Legende
Luceafărul de seară şi Luceafărul de
dimineaţă.
Cică a fost un om şi o femeie, care aveau un fecior. Şi de drag ce le
era, îl pierdeau din ochi. Dar iată că într-o zi băiatul
auzi pe undeva că există un izvor, şi cine bea din apa lui nu mai ştie
de bătrâneţe şi trăieşte cât lumea şi pământul. Şi
simţi că osânda lui e să ajungă la acest izvor. Părinţii, cu
durere în suflet şi lacrimi în ochi, îl rugau să se
lase de gândul plecării şi să stea acasă, căci atâta
bucurie au în viaţa lor, pe dânsul. Dar, în zadar.
Băiatul îşi luă merindele şi porni la drum.
A mers cât o fi mers şi a dat peste o pădure mare de stejari. A
intrat în ea, şi iată că întâlneşte un lup, care se
muncea să taie copacii cu coada. Lupul l-a întrebat:
- Încotro mergi, voinice?
- Caut izvorul cu apă dătătoare de viaţă veşnică, zise băiatul.
Iar lupul îi răspunse:
- Rămâi la mine şi-i trăi pân-oi mântui eu de tăiat
pădurea asta.
Dar băiatul a mers mai departe. A mers el cale lungă să-i ajungă şi a
întâlnit două fete, care se jucau într-o grădină de
copaci tineri şi flori din cele mai frumoase şi mai fermecătoare. Nu e
vorbă că şi fetele erau drăgălaşe ca doi fluturaţi. Văzându-l pe
băiat, fetele îndată l-au întrebat cine e şi încotro
merge.
- Merg într-acolo unde oi putea să trăiesc cât lumea şi
pământul, le răspunse el.
- Rămâi, voinicule, cu noi, şi vei trăi cât noi. Noi nu
murim până n-or creşte copecii aceştia mari, până nu s-or
usca şi or putrezi şi până s-or scălda păsările în pulberea
lor.
Băiatul nu s-a oprit din drumul său nici de data aceasta. A mers mai
departe şi a ajuns la palatul unei zâne frumoase ca soarele.
- Unde mergi, voinice, îi făcu ea întrebare?
- caut izvorul cu apa vieţii veşnice.
- Ei, de acu poţi socoti că ai ajuns la el, căci eu îi ştiu locul
şi am să ţi-l arăt îndată ce mi-i făgădui, că n-ai să ieşi
niciodată din sfaturile mele.
Voinicul făgădui şi zâna îl conduse la izvorul fermecat. Şi
a băut el din apa lui. Deodată simţi că-i înfloreşte în
piept o veşnică primăvară. Totul i se umpluse de o viaţă fără
sfârşit. Iar când îl pătrunse fiorul primei dragoste,
roşi ca macul în faţa zânei. Cum îi căzuse drag şi el
ei, hotărâră să se căsătorească. Fericirea lor nu avea margini şi
nici nu observau cum trec anii. Zâna îl ruga tot timpul să
nu îndrăznească niciodată să se aproprie de "Lacul dorului".
Dar trebui să se întâmple, în timpul unei vănători,
să-i cadă pasărea săgetată drept în mijlocul acelei apre.
Uitând de făgăduinţa dată, alergă la lac şi privea pe suprafaţa
lui, să observe pasărea. Dar cei văzură ochii? Pe suprafaţa apei au
apărut chipurile mamei şi tatălui lui, care îl chemau la ei cu
lacrimi în ochi. Din acea clipă a început a-l chinui
cumplit dorul de casă. Şi nu l-a putut opri din hotărârea sa de a
pleca să-ţi vadă părinţii nimic, nici chiar vorbele zânei, care
i-a spus că în zadar va face acest drum, fiindcă de când se
află el aici au trecut sute de ani şi nu mai e nici pomeneală de
părinţii lui.
Şi-a luat un cal, un ţâncuşor, un arc de vănătoare şi a pornit.
