Legende
Daniil Sihastrul - Mănăstirea Putna -
Mănăstirea Voroneţ
În vremurile lui Ştefan cel Mare erau mulţi călugări evlavioşi
care se adunau pe lângă mănăstiri şi rugau lui Dumnezeu
Sfântul pentru iertarea păcatelor lor şi ale oamenilor. Ca să-şi
agonisească cele puţine, însă cu totul trebuincioase pentru
nevoile vieţii, lucrau la pământurile de prin prejurul
mănăstirilor sau la fel de fel de meşteşuguri.
Ieromonahul Daniil era cel mai evlavios şi mai iscusit dintre părinţii
de la Mănăstirea Sfântul Laurenţiu de lângă Vicovul de Sus,
cioplind linguri din lemn de paltin, lucrând printre oameni
pentru şviştănii, dezlegări, cărţile lui Lazăr, cetanii ş.a.m.d.,
sprijinind oamenii cu o vorbă bună, fiind un adevărat părinte
duhovnicesc, ducându-se faima lui departe de acele locuri.
Într-una din zile se duse la stareţ, luă binecuvântarea şi
poslovenia pentru călătorie şi plecă la târgul Siretului. Acolo
creştinii de prin partea locului şi cei de primprejur, îi cerură
tot felul de lucruri duhovniceşti, sviştanii, molitve, dezlegări,
masluri şi altele încât el întârzie foarte mult
întoarcerea la mănăstire, supărând tare pe stareţ. Şi
bietul Daniil trase toate cele de pe urma supărării, hotărând să
se retragă până la sfârşitul vieţii în fundul
munţilor, într-un loc cu totul neumblat şi pustiu, şi să se facă
sihastru.
Plecă prin codrul necălcat de picior de om, care era între munţii
de la asfinţit-miazănoapte de la mănăstirea Sfântului Laurenţiu,
şi într-o depărtare de un ceas şi mai bine, găsi un loc ce-i era
la îndemână, cu loc de adăpost sub stâncă şi cu un
părău cu o lingură de apă. Aici hotărî să sape în
stâncă o chilie. Ani de zile petrecu bietul sihastru, în
genunchi cu dalta-n mână, cioplind necontenit şi din greu
în vârtoasa stâncă. Şi aici îşi multe din
zilele lui Daniil al nostru, slujind cu toate cele trebuincioase pe
Domnul Dumnezeul nostru, numit fiind de oamenii locului "Sihastrul".
Într-una din zile ajunse la chilia lui Ştefan cel Mare. Daniil,
petrecându-şi noaptea împreună cu el, îl convinse să
zidească mănăstirea Putnei. Cum se isprăvi mănăstirea, curseră la ea o
mulţime de călugări de prin toate mănăstirile şi schiturile din
moldova, aşa şi din cea a Sfântului Laurenţiu din Vicovul de Sus.
Aceasta, rămasă pustie, se risipi, rămânând doar locul
denumit "Laura", scurtat de la Laurenţiu. Biserica cea de stejar a
mănăstirii zice să se fi mutat mai târziu în alt sat, al
cărui nume s-a uitat cu vremea cu totul.
Se spune că Daniil ar fi proorocit că poporul se va înmulţi prin
acele meleaguri şi a părăsit chilia lui din stânci şi s-a făcut
nevăzut. Se povesteşte că s-a aşezat într-o pustietate şi mai
mare, precum îşi pusese el canonul, când cu probozania
stareţului, că până la sfârşitul vieţii să petreacă
în adâncă singurătate. Zice că el s-a statornicit pe un loc
pustiu şi sălbatic, pe pârâul Voroneţului sau pe apa
Corbului. Aici petrecea zilele sale în post, rugăciune ,
învăţarea şi ajutorul celor ce veneau la el.
Aici s-a întâlnit a doua oară Ştefan cel Mare cu Daniil
Sihastrul, după bătălia cu turcii de la Valea-Albă (Războieni). Şi bine
l-a sfătuit Daniil, că lumina lui Dumnezeu i-a luminat calea şi ia
învins pe turci. Şi aici, Ştefan clădi pe apa Corbului
(Voroneţului) o mănăstire frumoasă, numită a Voroneţului, ca mulţumită
pentru izbânda câştigată cu ajutorul luzi Dumnezeu.
