Legende

                Poeni, satul blestemat

                Satul Poeni de la poalele Munţilor Poiana Ruscă este locul unde puterile nevăzute se manifestă mai îngrozitor ca nicăieri în ţara noastră.

                     Lupii
                Aici, totul a început să capete consistenţă în momentul în care o femeie a fost devorată de ceea ce părea a fi un lup. Dar, în aceste zone, de mult timp, nu mai există lupi. Pentru ca totul să fie şi mai sinistru, bătrânii satului spun că acela nu a fost lup în ruptul capului şi că, este vorba despre un strâgoni (cum spun oamenii locului strigoilor). Aceste fapte s-au mai petrecut de multe ori şi cei care au scăpat au povestit că fiara din altă lume arată precum un câine mare, negru, cu coama zbârlită, care nu lasă urme pe zăpadă sau prin praf atunci când fuge, ca şi cum ar pluti. De asemenea, poveştile spun că arătarea dispare instantaneu dacă cel urmărit apucă să îşi facă semnul crucii sau să rostească o rugăciune. Şi tot poveştile spun că totul a început cu mult timp în urmă în urma unei crime, mama celui ucis aruncând un greu blestem asupra familiei făptuitorilor.
                Şi în acestă zonă mai circulă poveşti despre alte lucruri ciudate cum ar fi Caii lui Sântoader, poveşti despre strigoi şi pricolici, blesteme şi oameni care se schimbă în lupi, femei care au stat lângă un izvor şi au dispărut fără urmă... şi altele.
                Pe aici se spune că există un neam muşcat de lup, acolo unde trebuie să fie un mare blestem. Se spune că au fost mai multe femei muşcate pentru că n-au ţinut "Săptămâna cailor", care-i cea mai rea pentru blesteme din tot Postul Mare. Şi asta pentru că în Postul Mare oamenii trebuie să fie curaţi sufleteşte, să se spovedească şi să se lepede de păcate. Cine nu ţine legile astea, cine nu se leapădă de păcate, cine rămâne neîmpăcat, cu greşeala în suflet, e pedepsit şi blestemat să nu-şi afle odihnă pe lumea asta şi nici pe aialaltă şi să umble ca un lup, ca un strâgon, ori ca un câine fără stăpân. "Blestemat ca şi Caii lui Sântoader" se spune... caii aceia care au fost feciori faini cândva, dar au înşelat fetele şi au fost pedepsiţi pentru asta.
                Cât despre acest neam se povesteşte despre un bărbat din Pietroasa, lângă Poeni, care se dezbrăca în pielea goală şi se dădea de 3 ori peste cap ca să se prefacă în ”priculici”, în lup, şi că apoi pleca prin lume şi nu se întorcea câteva zile pe-acasă. Nu ştia nimeni ce făcea şi pe unde umbla în răstimpul acela, dar asta-l apuca așa dintr-o dată, ca pe un nebun.
                Un alt bărbat s-ar fi făcut lup odată când lucra la fân și ar fi sărit s-o muște pe nevasta lui ce era urcată sus pe claie, dar ea s-ar fi apărat cu brâncirea de lână.
                Bătrânii povestesc cum uneori se întâlnesc cu apariţii confuze. Iată o descriere... "Când am ajuns acasă, am deschis poarta şi era pe la noi în ocol un câinoc (cânioc) mare, negru şi când a zis moşul meu "Dumnezeu îi cu noi", numai ce-o dispărut câinocul, ca şi cum n-ar fi fost. Acuma, io stau şi mă întreb dacă ăla era un câne ca toţi cânii, el nu putea să dispară aşa fără să-l vezi, nu? cred că mai degrabă o fost lup, lup de ăla trimes de oarecine, că lupu-i cel mai tare în blestemăţii şi în lup se fac toţi îia care n-au linişte pe ceia lume"...
                Un alt martor direct este o femeie desfigurată de muşcătura lupului... Aceasta, într-o dimineaţă se întorcea de la fân, de pe dealul Curpenu, împreună cu mama ei şi cu fata care n-avea decât doi anişori. Era vreme bună şi tare frumos afară. Era cald şi nu bătea nici vântul. Un lup, un lup necurat, făcut din blestem, a venit pe la spate şi a muşcat-o de cap. Femeia este sigură că era un lup necurat deoarece lupii nu umblă ziua în amiaza mare prin sat. Apoi a sărit la mam ei şi a muşcat-o tot de cap şi de gât, iară pe fată s-a făcut numai că o zgărie. Şi-apoi a plecat aşa, dintr-o dată, cum a şi venit. A picat jos şi n-a ştiut de ea o vreme, apoi când s-a dezmeticit, s-a târât până la capătul pârăului ca să se spele pe ochi. De-abia a venit acasă având grijă de bătrâna mamă, care era mai rău muşcată, şi de fată care plângea. Doi ani şi jumătate a stat prin spitale şi tot desfogirată a rămas. În aceeaşi zi lupul a atacat şi pe bărbatul ei, care era la stână, la câţiva kilometri de casă, pe sora lui şi pe cumnatul ei, aflaţi şi ei departe de casa lor. Toţi trei au fost muşcaţi rău de lup şi, cu mare greu s-au luptat cu el şi l-au tăiat la grumaz cu un cuţit care îl aveau la brăcire, şi apoi au văzut că-i iese sângele şi se lasă pe labe nemişcat. La două zile după asta au murit mama, cumnatul şi bărbatul femeii. El era de la Luncani şi acolo se ştie că oamenii care se fac în lupi sunt blestemaţi. După un timp a murit şi cumanta ei, muşcată şi ea de cap... Femeia trage doar concluzia: "Io ce să vă mai spun? Tot pe calea aia am umblat de când mă ştiu, n-am mai văzut niciodată lupi până atunci şi nici de atunci încoace"...

