Se spune că Tulcea a fost ridicată în aceste locuri deaorece
oamenii din vechime au descoperit că aici, unde două stânci intră
în coasta curentului principal, se poate traversa Dunărea chiar
şi cu piciorul. Pe aici tranzitau turmele de ovine şi bovine de o
partea şi cealaltă a fluviului, de aici plecau caravanele sacagiilor cu
apă, pe aici treceau transporturile comerciale dintr-o parte şi
cealaltă.
Alături de aceste stânci se află un deal stâncos,
înconjurat din trei părţi de apă, care a adăpostit mai
întâi aşezarea (undeva în jurul anilor 4.000
î.Hr.), apoi cetatea dacică (600 î.Hr.) sau fortificaţia
romană, şi, tot aşa, până la Tulcea de azi...
Dezvoltarea atrasă de romani împreună cu greci, etc. s-a datorat
în primul rând importanţei strategice a aşezării, ulterior
plătită cu mult sânge din cauza popoarelor migratoare cum ar fi
pecenegii, uzii şi tătarii, finalizând cu prelunga ocupaţie
otomană care începe în 1.420. Au urmat atacurile
polonezilor, austriecilor sau ruşilor care atacau Tulcea fiindcă era
prima la graniţă şi, de fiecare dată, devastau oraşul, de multe ori
până la temelii. De aceea nu veţi găsi o casă mai veche de
anul 1.830, pentru că ultimii atacatori, ruşii, au făcut tot ce făceau
ceilalţi, adică rădeau de pe faţa pământului, aşa cum au făcut şi
cu Brăila în acea perioadă, astfel de oraşe fiind obligate să
renască mereu din cenuşă, asemenea păsării Pheonix. A existat chiar şi
un moment când ruşii au evacuat delta, oamenii apucând care
încotro... Dar totul a revenit la viaţă, conform obiceiului
oamenilor locului.
Numele
oraşului vine de "botezul" dat de turci, cel mai probabil de la tuckla
şi cea (ţiglă şi aşezare sau loc unde se fac cărămizi) sau este un nume
celt preluat din vechime de turci (tul care înseamnă deal
şi terminaţia turcă pentru aşezare, "cea").
Digul olandez şi Ceairul
Pe vremuri Dunărea nu curgea ascultătoare pe un traseu îngrădit
de diguri şi faleză. Afară de colinele şi stâncăriile puse la
adăpost restul locurilor erau deseori inundate. Aşa că fiecare casă ce
dădea în apele Dunării avea câte o barcă legată de un podeţ
de lemn. Şi iarna, când totul îngheţa, golfurile rămase
adăposteau corăbiile negustorilor prinşi de îngheţ (dovadă
ancorele găsite în pământ, în centrul oraşului, cu
ocazia unor lucrări de canalizare).
Cu timpul, apele au depus printre cele 7 coline ale oraşului aluviuni
care au atras colmatarea şi, încet, încet, uscatul să iesă
la iveală. O mână de ajutor au dat şi ţăranii care, la
îndemnul Paşei Ismail, guvernatorul Dobrogei acelor timpuri, aduc
cu carele pământ şi înalţă malul.
Şi, în sfârşit, în 1.856, proaspăt sosită în
zonă, Comisia Europeană Dunării, care avea tot interesul să
investească în diguri, canale etc. pentru o mai bună navigaţie pe
diguri, face treabă bună şi îndigueşte şi consolidează malul
Dunării, care începe să semene cu cel din zilele noastre.
Principalul prestator fiind o firmă olandeză, cheiul Dunării a purtat
mult timp numele de digul olandez.
Odată cuminţită Dunărea, care nu se mai revărsa peste zonele mai joase
din oraş, uscatul a putut să iasă la iveală. Noul pământ va
căpăta denumirea de Ceair, de la cuvântul turcesc ceair care
înseamnă loc întins, nou provenit din desecare. Fiind
foarte aproape de port, firesc se vor ridica magazii, apoi prăvălii,
primele străzi şi, în scurt timp, aici va fi centrul comercial cu
binecunoscutele "Coloane turceşti".
Şi datorită îndiguirilor şi amenajărilor efectuate atunci, Tulcea
a devenit un port de mare importanţă, traficul de nave
înecând efectiv portul oraşului.
Komorovka
Este un nume de cartier, grupare de locuinţe, destul de
întâlnit în zonă (şi în Brăila, etc.) unde
trăiesc predominant oameni de origine slavă (ruşi, lipoveni, etc.)...