În drum se străduia să recunoască grădina cu cele două fete,
pădurea lupului, dar degeaba, căci nu rămăsese nici urmă din ele. A
potrivit el cam pe unde a fost satul în care s-a născut, dar şi
aici erau doar risipituri. Într-o zi zări o căsuţă. Acolo trăia
un moşneag de trei sute de ani. S-a dus la el şi-l întrebă de nu
ţine minte de părinţii lui. Moşul a răspuns:
- Îmi pare că am auzit de la răsstrăbuneii mei, că au trăit
cândva pe aici aşa oameni.
Cei mai rămânea băiatului de făcut, decât să se
întoarcă de unde a venit? Dar când a întors capul, se
împiedică de ceva şi căzu. Când se ridică, lângă
dănsul, hop Moartea:
- Ehei, dragul mătuşii, de când te caut eu şi tocmai acu te-am
găsit!
Voinicul, însă, a sărit pe cal şi o luă la fugă. Moartea după
dânsul, c-o falcă-n cer şi una în pământ. Când
era mai-mai să-i ajungă, voinicul aruncă arcul şi zice către Moarte:
- Fă-l praf!
Moartea numaidecât făcu praf arcul şi, după dânsul.
Când era iară să pună mâna pe el, lepădă tâncul şi
spuse:
- Creşte-l!
Aceea îl crescu şi iară după dânsul. Când era să-l
ajungă, voinicul sări de pe cal şi deschise uşa la palatul zânei.
Zâna îl întâmpină şi dovedi să-l apuce de
mână, iar Moartea îl apucă de picior.
Moartea: - Îi al meu!
Zâna: - Ba ăi al meu!
Şi tot aşa, până se mai mpotoliră un pic şi zâna zise:
- Stai femeie! A, să-l fac un măr de aur şi am să-l arunc în sus.
Cine dintre noi l-a prinde al aceleia va fi.
Dar să vezi minune! Mărul aruncat nu s-a mai întors pe
pământ. A ajuns până la cer şi s-a prefăcut într-o
stea. Oamenii îi spun şi azi Luceafărul de seară.
Atunci se preface şi zâna în alt măr de aur şi porneşte să
îl caute. Dar s-a prefăcut şi ea în stea, Luceafărul de
dimineaţă, să-l ajungă pe cel de seară.
Asta-i istoria luceferilor care
am auzit-o şi eu de la alţii şi aşa v-am spus-o.
Curcubeul - Brâul Ilenei
Cosânzeana
Se spune că era cândva o fată foarte frumoasă, pe nume Ileana
Cosânzeana. Şi era fiică de împărat. Ea avea un brâu
frumos de toate culorile, cu care se încingea toată vremea. Şi
era foarte fudulă. Îi părea că dacă are brâul acela e cea
mai aleasă de pe pământ şi de aceea nu voia să vorbeasă cu nimeni.
Dar avea ea un drăguţ fecior de împărat. Şi, odată, a plecat cu
dânsul la pădure. Cum, necum, băiatul a pus mâna pe
brâul fetei. Ea s-a supărat atât de tare că l-a lăsat pe
iarbă. Şi, cum era un brâu deosebit de frumos, Soarele de sus a
văzut aceasta şi s-a gândit: "Cât rău face brâul
acesta!". Şi când fata a adormit pe iarbă cu băiatul, soarele i-a
ridicat brâul.
Fata s-a trezit şi a văzut, că nu i-i brâul şi
a început să plângă tare-tare, parcă ploua din ochii ei
frumoşi.
Atunci a început să plouă şi din cer. Iar după ploaie, când
a încetat fata să plângă, soarele i-a arătat brâul şi
i-a spus: "Iată brâul, nu-l mai poţi purta, că de acum va fi aici
şi se va numi curcubeu. Şi va fi semn de frumuseţe şi de fericire
pentru oricine îl va vedea!".
Şi acum în popor se spune şi curcubeu, şi brâul Ilenei
Cosânzeana.
Luna
După ce s-a făcut lumea, a fost singur Sfântul Soare şapte ani.