                   Vrăjile
                La puntea peste Bega, de la capătul satului, după cum spuneau femeile bătrâne, se puneau farmece. În ziua de marţi, fetele bătrâne nemăritate, femeile invidioase, cele rele la inimă, cele care-l aveau pe dracul aruncau blestemul pe punte şi acela care trecea primul pe punte, îl lua asupra lui, fără să ştie. Se credea că asta le ajută pe ele să se mărite sau săţi aranjeze în vreun fel viaţa, să obţină ceva ce era al altuia, averea sau situaţia. Din acest motiv, multe persoane evitau să treacă puntea, ca să nu ia asupra lor blestemele posibile în aşteptare. "Că nici nu ştii când ieşi în lume pe unde calci, poate să fie răul la vreo scurtătură, la o răscruce, la un izvor. De aia e bine să fii cu sufletul curat şi cu spaimă de Dumnezeu, ca să te ajute să te fereşti de cel rău, că dacă eşti curat nu se prinde nimica de tine. Totdeauna când ieşi pe poartă, e bine să te gândeşti la cele sfinte"...
                Se spune că două femei au cumpărat un drac şi l-au adus într-o traistă din Valea Bălească, de la cineva. Şi ele au vrut să-l ţină legat dar seara a prins putere şi au trebuit să-i de-a drumul şi să-i de.a de lucru, adică să-l trimită să facă ceva rău, pentru că altfel le mânca pe ele, începând cu obrazul. Şi dimineaţa, după ce făcea răutăţi şi blestemăţii, dracul se întorcea iară la ele şi ele-l legau la loc până seara, când iară trăbuia să-l trimeată la lucru. Până la urmă femeiele celea au murit. De una nu se ştie nimic dar pe cea mai bătrână dintre ele au găsit-o oamenii moartă, tătă (toată) desfigurată de dracul ăla, cu capul în apa râului, îngheţată, nu departe de punte peste Bega. "Şi dracul ăla-i liber acuma, fugit prin lume, cine ştie pe unde-şi face veacul, cine ştie în slujba cui stă... Şi el poa (poate) să vină în faţa ta ca om necunoscut, ca un cal mare vânăt, negru, sau ca un căne negru sau strâgoni, adică om care-a murit înainte, sau lup"...
                O altă poveste spune despre o femeie care s-a stins încetul cu încetul pentru că o alta, care i-a luat apoi bărbatul, a vrăjit-o. "I s-a tăiat salca" (salcia) spun oamenii locului. Şi toate pentru că ea nu a intrat în primăvară împăcată cu toţi şi că a rămas datoare faţă de Dumnezeu prin neurmarea regulilor Postului Mare. Şi femeia cea vrăjitoare a ales o salcie care era pereche cu femeia pe care voia s-o farmece. Apoi, în fiecare zi, tăia puţin căte puţin cu toporul din salcia aceea şi zicea acolo nişte vorbe, şi salcia încetul cu încetul se usca. Şi, după cum se usca salcia, aşa se stingea şi femeia, oricât de veselă şi vigană (sănătoasă) ar fi fost înainte. Şi totul pentru că vrăjitoarea umbla cu necuratul.