Din acest moment se mai ştie despre Daniil Sihastrul doar că s-a
ridicat la cer pentru a sluji în continuare pe Domnul Dumnezeul
nostru.
Iată cele ce se spun despre ridicarea Putnei...
Ştefan cel Mare, pe când vâna prin
locurile celea, se rătăci de soţii lui şi nimeri la chilia lui Daniil.
Rămas peste noapte în chilia acestuia, Ştefan fu convins de
cuvintele acestuia să ridice un locaş dumnezeiesc în acele
locuri. Se spune Daniil i-ar fi indicat că, locul unde să fie ridicată
mănăstirea să fie cel unde va ajunge săgeata trasă de Ştefan, de pe
dealul de lângă locurile celea. Şi aşa a şi făcut. A slobozit
săgeata pe care o găsi înfiptă într-un paltin gros,
bătrân.
La început Ştefan a mutat biserica de lemn de
la Volovăţ în acel loc, pentru a nu pierde sfinţenia alegerii şi,
când toate cele trebuincioase au fost gata, a pornit cu meşteri
mari la treabă.
Începu, aşadar, să se zidească şi aici o mănăstire falnică, pe
care, sfârşind-o, a numit-o a "Putnei", după pârâul
ce curge alături. Şi aici este locul unde Ştefan îşi odihneşte
oasele, până la veacul vecilor.
Iată cele ce se spun despre ridicarea Voroneţului...
Valea-Albă (Războieni) a fost locul unde Ştefan s-a
opintit a opri prea mulţi turci deodată. Şi oastea sa fu năruită şi el
apucă drumul ţării pentru a-şi strânge o nouă oaste.
Fiind un om evlavios îşi aminti de cel ce l-a sfătuit să
înalţe minunea de la Putna şi luă drumul lui. Un om ca Daniil
Săhastrul nu avea cum să fie greu de găsit şi repede ajunse Vodă la el.
Se spune că după ce făptui cele duhovniceşti, Daniil îl sfătui pe
Ştefan să nu renunţe, să adune armată nouă şi să se abată asupra
turcilor că izbândă va avea.
Şi când Daniil săvârşea cele duhovniceşti îi spuse că
după toate acestea să vină pe apa Corbului şi unde v-a auzi
cântece bisericeşti, acolo să ridice o mănăstire falnică şi
frumoasă.
Plecând de la Daniil, Ştefan avu puterea şi binecuvântarea
lui Dumnezeu, paşii săi fiind plini de rod la strânsul armatei
iar sabia sa abătându-se necruţătoare asupra turcilor
împrăştiindu-i asemenea plevei în vânt.
Apoi, aşa cum îi promise lui Daniil, găsi locul unde apa sună
cântece bisericeşti, asemenea călugărilor, şi ridică minunea
Voroneţului, Mănăstirea Voroneţ.
Legenda florii Papucul Doamnei
Legenda spune că pe aceste meleaguri ar fi poposit
zeiţa Venus, zeiţa frumuseţii din mitologia romană. Se povesteşte că la
poalele munţilor Rarău erau trei ciobani cu turmele de oi. Era
primavară şi întreaga natură mustea de viaţă. Pădurile
înverzite şi cântecul duios al fluierului îmbiau la
vrajă şi la dragoste între oameni. Venus stătea lungită pe iarba
moale sub un stejar şi asculta fermecată glasul fluierului, uimită de
frumuseţea celui care cânta, un cioban, pe nume Ionică. Dar şi
zeiţa era răpitor de frumoasă şi de graţioasă, fiind
înveşmântată într-un val alb-liliachiu, cu o coroniţă
de flori pe frunte. Jupiter, de teamă că zeiţa va rămîne pe
Pământ de dragul ciobanului cu fluier, a slobozit un fulger
teribil şi i-a poruncit să se întoarcă în lăcaşul zeilor,
în Olimp. Ascultîndu-i porunca şi alergînd în
mare grabă, Venus şi-a pierdut papucul din piciorul stîng.