Luna încă nu era.
Şi-atunci Dumnezeu şi-a zis că trebuie să facă oamenii să vadă şi
noaptea. Şi-a scăpărat şi a făcut luna, un om. Ş-a făcut drumuşor de
argint, pe amândouă părţile cu pomi, şi i-a zis să se ducă pe el.
"Dar să potriveşti că tot în urma soarelui să te ţii, numai către
asfinţit să te mai apropii şi apoi iar să te depărtezi, iar mersul
acesta îl vei ţine până în veacul vecilor, după cum
ţi-l hotărăsc eu acum.
Dar necuratul s-a bucurat că din acel moment oamenii vor putea lucra şi
noaptea.
Văzând asta, Dumnezeu hotărî ca numai o jumătate din nopţi
luna să se vadă şi jumătate nu, aşa ca oamenii să se poată odihni şi să
fie lăsaţi în pace de necuratul. Căci Luna e om, la început
mititel ca şi copilul, apoi va creşte, aripile îi cresc
împrejur şi devine rotund, apoi începe a
îmbătrâni şi a se face tot mai mic. Apoi totul va fi luat
de la început.
Şi totul va fi făcut la ridicarea lunii doar de 7 draci. Aşa a
hotărât bunul Dumnezeu, că luna este un om mult mai mic
decât soarele.
De ce trebuie să fie draci
Sfântul Soare e asemenea unui om uriaş. Şi are aripi ca şi
îngerii, aripi de foc, rotunde, că vin laolaltă, de se pare
rotund, dar în mijloc e un om cu crucea-n spate. Cine se uită
bine la Soare îl vede, drept în mijloc, dar după aceea
multe zile nu va vedea nimica.
Dracii de aceea trebuie să fie, căci altfel n-ar avea cine ridica
soarele. Soarele e tare fierbinte, că el tare aleargă. Parcă omul,
când merge repede nu se înfierbântă? Ori roata de la
ăruţă, să pui mâna, ce fierbinte e?
Aşa că dracii îl ridică. În fiecare zi trebuiesc 77 de
draci să îl ridice.
Cerul, posturile şi rohmanii (blajinii)
Mai întâi şi înâi, Soarele şi Luna mergeau sus,
prin aer, nu prin cer, cum merg ei acum, şi le era tare greu. De aceea
l-au rugat pe Dumnezeu să pună cerul deasupra, pentru ca să poată umbla.
Sfinţii, cei şapte apostoli, au zis că ei vor face aceasta, să nu mai
fie nevoie de draci să ridice soarele şi luna, numai cât dacă
oamenii le-ar ajuta şi i-ar ţinea, să nu le mănânce carnea, să
postească. De aceea sunt şapte posturi. Sfinţii şapte apostoli s-au dus
sub noi la rohmani, acolo unde este altă lume. Dumnezeu le-a dat aripi
şi ei au adus de acolo piatră şi mai scumpă decât a noastră, de
au făcut cerul ca sticla şi i-au pus şapte stâlpi de piatră
scumpă.
Şi, de aceea, că ţin cerul, asta e mare muncă, apostolii l-au rugat pe
Dumnezeu ca să posteasă oamenii, ca să nu slăbească din puteri.
Când a fost gata, s-a suit Soarele şi Luna în cer şi acum
le este mai uşor, căci merg ca pe podele, iar noi numai ca prin
fereastră îi vedem.
Porunca lui Dumnezeu
Întâi şi-ntâi, când nu era pământul
făcut, era numai stei de apă şi nu se vedea pământ nicăeri, doar
numai apă şi apă şi-ncolo nimic.
Dumnezeu a chemat pe broască şi i-a poruncit să se ducă în fundul
mărilor, să vază, de nu cumva o fi ceva pământ pe acolo şi să
vină să-i spună. Broasca n-a avut încotro şi s-a dat de-a
scufundişul în adâncurile mărilor şi tocmai după multă
vreme s-a întors îndărăt, aducând o ţără de
pământ în gruă, spunând lui Dumnezeu că este mult
pământ în fundul apelor.
