Istorie
Aşezat între Dunăre şi Marea Neagră, teritoriul judeţului Tulcea
a avut o evoluţie istorică strâns legată de aceea a Dobrogei, o
regiune propice schimburilor comerciale şi care s-a aflat deseori
în atenţia marilor puteri ale vremii.
Cele mai vechi mărturii ale prezenţei umane în
zona de nord a Dobrogei aparţin Paleoliticului (600.000 - 500.000 -
mileniul XI î.Hr.) şi Mezoliticului (mileniul X – VII
î.Hr). Alături de numeroasele piese litice descoperite în
complexe atribuite culturilor musteriană (Baia, Beidaud, Enisala, Slava
Rusă), gravetiană (Babadag) şi tardenoisiană (Garvăn, Luncaviţa) se
găsesc câteva resturi faunistice aparţinând speciilor
Mammuthus primigenius, Elephas primigenius, Rhinoceros antiquitatis.
Începând cu perioada neo-eneolitică
(sfârşitul mil. VI – începutul mil IV î.Hr.) în
zonă se stabilesc primele comunităţi sedentare, cu o economie de tip
agro-pastoral. Reprezentanţii culturilor Hamangia, Boian, Gumelniţa şi
Cernavodă I fondează treptat numeroase aşezări pe terasele şi
promontoriile din apropierea Dunării, pe văile interioare, în
imediata apropiere şi chiar pe teritoriul actual al Deltei Dunării.
Siturile de la Baia, Ceamurlia de Jos, Sarichioi, Luncaviţa, Carcaliu,
Trestenic şi Enisala au furnizat un material arheologic cu adevărat
excepţional: ceramică cu decoruri incizate, excizate sau pictate,
unelte şi podoabe din piatră, os, metal, realizări plastice aflate
în directă legătură cu credinţele religioase ale epocii.
Epoca bronzului (mil. IV – II î.Hr.), ce
urmează unei scurte perioade de tranziţie reprezentată de culturile
Cernavodă III şi Cernavodă II (prima jumătate a mil. IV î.Hr.),
corespunde unei etape de schimbări profunde economice, socio-culturale
şi etno-lingvistice. Pe acest teritoriu s-au aşezat, în bronzul
timpuriu şi mijlociu, populaţii nomade, de crescători de animale,
originare din nordul Mării Negre - cunoscute în istorie sub
numele de indo-europeni. Prezenţa lor este indicată de numeroasele
complexe tumulare aparţinând culturilor Jamnaja şi Katakombnaja,
descoperite la Ceamurlia de Jos, Chilia Veche, Mihai Bravu, Luncaviţa,
Enisala, Tulcea, Piatra Frecăţei etc. Ca piese cu valoare deosebită
sunt de amintit statuia-menhir descoperită la Ceamurlia de Jos şi
depozitul de bronzuri de la Casimcea.
Perioada sec. XI - prima jumătate a sec. VII
î.Hr. - cunoscută ca Prima Epocă a Fierului corespunde formării
şi dezvoltării culturii Babadag, cultură pusă în evidenţă de
aşezarea fortificată de pe malul lacului Babadag, dar şi de cele
aproximativ 100 de aşezări ale acestei culturi, multe dintre ele
aflându-se în nordul Dobrogei: Enisala, Niculiţel,
Revărsarea, Jijila, Murighiol. Din perioada de început a Primei
Epoci a Fierului datează cele două depozite de bronzuri de la
Sâmbăta Nouă. Către sfârşitul acestei perioade are loc
individualizarea ramurii de nord (daco-geţii) de ramura de sud a
tracilor.
