde au căzut omul ei şi caprele negre, oamenii locului denumind acele locuri "Poliţele cu crini".

                Legenda Clăii lui Miron

                Cu mulţi ani în urmă, un cioban străin, venit de pe la Secu sai Izvorul Alb, obişnuia să-şi pască oile prin acele locuri pline de verdeaţă, poposind deseori lângă această stâncă, mai cu seamă în nopţile cu lună.
                Pe ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, Dumnezeu îi dăruise cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluerul său ca nimeni altul. Şi atât de minunate erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii, vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi pienile îl ascultau ca vrăjite. Şi atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai ascuţită.
                De atunci, cele două stânci sunt cunoscute sub denumirea de "Clăile lui Miron".

                Legenda Pietrei Ciobanului

                La începutul timpurilor, minunaţi de frumuseţea locurilor, s-au aşezat pe vârful muntelui un neam de urieşi cunoscuţi pentru curajul lor şi pentru turmele lor de bouri. Dintre toţi, cel mai viteaz era un tânăr căruia nimeni nu-i cunoştea numele şi de aceea i se spunea Ciobanul. Isprăvile sale erau atât de nemaiauzite, încât i se duse vestea în lumea largă. Atât de iubit a fost încât la moartea lui s-au strâns toate vieţuitoarele şi-l jeliră zile în şir. Iar pentru pomenirea lui s-a dat numele său locului în care îi plăcea să se retragă, din când în când, singur, doar cu turmele sale.

                Legenda Pietrei Lăcrimate

                Piatra Lăcrimată seamănă cu chipul unui om care lăcrimează. Misterioasă, provocatoare, hrănind închipuirile celor care o privesc şi încearcă să-i pătrundă secretul. Unii spun că ar semăna cu o ursitoare, alţii că seamănă cu un îndrăgostit, unii se tem de ea, alţii o privesc cu evlavie... Un alt fel de sfinx, al locurilor acestea...
                Dar, din vechime legenda lui ne spune de ce este greu să îi înţelegem chipul...
                Se spune că vechii daci priveau spre un chip mândru, aproape zâmbitor, plin de putere omenească. De aceea, în acele vremuri, stânca aceasta se numea "Înţeleptul Pământului". Şi ei veneau în anumite zile cu lună plină, mângâiaţi de lumina lui Bendis, zeiţa lunii şi a magiei, sau, în zilele cu nori sau furtună ascultând tunetele lui Gebeleizis şi săgetându-i norii... Toate acestea se petreceau sub conducerea ermiţilor lor, pentru a asculta şoaptele moşului de piatră închipuit de acea stâncă, cel ce făcea auzit spiritul pământului.
                Dar vremurile de restrişte veniră pe acele meleaguri şi mândrii daci se risipiră, oamenii locului trimiţând din când în când o solie neştiutoare, în persoana unui păstor ce trecea pe acolo dar care, fără să vrea auzea şoapta înţeleptului, neînţeleasă, trimisă în van de spiritul pământului...
                Şi lacrimile apărură pe chipul ce se schimonosi într-un zâmbet trist dar la fel de plin de mândrie... Şi oamenii, neînţelegând durerea spiritelor, schimonosiră până şi numele celui ce aşteaptă mereu, mereu, până în veacul vecilor, să împărtăşească din înţelepciunea pământului...
                Şi-i spuseră Înţeleptului Pământului "Piatra Înlăcrimată"...
                Apropiaţi-vă de acest chip şi ascultaţii şoapta! În noi este puterea de a primi învăţăturile pământului... În noi este puterea de a face Înţeleptul să fie din nou mândru şi zâmbitor, puternic împreună cu noi...

                Legenda Pietrelor Detunate (Legenda Detunatelor)

                O primă legendă spune despre aceste pietre...
                Oamenii locului spun că Detunatele ar fi fost, la început, o stâncă îngemănată dar, într-o bună zi de vară, pe o arşiţă înnebunitoare, s-a pornit din senin un potop ca la începuturile lumii, cu tunete şi cu fulgere care mai de care mai înspăimântătoare. Şi, în toiul furtunii, cu o bubuitură asurzitoare un trăznet s-a năpustit asupra stâncii, despicând-o şi dându-i numeroase şi felurite înfăţişări.
                Se spune că, de atunci, mulţi curioşi vin să vadă stâncile cele detunate de trăznet şi unde se adăpostesc pustnicii, cei care vor să îl afle pe Dumnezeu în inima muntelui.

                O altă legendă spune...
                Spre învăţătură de minte celor avari şi lacomi, se spune că un rege plin de toate bogăţiile pământului, nevrănd să fie despărţit de agoniseala lui sau să o lase să fie risipită de urmaşi, a îngropat sub aceste stânci toată averea sa. Sute şi sute de ani au trecut de atunci până când satana s-a apucat să sape sub stânci cu gândul de a găsi comoara. Şi săpă, şi săpă până îşi pierdu minţile de furie că nu o găseşte, lovind stânca cu toată furia lui cu mii de trăznete. Se spune că stânca s-a crăpat sub mânia lui dar averea de sub ea s-a prefăcut în fum, pierzându-se pentru totdeauna...
                A rămas doar numele dat acelui loc... "Detunatele"...