Dumnezeu a poruncit atuncea apelor să se tragă în lături, ca să
lase să iasă pământul deasupra. Apele au ascultat porunca lui
Dumnezeu şi s-au tras în lături, şi pământul stă deasupra
până în ziua de azi şi tot aşa o să stea până la
vremea de-apoi. De-atunci Dumnezeu a blagoslovit pe broască şi ăl de
omoară broaşteşe, face un păcat mare şi la moartea lui va fi plin de
bube pe tot trupul, taman cum este broasca.
Urzirea pământului a fost într-o zi de marţi, şi de aceea e
păcat şi nu e bine să croieşti cămaşă, şubă, nădragi, izmene, să
începi case noi, olate şi tot felul de lucruri, că superi de
Dumnezeu.
Dumnezeu face plugul
La începutul lumii a zis Dumnezeu către Pământ:
- Tu, negrule Pământ, să hrăneşti cu ierburile mirositoare şi cu
pomii cei roditori ce vor răsări din tine şi se vor hrăni din glia ta,
pe toate vietăţile, dobitoacele şi pe toţi oamenii lumii.
Auzind Pământul această poruncă dumnezeiască, s-a cutremurat de
frică, după care cutremur s-a schimbat neteda-i faţă în munţi şi
văi şi a zis:
- Doamne, mă prind să hrănesc, să cresc şi să adăpostesc toate
ierburile, pomii, vietăţile şi dobitoacele lumii, dară nu mă prind să
hrănesc şi sumedenia de om, fiindcă el, rânduit de tine
stăpân peste toate pe pământ, nu va voi să lucreze şi să mă
grijească şi aşa să-şi agonisească cele de trebuinţă gurii şi
pântecelui, ci va aştepta ca toate să i le dau de-a gata, aşa cum
se zice "mură în gură". De aceea, atotputernice Doamne, nu mă
prind să-l hrănesc pe om. Fă bine şi îndatoreşte cu aceasta pe
luminosul soare, pe blânda lună, pe strălucitoarele stele sau pe
întinsele şi nemărginitele mări.
Auzind Dumnezeu aceste cuvinte pline de griji, rostite de
înspăimântatul Pământ, a cunoscut că el vorbeşte
bine. De aceea a vorbit către dânsul:
- Nu te teme, măcar l-am pus pe om peste toată lumea, el totuşi va fi
dator să luvreze. Şi numai dacă te va lucra, vei fi dator să-l
hrăneşti. Dacă te-ai prins să hrăneşti şi să creşti toate făpturile
lumii, apoi să ştii că am hotărât ca omul să-şi tragă hrana sa
cea de căpetenie din acele făpturi, iară ce-i va fi lipsă, să-i dai tu.
Auzind Pământul această orânduire preaînţeleaptă, se
molcomi.
După un timp, se jeluieşte Pământul către Dumnezeu:
- Doamne, omul mă zgârie, mă taie de nu mai pot!
- Rabdă, răspunse Dumnezeu, că acuma se îngraşă omul de pe tine,
dar pe urmă te vei îngrăşa şi tu de pe el.
Dar vin să se tânguie lui Dumnezeu şi cei dintâi plugari,
că n-au spor cu sapa.
- Rugaţi-vă, închinaţi-vă cu Doamne ajută, ca să aveţi spor.
Au făcut oamenii aşa şi le-a dat Dumnezeu plugul, care până
atunci nu era cunoscut. Şi-au arat. După arat, au întrebat ei şi
au mulţumit:
- Unde să-l punem, Doamne?
Dumnezeu l-a pus la loc pe cer, unde vedem seara stelele numite
Rariţele-Plugul (Orionul), şi acolo stă şi azi cel dintâi plug
arătat omenilor.