Evoluţia societăţii daco-getice a fost profund
influenţată de colonizarea greacă care a atins în sec. VII-VI şi
litoralul nord şi vest-pontic. Constituite iniţial ca apoikiai
(comptoare comerciale), apoi ca oraşe (poleis), coloniile greceşti de
pe teritoriul Dobrogei Orgamé (Capul Doloşman, com. Jurilovca),
Histria (Istria), Callatis (Mangalia), Tomis (Constanţa) vor iniţia un
intens schimb de produse cu autohtonii: mărfuri de lux aduse din
centrele greceşti de la Marea Egee sunt achiziţionate de aristocraţia
locală daco-getică, se adoptă de către meşterii locali roata olarului
şi se imită forme ale vaselor greceşti, se dezvoltă economia bazată pe
utilizarea monedei, apar aşezări greco-indigene cum sunt cele de la
Sarinasuf şi Vişina, sau, mai târziu, factorii comerciale precum
Aegyssus. Preferinţa pentru mărfurile greceşti şi mai ales rolul
Histriei în aprovizionarea Nordului Dobrogei cu produse greceşti
sunt dovedite de descoperirile din necropolele de la Celic-Dere,
Enisala, Murighiol. Prezenţa unei populaţii de origine scitică în
Nordul Dobrogei este documentată de o serie de descoperiri – în
special din necropole, unele cu caracter special: pumnale de tip
akinakes (Celic Dere), mormântul tumular de la Agighiol cu
bogatul inventar constând în piese de paradă din argint
aurit: cnemide, pocale, patere etc. al unei căpetenii locale, dar şi de
numele de „Sciţia Mică” cu care este denumit teritoriul dobrogean de
către Strabon (sec. IV î.Hr.), nume ce avea să denumească oficial
Dobrogea, ca provincie a Imperiului roman târziu (sfârşitul
sec. III – începutul sec. VII d.Hr.).
Începând cu sec. VI, geţii dobrogeni
sunt menţionaţi în izvoarele istorice: istoricul şi geograful
grec Hekataios din Milet (sec. VI î.Hr.) consemnează două triburi
getice din Dobrogea – crobizii şi tirizii (sau trizii) şi oraşul
grecesc Orgamé întemeiat în sec. VII î.
Hr de colonişti originari din Milet pe promontoriul de la Capul
Doloşman (com. Jurilovca), iar Herodot din Halicarnas (sec. V
î.Hr.) îi evocă pe geţi ca "cei mai viteji şi mai drepţi
dintre traci" cu ocazia expediţiei regelui persan Darius, către 514,
împotriva sciţilor din Nordul Mării Negre. Darius străbate
teritoriul de la vest de Marea Neagră, îi supune pe geţi şi trece
Dunărea, spre ţinutul sciţilor, pe un pod de vase. Finalul primei
epoci a fierului este marcat de apariţia la începutul
secolului al IV-lea î.Hr. a unor importante centre fortificate
precum cele de la Beştepe, Beidaud, Jijila. Din acest moment
locuitorii acestui ţinut vor trebui să ţină cont în permanenţă de
raportul de forţe dintre puterile interesate să stăpânească
această zonă de la Marea Neagră (Pontul Euxin).
Informaţiile oferite de Ovidiu în operele sale
din exilul tomitan (Tristele şi Ponticele) despre atacurile geţilor
transdanubieni împotriva cetăţilor Aegyssus (anul 12 d.Hr.) şi
Troesmis (anul 15 D.Hr.) şi intervenţia autorităţilor romane din zonă
constituie prima atestare a acestor oraşe care vor juca un rol
important în sistemul defensiv roman în epocile romană şi
bizantină timpurie.
Stăpânirea romană în Dobrogea a
însemnat o perioadă de intensă activitate constructivă şi
economică: în Nordul Dobrogei au fost ridicate castrele de pe
linia Dunării, fluviul constituind frontiera Imperiului – la Troesmis –
unde a staţionat Legio V Macedonica până în 167, Beroe
(Ostrov), Arrubium (Măcin), Dinogetia (Garvăn), la Noviodunum – unde se
găsea sediul flotei Classis Flavia Moesica ce avea autoritate asupra
zonei Dunării Inferioare şi a litoralului vest-pontic, Aegyssus
(Tulcea), Salsovia (Mahmudia), Halmyris (Murighiol), dar şi în
zona interioară - (L)Ibida (Slava Rusă), iar oraşul grecesc
Orgamé a fost integrat limes-ului maritim alături de celelalte
cetăţi greceşti. În vecinătatea castrelor s-au dezvoltat canabae
şi aşezări civile, cele de la Troesmis şi Noviodunum dobândind
rang de municipium. Alături de cetăţi şi oraşe se dezvoltă sate romane
– adevărate structuri preurbane (vici), dintre care unele amintite de
epigrafe: vicus Petra (Camena), vicus Novus (Babadag ?), vicus
Bad...(Mihai Bravu), ferme rurale (villae rusticae), dar şi aşezări
autohtone în care elementele de cultură şi civilizaţie romană
sunt preponderente; în provincie se aşează soldaţi, veterani,
negustori, meşteşugari veniţi din toată lumea romană, mai ales din cea
orientală; se produce astfel, în timp, o puternică romanizare a
acestei provincii. În provincia Moesia Inferior, apoi Sciţia
creştinismul pătrunde de timpuriu, încă din a doua jumătate a
sec. I d.Hr.