Şi, puţini ştiu că, termenul vine din limba rusă, de la komorov care
înseamnă ţânţar. El denumeşte locul unde se afla mahalaua
oraşului, o zonă plină de bălţi, broaşte şi altre vietăţi.
Legenda lebedei
Odată,
demult, demult, trăia într-un sat dintr-o ţară îndepărtată,
o femeie săracă şi văduvă, care avea doar o fetiţă mică, dar cuminte şi
foarte frumoasă. Lebăda, căci aşa se numea fetiţa, în timp ce
creştea, se făcea tot mai cuminte şi foarte frumoasă, încât
întreg satul o lăuda şi o da pildă celorlalţi copii, iar
când împlini vârsta de şapte ani, mamă-sa o trimise
la şcoală, unde ea încăţa de minune. În sfârşit, era
o comoară de fată.
Tocmai
în anul în care Lebăda isprăvi şcoala, se
întâmplă ca mamă-sa să se îmbolnăvească greu şi să
moară. Sărmana fată, rămasă singuă, fără nici un sprijin şi fără nici o
mângâiere, fu luată de un om mai cu stare, ca s-o crească.
Dar degeaba, nu mai avea mângâierea de mamă, şi copiii o
tot săcăiau.
Într-una din zile, ea se hotărî să plece în lume, că
poate va găsi un loc mai bun. Pândi până ce toţi ai casei
erau duşi după treburi, se furişă prin fundul grădinii şi, când
ajunse la drumul mare, o luă la fugă, până ce ieşi afară din sat.
Era o zi caldă de vară. Lebăda mergea pe drumul prăfuit,
gândindu-se cum alţi copii stau fără griji la casele părinţilor
lor, pe când ea trebuie să rătăcească cine ştie cât,
până când va găsi un adăpost. La joc nici nu se mai
gândea.
Nu după mult timp, zări o pădure prin care trebuia să treacă. Ajunsă
acolo, ea se aşeză pe iarbă, să se răcorească, iar mai târziu se
afundă printre copaci, să caute flori şi fructe de pădure. Dar,
ceodată, băgă de seamă că se înseră. Un fior îi străbătu
tot corpul. Ce să facă? Nu mai găsea drumul şi apoi unde să se ducă
noaptea?
Întunericul se cobora din ce în ce şi, o dată cu
dânsul, nori groşi şi negri prevesteau sosirea unei furtuni.
Lebăda, speriată, începu să alerge încoace şi încolo,
spre a găsi drumul, dar vai, se rătăcise de-a binelea.
Deodată un fulger roşu brăzdă cerul. Urmă un bubuit
puternic, iar un vânt vijelios începu să baă cu furie.
Furtuna sosise. Sărmana fată, plângând şi tremurând
de spaimă, se adăposti lângă un buştean gros, ascunzându-şi
faţa în mâini, spre a nu mai vedea nimic în jurul ei.
În curând îi veni în minte cum mamă-sa o
învăţase, ca în timp de furtună să zică "Tatăl nostru".
Repede se ridică în genunchi şi, cu mâinile
împreunate, şopti printre lacrimi rugăciunea.
Dumnezeu,
care întotdeauna ascultă ruga copiilor cuminţi, îi veni
în ajutor. Ca prin minune furtuna încetă, iar fata văzu
aproape de ea o femeie nespus de frumoasă, îmbrăcată cu o haină
luminoasă, iar în picioare purta pantofi ţesuţi din fir de aur,
cu câte o stea pe vârful fiecăruia. Părul său auriu,
asemănător cu razele de soare, se revărsa în valuri bogate pe
spate şi peste umeri, iar copacii îşi plecau crengile până
la pământ, ca şi cum i s-ar fi închinat.
- Fetiţa mea, îi spuse minunata fpătură, eu sunt
Zâna-Zorilor şi auzindu-ţi rugăciunea, am venit să te iau cu
mine. Ştiu că eşti orfană şi nu ai pe nimeni, de aceea vei merge
în palatul meu, unde vei trăi în cea mai mare fericire.
Fata, uimită
şi de vederea zânei, şi de norocul ce-o aştepta, nu putu mai mult
decât să-i mulţumească. Ca de o putere nevăzută se pomeni
ridicată în sus şi se văzu plutind pe deasupra munţilor,
câmpiilor, satelor şi oraşelor până ce se lăsară departe,
departe, la porţile unui minunat palat de cristal, care avea
douăsprezece turnuri de aur şi în vârful fiecărui turn
strălucea câte un luceafăr. Era palatul zânei.