                Legenda Pietrii Teiului

                O primă legendă a acestei pietre vine din vechime aşa:
                În timpuri de demult, Dumnezeu se jălui diavolului de orbirea oamenilor, de stricăciunea ce puse stăpânire pe toţi de sus până jos, de minciună, de lene şi făţărnicie (căreia boierii îi zic "politeţă"), de neruşinarea femeilor, de zgârcenie şi destrăbălare, de îngâmfarea care se reazimă nu pe destoinicie ci pe parale. Drept pedeapsă, diavolul propune să aducă potopul asupra oamenilor. După ce ajung la învoială, satana, desfăşurându-şi aripile, îşi dădu drumul în văzduh.
                În vremea asta, pe malul drept al Bistriţei, deasupra Buhalniţei, pe piscul grohotişului, un cioban deşteptat de furtună îşi atâţa focul să usuce opincile. Un câine de la stână, mânios, porni o plângere grozavă de urlete, cuprins ca de o cumplită spaimă, simţind satana care se învârtea pe acolo. Răsunetul tremurător se deşteptă în munţi, din râpă în râpă vuietul prelungindu-se nefiresc. Ciobanul îşi făcu cruce de trei ori, socotind în gândul lui că nu-i lucru curat.
                Se uită în juru-i şi, deodată, pe neaşteptate, îşi aţinti privirile, ca fermecat, asupra Ceahlăului. Luna cobora încet, încet după o stâncă, valea era scufundată în întuneric, numai fruntea pleşuvă a Ceahlăului, luminată, se desfăcea albă din umbra nopţii. Pe marginea stâncii care încununează Ceahlăul, era aşezat cineva, plecat într-o rână, iar cu mâna dreaptă se sprijinea de un bolovan. Ochii îi scânteiau ca focuri rătăcite pe munţi şi cătau spre văi, plini de răutate şi ameninţare. Umbra lui se zugrăvea pe stâncile cele mai înalte şi împresurară muchea spre Ţara Ungurească. Noaptea era târzie şi se zărea de ziuă.
                Ciobanul nostru prinse curaj, ştiind că la cântatul cucoşului se sfârşeşte puterea răului şi îl strigă. Diavolul, căci el era, îşi desfăcu aripile, ridică dintr-o clătinătură stânca şi pluti o clipă deasupra Ceahlăului, vrând să ajungă la cioban şi să-l strivească cu cea piatră. Când o chemare ascuţită sună din văi. Era cântecul de veghe al cucoşului. Atunci diavolul îşi pierdu puterea şi scăpă piatra care trecu pe lângă cioban. Ciobanul văzând toate acestea începu să se roage la acel nou-născut altar al satanei cu rugăciunile lui Dumnezeu, chiar când satana porni potopul. Şi trei zile la rând durară toate acestea. Satana dădea cu potop de ploaie mânioasă, cu fulgere şi cu trăznete, iar ciobanul nostru cu chemări către Dumnezeu şi rugă din cea mai aleasă rugă către Dumnezeu. Şuvoaiele născute de acel potop au revărsat Bistriţa şi peste tot erau bucăţi de case, brazi sfărâmaţi, stejari uriaşi şi trupuri zdrobite. Numai piatra a rămas pe loc împotrivindu-se fulgerului şi apărând rugăciunile ciobanului nostru.
                    Şi rugăciunea lui născută din ceea ce trăise, la poalele stâncii scăpate de diavol, înfrânse pe satana şi îl convinse pe Dumnezeu că oamenii nu sunt de lepădat sau de lăsat pe mâna necuratului. Şi Dumnezeu sfârşi lucrarea satanei şi dădu iarăşi liniştea oamenilor, să-şi ducă zilele de rând aşa cum se cuvine.
                De atunci, oamenii din vechime, povestesc că la vremuri de restrişte ei se adunau acolo pentru a se ruga lui Dumnezeu să-i scape de încercarea trimisă. Şi, de fiecare dată Dumnezeu i-a ascultat, că de aceea ei există în continuare pe acele meleaguri, curaţi şi cu credinţă în Dumnezeu.
                Şi tot de-atunci, se spune că numele pietrei a fost dat după un tei falnic care a scăpat potopului satanei, umbrind multe sute de ani pe cei ce veneau să se roage acolo. De aceea i se zice şi în ziua de azi "Piatra Teiului".
                Dar, câteodată, în nopţile urâte, diavolul se aşează iar pe stânca de sus... Atunci, ca la o vrajă, toate tac şi toate focurile se sting. Dar dimineaţa, el fuge de unde a venit, de frică să nu apară vreun cioban şi să trăiască iar micimea trăită cândva...

                O altă legendă spune altceva...
                Se zice că trăia cândva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe munte şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate.
                Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor, a cărui faţă fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni să se înarmeze cu topoare, coase, furci, paloşe, ce avea fiecare şi să se aşeze la pândă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun.
                Pe vârful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gândit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, când potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stâncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al Muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călare pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcând tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasupra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Dar duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stâncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde o vedem şi astăzi.
                Şi ea căzu chiar lângă un tei falnic... Şi oamenii începură să aducă ofrande duhului Ceahlăului la acel adevărat altar al victoriei lui asupra răului căpcăun... Şi oamenii au ajuns începtul cu încetul să-i spună "Piatra Teiului"... Şi de atunci, căpcăunul nu a mai fost văzut vreodată...