Persecuţiile din vremea împăraţilor
Diocletianus şi Galerius (303-304), Licinius (308-324) şi Iulianus
Apostata (361-363) au dus la numeroase acte de martiraj: pentru N.
Dobrogei îi cunoaştem pe Astion şi Epictet martirizaţi în
290 p.Chr. la Halmyris, a căror criptă a fost descoperită relativ
recent, pe Zotikos, Attalos, Kamasis şi Phillippos – martirizaţi la
Noviodunum şi înmormântaţi în cripta de la Niculiţel.
Ca organizare bisericească, Notitia Episcopatum înregistrează
în Dobrogea, în sec. IV-VII, peste 15 reşedinţe episcopale,
din care, în Nordul Dobrogei: Troesmis, Noviodunum, Aegyssus,
Salsovia, Halmyris, (L)Ibida. În teritoriul cetăţii (L)Ibida a
funcţionat, în sec. IV-VI, singurul complex monastic paleocreştin
cunoscut până acum în România.
În a doua jumătate a sec. VI au loc mai multe
invazii ale kutrigurilor, slavilor şi avarilor, fapt ce va duce,
în final, la căderea limes-ului dunărean şi la părăsirea Dobrogei
de către autorităţile romano-bizantine. Acestora le urmează bulgarii
care, în 679, sub conducerea lui Asparuch trec Dunărea şi ocupă
zona de răsărit a actualului stat Bulgaria, stabilindu-şi reşedinţa la
Pliska. Ultimele dovezi ale unei locuiri „organizate” în
localităţile Dobrogei romano-bizantine sunt monedele emise în
primul deceniu al domniei lui Heraclius (610-641 p.Chr). Numai anumite
aşezări, printre care amintim Lykostomion, unde îşi avea sediul
comandamentul flotei bizantine de pe ţărmul vestic al Mării Negre, au
continuat să fie sub controlul efectiv al Imperiului Bizantin în
anumite etape ale perioadei cuprinsă între secolele VII-X.
Slăbirea Ţaratului bulgar după moartea lui Simeon şi
politica fermă a împăraţilor Nicephor II Phocas, Ioan I Tzimiskes
şi Vasile al II-lea au făcut posibilă distrugerea acestuia, alungarea
lui Sviatoslav - cneazul kievian ce reuşise să se
înstăpânească în zona Dunării după ce fusese chemat
de bizantini, în 968, pentru a ajuta la anihilarea puterii
ţaratului bulgar - , şi reintegrarea întregului teritoriu dintre
Dunăre şi Mare în graniţele Imperiului bizantin Dobrogea a
fost organizată ca o thema bizantină cunoscută sub numele de thema
„Mesopotamiei Occidentale”, devenită ulterior thema Paristrion sau
Paradunavon. Frontiera danubiană a fost din nou fortificată: sunt
refăcute şi reutilizate cetăţile de pe vechea frontieră precum Beroe,
Troesmis, Arrubium, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssus sau sunt construite
fortificaţii noi, ca cea de la Nufăru. Noua provincie cunoaşte o
înfloritoare viaţă economică, lucru consemnat de documentele
istorice ale vremii, dar mai ales pus îăn evidenţă de cercetările
arheologice. Stăpânirea efectivă bizantină, instaurată în
971, a durat, cu unele intermitenţe, până la răscoala Asăneştilor
(1.186 - 1.187) şi până la vremelnica destrămare a Imperiului
bizantin ca urmare a cruciadei a IV-a (1.204 - 1.261). Legăturile cu
Bizanţul se intensifică apoi în timpul împăratului Ioan al
III-lea Vatatzes, pentru ca sub Mihail al VIII-lea Paleologul, Imperiul
bizantin să controleze din nou gurile Dunării.