Îndată
aici, Lebăda fu îmbrăcată cu veşminte scumpe şi i se dădu
serviciul de supraveghetoare a personalului palatului, compus din
felurile păsări şi animale.
Trecând
un timp oarecare de viaţă îmbelşugată, Lebăda se schimbă cu totul
de cum fusese şi-n loc de fată smerită, cuminte şi miloasă, deveni
mândră şi începu să chinuie bietele păsări şi animale, ba
pe care i se părea că nu-i intră în voie, nici mâncare nu
le da.
Răbdară
bietele fiinţe o bucată de vreme, dar când văzură că nu mai e
chip de scăpare, se adunară în ascuns, ca să se sfătuiască cum să
scape de pacoste. În sfârşit, după multă trudă, se găsi
tocmai o cioară zburlită, care să vină într-ajutor. Păşi în
faţa tuturor şi spuse:
- Eu am găsit ideea cea mai bună de scăpare şi tot eu o voi duce la
îndeplinire.
Şi, după ce le spuse planul său, toate lighioanele începură să
sară de bucurie, încât ridicară un nor de praf şi fulgi, de
se speriară şi ele.
Într-o seară, pe când Lebăda se plimba pe aleile grădinii,
cioara cu pricina îi ieşi în cale şi după ce se tăvăli de
mai multe ori pe jos, ca semn de plecăciune, zise:
- Dragă fată, fie-mi iertat că îndrăznesc, dar mai toate
lighioanele ne-am hotărât să te alegem ca stăpână a noastră.
Lebăda, mirată de cele auzite, răspunse:
- Dar cum se poate una ca asta? Nu aveţi de stăpână pe
zână? Şi apoi, cum pot eu să-i iau locul?
- Îţi voi spune eu cum, zise cioara. Numai dacă vrei.
Lebăda, care îi conveneea de minune aceasta, răspunse:
- Bine, vreau, dar numai spune-mi cum să fac.
Atunci cioara urmă:
- Fură cheia de argint de la palatul zânei, du-te în turnul
cel mai înalt, deschide uşa de acolo şi intră. Vei vedea o baie
de aur plină cu lapte şi, dacă te vei scălda în ea, vei deveni ca
zâna, iar dânsa nu va mai avea nici o putere.
Lebăda, ispitită şi mândră că va deveni zână, se duse
repede, fură cheia şi intră în camera de baie a zânei. Dar
n-apucă să se înmoaie bine în baie, că se
întâmplă ceva ciudat. Văzu cu groază cum tot trupul i se
acoperi cu pene albe, cum mâinile i se prefăcură în aripi,
picioarele în labe ca de gâscă, iar capului îi crescu
cioc. Vru să ţipe, dar glasul îi era piţigăiat, de
neînţeles.
Înţelegând că a fost pedepsită de Dumnezeu pentru
mândria şi nesocotinţa ei, ieşi cum putu şi îşi luă zborul
până se lăsă pe un lac...
De atunci, pluteşte mereu pe ape, căindu-se de greşeala pe care a
făcut-o.
Povestea bâtlanului
După ce Dumnezeu a făcut lumea şi toate vietăţile, a rânduit care
dintre ele să stea pe pământ, care să zboare în aer, care
să se vâre sub pământ şi în apă. Şi a chemat Dumnezeu
slugile, poruncindu-le să meargă câte una cu fiecare soi de
vietate şi să le arate locul de trai.
Între slugile lui Dumnezeu se afla şi stârcul. Lui i s-a
poruncit să pşună într-un sac şerpii, şopârlele, broaştele,
peştii, racii, melcii şi multe altele, să le ducă la baltă şi să le
lase acolo. Dumnezeu a zis stârcului:
- Ia seama să nu dezlegi cumva sacul pe drum, căci atunci vor ieşi
lighioanele din el şi nu le vei mai putea strânge în sac,
ca să le duci la apă.
Luând stârcul sacul în spate, plecă la drum. Merse el
cât merse, până ce l-a ajuns oboseala şi s-a pus la
marginea drumului să se odihnească puţin. Sacul stătea alăturea şi tot
privea cum se zbat înăuntru fiinţele celea, de-ţi era milă de ele.
Cei veni stârcului în minte? Oare ce ar fi dacă aş dezlega
sacul, ca să văd cum stau lighioanele celea, de se zbat aşa? Zis şi
făcut. Stârcul, uitând porunca Ziditorului lumii, dezleagă
sacul.
Ce să vezi după asta? Cum au simţit vietăţile că sacul e slobod la
gură, ţâşt, hop, ţup, afară.