Ionică, ciobănaşul, găsind papucul, mare i-a fost
mirarea când a văzut că papucul nu poate fi urnit din loc, ca şi
cum ar fi prins rădăcini. Şi într-adevăr până seara,
în jurul papucului zeiţei au crescut cîteva frunze verzi,
late, cu nervuri arcuite în jurul lor.
Frământat de gînduri, Ionică ciobanaşul
a adormit lângă papucul uitat de zeiţă, visând că aceasta
îi spunea: "Să nu mişti papucul din locul lui pentru că el se va
transforma în cea mai frumoasă floare ce va împodobi văile
munţilor voştri".
Ionică s-a trezit dimineaţa vesel,
rămânând pironit locului ceasuri întregi pentru a
vedea împlinirea minunii visate. Şi minunea se împlini!
Povestind cele întâmplate oamenilor
locurilor şi celorlalţi ciobani, floarea crescută din papucul zeiţei a
capatat numele de "papucul doamnei" sau "pantofiorul lui Venus", aşa
cum se ştie şi în zilele noastre, simbolizând dragostea de
natură a oamenilor şi bucuria lor la venirea verii...
Legenda câinelui
A fost odată, demult, demult, un cioban care-şi păştea turma lui de oi
într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri. Iar colo mai
departe, spre răsărit, îşi avea ciobanul stâna. Dar tare
greu îi era bietului om să umble, când avea nevoie, la
agonisita lui. N-apuca să se depărteze oleacă şi, cât ai clipi
din ochi, ieşea din pădure naşul lupilor, un lup, care-i hărtăpănea
(mânca, făcea harcea parcea) pe toată ziua câte o oaie.
Câ n-avea omul pe nimeni altul să-i fie păzitor al turmiţei lui.
Azi aşa, mâine aşa... s.a luat ciobanul de gânduri, că nu
putea să dedulcească în voie din munculiţa lui, iar dacă se
dedulcea, pierdea oile.
De asta până într-o zi, când uite că nimereşte la
turmă un oacheş bătrân, cu barbă albă colivie şi părul
până-n călcâie, cu nişte chei la brâu.
- Bună ziua, măi ciobane!
- Mulţumim dumitale! Da încotro?
- Până aici, moşicule. Rogu-te, fie-ţi milă şi dă-mi olecuţă de
caş, că sunt călător şi de foame mă abătu-i pe-aici. Crede-mă, tată, că
de foame nu văz înaintea ochilor.
- He, moşule, zise ciobanul, ţi-aş da cu dragă inimă, dar nu pot,
păcatele mele.
- De ce?
- Apoi, cum mă depărtez, vine un lup din pădurea ceea şi-mi hărtăpăne o
oaie, ba-mi mursică (muşcă, sfâşie) şi din celelalte.
- Aşa? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atâta, că păzesc eu
în locu-ţi!
- Bine, mă duc.
Şi a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atât i-a fost.
Când se uită unchiaşul, îl vede venind cu limba scoasă
dinspre pădure şi... gadina (dihania, jivina) dă fuga la turmă...
Da atunci ce să vezi dumneata?
Unchiaşul odată scoate din sân două mere şi le aruncă
înaintea lui, aşa că se dau de-a dura pe lângă turmă...
Ş-apoi, minune... S-au făcut din cele două mere doi lighioi,
amândouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici, lighioi care
până atunci nu mai fuseseră pe pământ. Şi lighioile acelea,
în grabă au început să se certe furcă (foarte tare) cu
lupul, să latre la el şi înainte de a-şi apuca lupul tainul, să-l
gonească spre pădure.
Aşa! Şi moşul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el, iar oiţele
păşteau în linişte.
Atunci soseşte ciobanul cu caşul şi vede minunea. Pricepe că e la
mijloc putere dumnezeiască, cade în genunchi înaintea
unchiaşului şi începe să întrebe:
- Doamne, Doamne! Spue-mi! Cine eşti de-mi făcuşi atâta bine?
- Eu sunt Petre! Şi ţi-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut
şi tu inimă bună cu mine.