În noua formulă Dobrogea înfruntă,
în sec. XI, invaziile devastatoare ale pecenegilor, uzilor,
cumanilor – populaţii turanice venite din Asia. În legătură cu
apărarea împotriva acestor atacuri a fost pusă construirea
marelui val circular de pământ din Nordul Dobrogei, de la
Niculiţel.
Ca urmare a dezvoltării societăţii feudale
româneşti din Dobrogea, în sec. X-XI se cristalizează
câteva formaţiuni politice locale, ca acelea conduse de
Jupan Dimitrie, Jupan Gheorghe (sec. X) sau Tatous (Tatu), numit şi
Chalis (Hali) – care stăpânea în zona Silistrei, Satzas
(Sacea) şi Sesthlav – care stăpâneau Vicina şi celelalte oraşe
din Dobrogea şi NE Bulgariei, ultimii trei amintiţi de Anna Comnena
în Alexiada, la 1086.
Răscoala Asăneştilor (condusă de fraţii Petru şi
Asan) îndreptată împotriva stăpânirii bizantine, cu
sprijinul cumanilor - al căror control politic şi militar se exercita
la Est şi Sud de Carpaţi - a dus la întemeierea statului
româno-bulgar cu capitala la Târnovo, care, timp de
câteva decenii a constituit o forţă politico-militară în
această zonă. În timpul lui Ioan Asan al II-lea (1.218 - 1.241)
statul Asăneştilor îşi extinde autoritatea şi asupra Dobrogei.
Evoluţia acestui stat este întreruptă brusc de năvălirea
tătarilor, în 1.241, care, sub conducerea lui Kagan trec în
sudul Dunării şi produc grave distrugeri în această zonă.
Slăbirea Imperiului Bizantin, asaltat de turci
în Asia Mică, se resimte şi în Dobrogea atât datorită
prezenţei tătarilor în regiune, cât şi datorită vecinătăţii
cu bulgarii. Pe terenul slăbit de crizele interne din Imperiu, în
jurul Mării Negre se instalează negustorii italieni, genovezi şi
veneţieni care îşi stabilesc agenţii comerciale. Astfel, vor
înflori Chilia, Lycostomo sau Vicina. Cu acordul tătarilor,
negustorii italieni instituie un adevărat monopol al comerţului la
gurile Dunării. Tot în această perioadă - la
sfârşitul secolului al XIII-lea şi în prima jumătate a
secolului al XIV-lea - documentele istorice menţionează existenţa unei
arhiepiscopii şi apoi a unui mitropolii în centrul de la Vicina.
În jurul anului 1.320, dezvoltarea societăţii
locale, coroborată cu factori externi – slăbirea puterii statului
bulgar - permite apariţia, în părţile Cavarnei, a unui stat
independent, în fruntea căruia se află, pe la mijlocul sec. XIV,
Balica, cel care intervine în 1346 în conflictele
interne din Imperiu între Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al
VI-lea Cantacuzino. În acest context se distinge Dobrotici,
conducătorul trupelor trimise de Balica, care obţine rangul de strateg
şi devine apoi despot al statului dobrogean, supus Bizanţului. Acesta
va juca un rol politic important în zonă, care, ajungând
în conflict cu autoritatea bizantină dar şi cu cruciaţii conduşi
de Amedeo de Savoia, reuşeşte să obţină autonomia politică a statului
său. În timpul lui Dobrotici încep şi primele conflicte cu
turcii. Acestuia îi urmează la tron, în 1386, fiul său,
Ivanco. În 1.388, în contextul unei expediţii
turceşti împotriva lui Ivanco, Mircea cel Bătrân, domnul
Ţării Româneşti, intervine şi aduce ţara lui Dobrotici în
graniţele statului său, astfel că într-un act emis în 1398,
voievodului i se spunea “domn a toată Ungrovlahia şi a părţilor
Podunaviei şi a celor de peste munţi”, iar în altul din 1.406: “
… domn de amândouă părţile de peste toată Podunavia şi până
la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpănitor”.