Peştii pământului
Când a făcut Dumnezeu peştii care se află prin apele curgătoare
precum şi prin unele din cele stătătoare, cum sunt bunăoară iazurile,
lacurile şi mările, atunci a făcut el peştii, dar mai cu seamă a făcut
şi patru peşti fără seamăn de lungi, de groşi şi de puternici. Pe cei
dintâi i-a făcut Dumnezeu spre folosul omenirii. Pe cei din urmă,
însă, i-a făcut anume ca să ţie pământul în spate, ca
nu cumva acesta, îngreunându-se cu timpul, să se
prăbuşească şi să se scufunde în apa pe care pluteşte.
Şi cum a făcut el pe aceşti patru peşti uriaşi, îndată i-a şi pus
să steie în formă de cruce dedesubtul pământului, adică
unul spre răsărit, al doilea spre apus, al treilea spre amiază, iar al
patrulea, şi cel de pe urmă, spre miezul nopţii. Şi după ce l-a aşezat
pe fiecare la locul său, departe unul de altul, anume ca să le vină mai
uşor de ţinut pământul, le-a poruncit Dumnezeu să şadă molcom şi
să nu se mişte defel din loc, căci îndată ce se vor mişca, s-or
şi prăpădi.
Unul dintre aceşti patru peşti uriaşi, şi anume cel ce a fost pus să
stea spre răsărit, se numeşte "Începător", pentru că el
începe toate celea ce au să le facă ceilalţi părtaşi ai săi. Al
doilea, adică cel ce a fost pus să steie spre apus se numeşte
"Ascultător", pentru că el primeşte sfaturile "Începătorului". Al
treilea, adică cel ce a fost pus să steie spre amiază, se numeşte
"Arătător", pentru că el conduce soarele şi-i arată calea încotro
să meargă. Iar al patrulea, şi cel din urmă, se numeşte "Somnoros",
pentru că toată ziua doarme dus, iară noaptea, trezindu-se, conduce
luna şi stelele.
Câteodată, însă, se întâmplă ca "Somnorosul" să
se trezească ziua, şi atunci mână luna ca să bată soarele pentru
că a întârziat, crezând în buimăceala lui că nu
e ziua, ci noapte, pentru că el rar se trezeşte ziua, ci numai după ce
se înserează. Şi atunci se naşte întunericime de soare
(eclipsă).
Trupul acestor peşti uriaşi e aşa de lung şi gros, că, uitându-te
la ei, de-abia le-ai zări spinarea, care e împănată cu ghimpi
groşi şi vârtoşi. Ochii lor lucesc ca lumina şi pătrund cu
vederea tot pământul. Gura lor e aşa de mare, că ai putea băga
toţi oamenii pământului deodată într-însa şi tot nu
s-ar putea umple. Aripile lor sunt aşa de late, că ai putea acoperi
ţări întregi cu dânsele. Iar coada lor e aşa de lungă şi
atât de puternică, că dacă te-ai afla în apropierea ei
când se mişcă, pe loc te-ar şi face turtă, că nimic nu s-ar
alege din tine.
"Arătătorul", pe lângă ghimpii de pe spinare, mai are unul
în cap, lung, lung de tot, care-l poartă de la răsărit la apus şi
cu care arată soarelui calea încotro are să pornească şi să
meargă.
Cu toate că peştii aceştia au un trup şi o gură aşa de mare, totuşi ei
nu mănâncă şi nu beau nimica, ci trăiesc aşa.
Doi dintre aceşti peşti şi anume "Începătorul" şi "Somnorosul",
suflă din câte-o nară numai pară şi foc, astfel că dacă ar
îndrăzni cineva să se apropie în partea aceea în care
suflă ei, pe loc ar arde. De aceea şi e în părţile acelea,
în care suflă ei, o căldură nemaipomenit de mare şi nesuferită.
Iar pe cealaltă nară suflă numai gheaţă, de aceea ce se află în
părţile acelea, fie apă, fie ce va fi, pe loc se şi face sloi de
gheaţă. Şi, de aceea şi e în părţile aceşea, în care suflă
ei, un frig nemaipomenit de mare.