- Aşa? grăieşte ciobanul şi începe să se închine. Iartă-mă
dar, Sfinte Petre, că n-am ştiut de la început cu cine grăiesc.
- Nu-i nimic omule! mai bine scoală şi ascultă aci. Vei şti că
lighioana aia cea mai hăidoşă (voinică, zdravănă) e câine, iar
cealaltă e căţea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul
câinilor, care or apăra în toată vremea turmele şi toate
vitele de lupi.
Şi după ce
vorbi astea, câinii se întoarseră de la pădure şi
începură să se aproprie de om, să se milcoşească (linguşească),
să se dăgârţeze (agăţa, ţine după) pe lângă el şi să-l
lingă pe haine şi pe mâini.
Iar
unchiaşul, după ce făcu câteva semne spre oi şi spre câini,
semn de binecuvântare, începu să se îndepărteze
încet, încet, până pieri într-o lumină
orbitoare.
- Mare e puterea Ta, Doamne! zise iarăşi ciobanul, când mai văzu
şi asta şi căzu iarăşi în genunchi şi mulţumi Sfântuleţului.
Şi aşa, din
merele alea se trag câinii de astăzi. D-aia câinele nu e
spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omului şi în
toată vremea se roagă aşa Celui de-Sus şi lui Sfântul Petru,
ziditorul lui:
- Doamne, Doamne! Să trăiască stăpânii mei şi să facă nouă
feciori, să traiască apoi şi feciorii, ca să iasă fiecare cu
câte-o îmbucătură în mână, să-mi dea, să mă
satur şi eu.
Nu zice ca
pisica:
- Doamne, Doamne! Să moară toţi din casă, să rămână doar o babă
şi să fie şi aia oarbă, ca să-i pot lua eu din mână,
orice-mbucătură.
Stele logostele
Departe, la răsăritul soarelui, au locaşul Sfânta Luni şi
Sfânta Vineri, la asfinţitul soarelui, Sfânta Marţi şi
Sfânta Miercuri, iar la miazăzi, Sfânta Joi şi Sfânta
Duminică. Iar la miazănoapte, locuieşte singură, fără soaţă,
Sâmbăta şi ea nu-i sfântă, ca tovarăşele ei şi e străină
între ele, căci toate celelalte sunt surori.
Şi e greu să găseşti locaşurile sfintelor babe, şi rar s-a
îmtâmplat s-ajungă pe la ele vreun Făt-Frumos cu stea
în frunte.
Dar cică toate şase, afară de Sâmbătă, au căte o stea în
cer şi steaua fiecăreia stă tocmai deasupra locaşului. Dar cine ştie
care li-e steaua? Că dacă le-ai şti-o, te-ai duce tot cu ochii pe ea şi
ai nimeri la locaţul sfintei.
Din vreme în vreme, când vrea Dumnezeu să mai pedepsească
lumea, atunci arată ori o stea ori alta, dintre cele şase stele ale
sfintelor babe, că vezi, babele ştiu gândul lui Dumnezeu şi cam
au suflet bun, dau de ştire creştinilor. Şi nu s-arată oricare dintre
ele, ci numai una.
Când e să fie cutremur de lume, ruptură de pământ şi
scufundare de munţi, s-arată stea galbenă şi asta e a Sfintei Luni. La
holeră şi alte boale s-arată steaua Sfintei Marţi. La vărsare de
sânge şi la cumplire de războaie s-arată steaua Sfintei Miercuri.
Steaua Sfintei Joi s-arată când are să fie potop şi ploaie cu
trăznete. A Sfintei Vineri, când o să fie înmulţire de
fiare sălbatice, cât să intre în sate. Iar a Sfintei
Duminici s-arată la foamete.
Şi cică mai e a şaptea stea, care ar fi fost să fie a Sâmbetei,
dar a rămas ă fie a Maicii Domnului. Şi când se va arăta steaua
asta, va fi sfârşitul lumii. Şi aceste şapte stele poartă crugul
cerului (bolta cerească) şi se numesc stele logostele.