Voievodul muntean a încercat ca prin influenţa
exercitată asupra zonei de la gurile Dunării, să controleze marele drum
comercial care oferea acces la Dunăre şi la Mare şi să câştige o
poziţie cât mai importantă în luptele cu turcii. După
moartea sa în 1.418, Dobrogea devine din nou ţinta atacurilor
otomane. Astfel, în 1.419 şi 1.420 ţinutul dintre Dunăre şi Mare
este cucerit şi integrat Imperiului otoman.
În timp, turcii avansează treptat în
cucerirea bazinului Mării Negre, reuşind să controleze coloniile
genoveze de pe litoralul nordic şi să cucerească în 1.484
cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. După acest moment, Dobrogea a
fost pe deplin integrată în sistemul administrativ otoman, ca
provincie de margine sub conducerea unui bei; toţi locuitorii erau
supuşi ai imperiului, având condiţia juridică de raya (supuşi
nemusulmani) şi aflaţi sub incidenţa legilor islamice. Iniţial Dobrogea
a fost integrată în sangeacul Silistra, care făcea parte din
vilaietul Rumeliei. Ulterior, la sfârşitul sec. XVI, s-a
constituit un vilaiet separat de cel al Rumeliei, care a purtat,
funcţie de locul în care era reşedinţa guvernatorului, denumirile
de vilaietul de Silistra, Oceakov sau Babadag. Noua unitate
administrativă se întindea de la gurile Niprului până la
Nicopole, şi includea teritoriul Dobrogei şi raialele Giurgiu şi
Brăila. Teritoriul vilaietului a fost împărţit în opt
cazale, din care trei în N. Dobrogei: Tulcea, Isaccea, Babadag.
Imperiul Otoman a realizat în mod sistematic colonizarea în
această regiune a elementelor musulmane – turci şi tătari, şi a permis
aşezarea unor populaţii venind dinspre Rusia: creştini ortodocşi de rit
vechi, ucraineni, germani etc. Schimbările în tabloul etnografic
al Dobrogei au determinat şi schimbări ale vechii toponimii, multe din
denumirile localităţilor fiind înlocuite cu nume turceşti, care,
cel mai adesea, nu le-au exclus pe cele existente ci le-au dublat sau
le-au adoptat. Astfel, o statistică din 1.878 indică faptul că din
3.776 de toponime, 2.338 (respectiv 61,9%) erau turceşti, 1.260 (33,4%)
româneşti şi 4,7% de alte origini. Românii au constituit o
constantă în Dobrogea în întreaga perioadă aflată
în discuţie, fără ca aşezarea în diferite etape a altor
comunităţi etnice să determine modificări majore în ceea ce
priveşte continuitatea elementului autohton românesc.
Importanţa strategică şi militară a Dobrogei
în cadrul Imperiului Otoman a determinat o dezvoltare importantă
a unora dintre centrele administrative şi militare din N. Dobrogei:
Babadag – sediu din 1.616 al guvernatorului turc şi cel mai important
lagăr de concentrare al oştilor otomane în conflictele
turco-polone şi turco-ruse, pe care izvoarele vremii ni-l prezintă ca
pe un oraş înfloritor în sec. XVI-XVII, Tulcea – oraş
atestat cu noul nume într-un registru vamal otoman din anul 1.506
în care este descris ca „fiind un important centru în
comerţul de tranzit”, Măcin - important punct vamal pe drumul spre
Istanbul, Isaccea – importantă tabără militară şi punct de trecere a
Dunării în toate conflictele turcilor cu statele de la N.
Dunării: Moldova, Polonia, Ucraina.