                Strigoii
                Tot în zonă a existat şi un bărbat tare păcătos şi blestemat, care locuia în satul vecin, Crivina. După ce a murit el ar fi apărut ca strâgon, lângă un pod ce duce către casa lui, şi fiind văzut de oameni s-a transformat într-un cal care s-a pornit tropotind pe cale în sus. Şi-apoi s-o întors şi s-o luat la galop, cu coama vânătă fluturând, s-o luat după oamenilor ce l-au văzut. Şi acei oameni s-au speriat şi au luat-o la fugă către casă, intrând într-o curte, ca să scape de el. Şi calul a fugit mai departe, pe drum. Oamenii, uitându-se după el, au văzut doar un câine negru ori lup care mergea aşa aplecat într-o lăture către pădure.
                Această credinţă se încadrează fără dubii în ideile general acceptate de către oamenii locului că, strâgonii cu chip de lup ies în lume ca să facă rău şi să pedepsească pe cei care cred ei că au greşit.
                Apoi, este povestea despre fiul unei contese unguroaice, desper care se zice că ar fi botazat copiii lui Frany Josef. Contesa avea un conac de vară la Poeni. Şi băiatul ei mai mic a fost omorât în duel pentru o fată şi contesa l-a îngropat lângă conacul din care azi n-au mai rămas decât câteva pietre potopite de ierburi. Nu se ştie cine şi de ce a batjocorit mai demult mormântul băiatului şi l-a scurmat. Zice lumea că el s-ar fi făcut strâgoni şi umblă noaptea şi acuma, neîmpăcat, prin sat, pe la Casa de piatră în care au stat turcii înainte de primul război, şi prin galeriile subterane pe unde ei puteau merge până la Dealul Roşu. oamenii au zidit cripta aceea unde este îngropat băiatul, ca să fie liniştiţi, dar zic unii că dacă treci pe acolo, te cuprinde aşa o îndoială, căci poţi să vezi uneori spânzurat cu capul în jos de-o creangă, deasupra mormântului, un  liliac mare, sur.
                De amintit este şi povestea unei femei care alerga după trenuleţul forestier ce trecea pe malul Begăi şi striga după bărbaţi. Când a murit s-a făcut strâgoane şi umblă şi acum tot pe malul apei, căutându-şi iubiţii, chiar dacă trenul nu mai trece pe acolo de mută vreme şi iarba creşte în voie pe unde erau altădată şinele înguste.
                Poate de aceea se spune că strâgonii se fac din oameni care au murit neîmpăcaţi, din cei care s-au spânzurat ori care şi-au făcut singuri moartea pe care n-a vrut-o Dumnezeu. De aceea, cei bănuiţi că ar putea deveni strâgoni sunt legaţi de mâini şi de picioare cu aţă sau cu drod (sârmă), şi se pune în sicriu la picioarele lor praf de puşcă, şi se înconjoară casa şi gospodăria cu lumânarea mortului aprinsă, ca ei să nu aibă putere să se întoarcă.
                Cu toate acestea, mulţi dintre cei blestemaţi s-au întors, că au fost auziţi zdupăind prin pod sau prin casă, ziua sau noaptea, că mulţi s-au suit în pat lângă nevestele lor, sau au fost văzuţi urcaţi în frăgar (dud) sau mergând pe drum fără să scoată o vorbă dacă erau întrebaţi de ceva.
                "Doamne feri" (Doamne fereşte) este lucrul care se află pe buzele celor ce aud despre astfel de păţanii...
                Iată şi un descântec, de prin partea locului, de alungat strâgonii (strigoii)...
                Voi strâgoni, voi moroni,
                Voi răufăcători şi ochitori,
                Să vă duceţi,
                La nouă stâni părăsite,
                Cu vasele neopărite,
                Pe vârful bradului,
                La rotundul fagului,
                Acolo să vecuiţi,
                Acolo să sălăşuiţi,
                Şi pe care o vezi,
                Să o părăsiţi,
                Şi să nu-i faceţi nimic!