Stâlpii pământului
Dintru început, pământul nu era împănat cu tot felul
de dealuri şi munţi ca-n ziua de astăzi, nici nu avea atâtea văi
şi văgăune, câte are acuma. Ci el era neted ca faţa mesei, adică
numai un şes, încotro te înturnai şi te uitai cu ochii. Şi
acest şes foarte întins plutea pe deasupra apei, care se află
dedesuptul pământului, întocmai după cum pluteşte o
scândură pe un lac. Iar apa plutea, după cum pluteşte ea şi acuma
în văzduh şi văzduhul, la rândul lui, sta în puterea
lui Dumnezeu, cum stă şi-n timpul de faţă.
Văzând însă Dumnezeu de la un timp că pământul e cu
mult mai greu decât apa pe care pluteşte şi că într-o bună
dimineaţă foarte lesne ar putea să se prăbuşească şi să se scufunde
în adâncurile acesteia, a făcut patru stâlpi sau
furci de foc şi cu stâlpii sau furcile acestea l-a sprijinit apoi
pe dedesupt, ca să nu se prăbuşească.
Necuratul însă, care a voit să-l încerce şi să-l piardă pe
Dumnezeu, când a făcut acesta pământul, şi care,
neputându-l atunci îneca, căuta necontenit cum s-ar putea
în alt chip oarecare mântui de dânsul,
văzându-l că a sprijinit pământul, s-a făcut foc şi pară de
mânie şi pe loc s-a apucat să roadă stâlpii sau furcile
pământului, anume ca aecsta să nu mai poată pluti mai mult, ci să
se prăbuşească nu numai lumea ci şi Dumnezeu care a făcut-o.
Dar degeaba i-a fost toată munca, căci pe când isprăvea un
stâlp sau o furcă de ros, dă fuga la alta şi până s-o roadă
pe aceea, cea roasă creştea iarăşi la loc. Iar când isprăveşte
câte-o furcă de-a pământului de ros, atunci tot
pământul se cutremură. Şi aşa roade el necontenit şi astăzi, de
colo până colo, fără de nici un folos.
La Paşti însă, când vede ouă roşii la creştini, se
prosteşte şi mai tare. Atunci îşi pierde tot cumpătul.
Dar ceea ce n-a putut face necuratul, duce-s-ar pe pustii, au făcut
peştii pământului. Adică aceştia au ros unul in cei patru
stâlpi. De aceea zic o seamă de oameni că pământul nu stă
pe patru stâlpi, cu numai pe trei. Când o picat
stâlpul acela, atunci s-a prăbuşit şi s-a scufundat o bucată de
pământ în apă şi de atunci s-a făcut în partea aceea
o mare foarte mare, care stă şi astăzi.
Fiind însă pământul foarte greu, capetele de deasupra
stâlpilor, care au rămas neroşi, au intrat în pământ
şi au împins coaja acestuia în sus, şi aşa s-au făcut apoi
dealurile şi munţii.
Când mănâncă oamenii de frupt în zile de post, atunci
peştii pământului se supără pe dânşii şi de aceea se apucă
ei şi-n timpul de faţă de ros stâlpii pământului, care
înseamnă cele patru posturi de peste an, dându-le prin
aceasta de cunoscut, că posturile sunt rânduite de Dumnezeu, ca
ei să le postească, nu însă să se-nfrupte sau chiar să
mănânce de frupt în decursul lor. Iar când prind
peştii a roade la stâlpii pământului, atunci pământul
se cutremură şi se mişcă. Însă el nu se mişcă, nici nu se
zdruncină pretutindeni, ci numai în acea parte unde stă pe
stâlpii, adică la munţi.
O seamă de oameni însă cred şi spun că fiind lumea de un timp
încoace foarte stricată şi păcătoasă, mâncând de
frupt nu numai miercurea şi vinerea de peste an, ci mai peste tot anul,
de aceea şi peştii pământului au mai ros încă doi
stâlpi, şi acuma stă pământul numai p un singur
stâlp, pentru că cei mai mulţi oameni postesc numai postul cel
mare. Iar când nu vor posti nici acel post, atunci are să se
piardă lumea.
...
...
...
...
...