Decăderea provinciei, în special a centrelor
sale cele mai importante din Nordul Dobrogei a venit odată cu decăderea
puterii otomane, la sfârşitul sec. XVIII- şi în sec. XIX,
când Dobrogea a devenit teatru permanent al operaţiunilor
militare în cadrul conflictului ruso-austro-turc, cunoscut
în istorie sub numele de „criza orientală”. Astfel, în urma
războaielor ruso-turce din anii 1.768 - 1.774, 1.787 - 1.792, 1.806 -
1.812 şi 1.828 - 1.829, o serie de cetăţi şi aşezări dobrogene,
între care oraşele Isaccea, Babadag, Tulcea, Măcin au fost
cucerite de ruşi şi apoi distruse. Dobrogea a fost teatru de operaţiuni
şi în prima etapă a Războiului Crimeii, izbucnit în 1.853
ca urmare a agravării contradicţiilor anglo-franco-ruse în
problema orientală, în fapt în împărţirea
posesiunilor Imperiului otoman. Tratatul de Pace de la Paris, din
1.856, care a pus capăt acestuia, a avut o importanţă deosebită pentru
Dobrogea: instituirea protecţiei colective a celor şapte mari puteri
în zonă; crearea Comisiei Europene a Dunării care a contribuit la
dezvoltarea economică şi la creşterea importanţei politice a zonei;
astfel, oraşul Sulina, devenit porto franco ca urmare a Convenţiei
ruso-austriace de la Sankt Petersburg (1.845) a cunoscut o dezvoltare
considerabilă ca urmare a funcţionării aici a Comisiunii Europene a
Dunării.
În urma Războiului de Independenţă (1.877 -
1.878), stăpânirea otomană în Dobrogea a fost
înlăturată, iar Tratatul de pace de la San Stefano (19 febr. - 3
mart. 1.878) şi Congresul internaţional de la Berlin (1 - 13 iun. - 1 -
13 iul. 1.878) au consfinţit independenţa României şi drepturile
acesteia asupra Dobrogei. Integrarea noii provincii s-a realizat
treptat, fiind consfinţită din punct de vedere juridic de o serie de
acte normative ce au reglementat cadrul administrativ (1.880), problema
proprietăţii (1.882, 1.884, 1.892) şi drepturile politice ale noilor
cetăţeni ai României (1.909, 1.910).
Statul român s-a implicat în mod direct
în dezvoltarea economică a Dobrogei. La sfârşitul sec. al
XX-lea şi în primul deceniu al sec. XX, beneficiind de legile de
încurajare a industriei autohtone, au luat fiinţă şi în
nordul Dobrogei întreprinderi cu caracter de fabrică,
încadrate de statistici în categoria de „industrie mare”.
În legătură cu marile construcţii ridicate în judeţele
Tulcea şi Constanţa s-a accelerat exploatarea carierelor dobrogene.
Deşi agricultura a beneficiat de reglementările din domeniul
proprietăţii, această ramură va rămâne tributară condiţiilor
specifice de climă, înregistrând mari fluctuaţii. Progrese
evidente au fost înregistrate sub aspectul exploatării resurselor
piscicole ale teritoriului nord-dobrogean, rezultat al importantelor
lucrări de întreţinere şi amenajare a suprafeţelor acvatice.
Dezvoltarea economică şi volumul însemnat al tranzacţiilor
comerciale au stimulat apariţia primelor instituţii financiare şi de
credit (Banca Dunărea, fondată la Tulcea, în anul 1890).
Începând cu anul 1909, viaţa politică
locală se încadrează vieţii politice a Regatului României,
locuitorii nord-dobrogeni, români sau de alte naţionalităţi,
bucurându-se de drepturile politice garantate tuturor cetăţenilor
României. O activitate cu adevărat importantă va fi
înregistrată în domeniul cultural. Statul român s-a
implicat în organizarea învăţământului, activitatea
ştiinţifică a fost impulsionată de extraordinarul patrimoniu istoric şi
natural al teritoriului nord-dobrogean, au apărut în Dobrogea un
număr surprinzător de mare de ziare.
Ocupată de ţările din alianţa Puterilor Centrale
în anii Primului Război Mondial, Dobrogea va suferi din plin
efectele conflictelor militare şi regimului impus de ţările ostile
României. Crearea statului naţional unitar român în
1.918 a creat cadrul adecvat pentru o dezvoltare şi mai accentuată şi o
evoluţie rapidă a economiei, ştiinţei, culturii, o dinamizare a tuturor
domeniilor vieţii sociale.
...
...
...
...
...