Însă, aceşti doi peşti nu rămân necontenit aşa cum au fost
de la început, ci din an în an se schimbă la chip, căci
nara pe care ei suflă foc se topeşte, iar nara pe care suflă gheaţă se
tot măreşte, fiindcă creşte sloi de gheaţă împrejurul ei.
Ţinând peştii aceştia pământul necontenit în spate,
foarte lesne poate orişicine să priceapă şi să înţeleagă, că de
la o vreme trebuie să-i doară spatele, măcar că-s aşa de mari şi de
puternici. De aceea, când îi doare mai tare spatele, se
mişcă şi ei puţin, anume ca să vie grutatea pământului de pe o
parte pe cealaltă a spatelui. La mişcarea aceasta, însă, se naşte
totdeauna cutremur de pământ acolo unde este pâmăntul mai
crăpat pe dedesubt. Şi cu cât mişcarea lor e mai mare, cu atăta
şi cutremurul e mai simţitor. Tot aşa se mişcă pământul şi atunci
când unul sau altul din aceşti peşti mişcă vreun ghimpe, sau
când se ating din nebăgare de seamă cu coada de vreunul din
stâlpii pământului. Şi după cum se poartă peştele, adică
după cât de tare se mişcă el sau se atinge de stâlpii
pământului, aşa de tare se cutremură şi se clatină
pământul. Dar nu tot pământul se cutremură deodată, cu
numai pe unele locuri, că nicicând nu se mişcă toţi peştii
deodată. dacă s-ar întâmpla să se mişte sau să se
întoarcă toţi patru peştii deodată, atunci de bună seamă că şi
pământul nu numai că s-ar cutremura, ci s-ar prăbuşi în apă
şi toată lumea s-ar îneca şi s-ar nimici. Aceasta, însă, nu
se va întâmpla.
Dar nici lumea aceasta nu poate să aibă nicicând sfârşit,
ci după cum fiecare vietate şi lucru are un sfârşit, aşa trebuie
şi ea să aibă odată capăt. Iar capătul lumii va fi atuncea, când
vor pieri toţi peştii care ţin pământul. Dar ei n-au cum să piară
toţi odată. Mai întâi va muri unul şi mare cutremur şi
potop va fi, că se va zbate rău la moartea lui, că aşa fac toţi peştii
care mor. Şi potop va fi pentru că peştii rămaşi vor fi copleşiţi de
greutatea pământului şi îl vor lăsa mai jos, atâta
cât să vină multă apă peste pământuri în potop şi
vijelie. Când va pieri al doilea peşte, mai mult de oboseală din
cauza greutăţii pământului care îl va dovedi, atunci va fi
semn că sfârşitul lumii nu mai e departe, ci aproape. Şi va fi
cutremur şi mai mare şi potop de va rămâne foarte puţin
pământ deasupra apelor. Şi cei doi peşti rămaşi vor obosi repede
şi vor fi striviţi de greutatea pământului. Şi pământul va
intra încet, încet sub ape, cutremurându-se şi
azvârlind foc şi gheaţă din toate părţile.
Se zice că unul din aceşti patru peşti, chiar să fi şi pierit, şi anume
pe timpul potopului, fiind turtit de pământ, care era foarte
apăsat de mulţimea apei ce plouase în decursul celor patruzeci de
nopţi. Şi greutatea rămasă fiind mare, se spune că a rupt câteva
aoase ale unuia dintrepeştii rămaşi, sângele rănilor apărute
ieşind afară prin locurile Mării Roşii. Dar, de atunci, a rămas lumea
aşa cum o vedem noi în ziua de astăzi.
Unii bătrâni spun că, din moşi strămoşi se ştie ci fiecare dintre
aceşti peşti înseamnă păcatele oamenilor în firea lor şi
când va fi firea lor aşa de mare şi de plină de păcate, că nu vor
mai putea-o purta, ci le va plesni, atunci vor trebui şi ei să piară şi
atunci va muri următorul peşte, şi aşa mai departe după cum v-am
povestit, până va fi sfârşitul lumii.
...
...
...
...
...