                Cât despre Doamna Otilia Ţeposu, autoarea articolului/ documentaţiei de la care am plecat la scrierea acestor legende vă pot spune doar că atunci când a dorit să realizeze câteva fotografii aparatul foto s-a blocat, repăortofonul nu a funcţionat, maşina lăsată la poartă a fost lovită de un camion de buşteni şi la câteva zile după ce s-a întors acasă a fost atacată şi muşcată de un dog uriaş... Concluzia ei este mai relevantă: "... am avut dintr-odată senzaţia că am intrat pe un făgaş interzis, că am stârnit prin curiozitatea mea lucruri, întâmplări (puteri, forţe) necunoscute"...

                Mărţişorul

             Demult, demult, când soarele cu mândru chip de tânăr cobora la horă-n sat, la vreo sărbătoare mare printre fete şi flăcăi, l-a pândit un zmeu prădalnic şi, răpindu-l dintre oameni, l-a închis în grea temniţă, zăbrelită, ferecată. Lumea toată se-ntristase, păsări în pădurea mută îşi uitaseră ciripitul, murmurul izvoarelor, cântecul fecioarelor, răsetele copiilor se topiră-n jale mare. Nimeni nu îndrăznea să-nfrunte zmeul groaznic şi-nrăit.
                Că răbdarea margini are. S-a aflat printre tineri un voinic şi a pornit să salveze soarele pentru lume şi pământ din temniţa zmeului, răului, hainului. Şi l-au petrecut săracii pământeni, taţii, mamele, surorile, prietenii şi fraţii şi i-au dat puterea lor, să-l ajute-n drumul greu.
                A mers vara, toamna-ntreagă, iarna aspră a tot mers, până ce găsi castelul groaznicului zmeu.
                Porniră luptă crâncenă pe viaţă şi pe moarte între ei. Se izbeau cu necruţare, împrăştiind sudori şi sânge prin zăpada cristalină. Tare era zmeul, tare se ţinea şi voinicul. Plini de răni le erau piepturile, braţele şi umerii. Pân-la urmă tot voinicul mai voinic se dovedi, şi hainul zmeu în moarte se topi, se prăbuşi.
                Sfărâmând pereţii negri ai temniţei ferecate, îl eliberă pe mândrul soare şi-l săltă pe cer curat. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar el n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele din răni în picuri i s-a scurs cald în zăpadă. Şi, topindu-se zăpada, albe flori în loc răsăreau, se trezeau din amorţire. Gingăşia-şi clătinară în petale ghioceii, vestitorii primăverii. Cel mai de pe urmă picur de putere şi de sânge din al tânărului braţ s-a prelins în luna martie-n cea dintâi zi.
                Şi a închis ochii tânărul. Dar de atunci fetele, în amintirea faptei lui de voinicie, împletesc doi ciucuraşi, unul alb şi unul roşu, mărţişori de primăvară, şi îi dăruiesc flăcăilor pe care-i îndrăgesc. Acel roşu înseamnă dragoste pentru tot ce e frumos, e culoarea sângelui voinicului neînfricat, care s-a luptat cu zmeul şi soarele ni l-a salvat. Iar cel alb arată fericirea, sănătatea, curăţenia de ghicel gingaş şi fraged, prima floare-n primăvară.