Dă stârcul cu grabă mare să le prindă şi să le străngă la loc, da
n-a fost chip. Unele s-au ascuns în găuri, altele prin ierburi şi
numai puţine au fost prinse. Şopârlele, iute la picior, au fugit
toate în câmp, parte din şerpi, din melci, n-au avut timp
să iasă, iar peştii şi racii au rămas în fundul sacului la
umezeală.
Şi aşa a fost întâmplarea stârcului, că numai mpuţine
lighioane au fost duse la apă, celelalte îmtrăştiindu-se pe
câmpii şi lunci.
Şi s-a întors stârcul trist, cu capul în jos,
înaintea Stăpânului lumii. Dumnezeu l-a mustrat şi l-a
pedepsit, ca neam din neamul lui, cât or trăi, să umble mereu să
adune şopârlele risipite pe lunci, să prindă şerpi şi broaşte ca
să umple iar sacul şi să ducă la bun sfârşit sarcina ce i s-a
dat. Dar, de cărat la baltă, nu le mai cară, ci le mănâncă
orişiunde le găseşte, ca să se răzbune pe ele, că au fugit din sac.
Şi aşa are să fie până la sfârşitul lumii.
De când e corabia, rachiul şi
călinul
Oamenii se făcuseră foarte răi şi Dumnezeu a pus gând să-i
prăpădească. Noe era încă fecior de-a lui Adam şi Dumnezeu i-a
dat în vis să facă o corabie, la care lucrase de era mai gata.
Dracul ştia că se face o aşa corabie şi dorind ca oamenii toţi să moară
se bagă în treabă. Aşa că merge la femeia lui Noe s-a
întrebe unde şi ce lucrează bărbatul ei. Neştiind să-i răspundă,
dracul îi dădu un şip de rachiu ca, după ce-l bea, să-i spună
secretul. Femeia dă lui Noe rachiul, acesta îl bău, dar nu
îi spuse nimic, că Dumnezeu însuşi îi ceruse să nu
spună nimic. Aşa că dracul îi dădu pentru ziua următoare şi mai
mult rachiu. Dar Noe nu spuse nimic aşa că a treia zi dracul dădu
şi mai mult rachiu.
Acum Noe s-a îmbătat bine de tot şi a spus la ce lucrează dar nu
şi locul unde este corabia, că a adormit de la beţie. Degeaba
s-a zbătut satana să îl trezească că Noe a dormit până ce a
cântat cucoşul şi dracul a fugit.
Şi Dumnezeu tare l-a certat pentru slăbiciunea lui, şi i-a cerut lui
Noe şi urmaşilor lui să nu uite că rachiul este dat de necuratul pentru
a dezlega limbile şi a elibera cele mai mari secrete.
Mahmur, Noe s-a apucat de treabă şi neîndemânatic de la
ameţeala rachiului el s-a tăiat la deget şi, curgând sânge
pe jos, s-a făcut călinul. Şi de atunci noi toţi ştim că, el, călinul,
din sângele lui Noe este făcut.
Şoarecii, mâţile şi oamenii
pleşuvi
Dracul nu mai putea de ciudă că corabia lui Noe pluteşte şi că în
ea sunt oameni şi de toate şi că tot s-a împlinit voia lui
Dumnezeu. Atunci el face şoarecele, ca să roadă din corabie, că doar o
va îneca. Atunci, Dumnezeu (alţii zic că Maica Domnului) a
aruncat o mânuşă şi s-a ăcut mâţă, de a mâncat
şoarecul.
Dar el apucase să de-a o gaură mică în corabie. Noe când a
văzut ă amu începe a intra apă, de spaimă s-a apucat de părul din
frunte şi-a smuls un şomultoc (smoc), de a astupar borta (gaura)
corăbiei. De atunci a rămas că bărbaţii sunt pleşuvi.
Anticrist
Într-un ostrov de mare, ştie Dumnezeu în care parte a lumii
va fi şi acela, trăieşte o fată de jidov care e împovărată şi
în toate zilele aşteaptă să nască, dar nu poate. De când
petrece ea acolo nu se ştie, şi cauza pentru ce nu poate naşte este că
e legată peste poale cu cercuri de fier şi numai atunci va putea naşte,
când va fi aproape pieirea lumii, iar atunci va naşte pe
Anticrist.
Anticrist va creşte ca din poveste, într-o zi ca în două şi
în două ca în nouă, iar când va fi june, va face
minuni. El va veni cu un butoi cu vin şi un car cu pâine, iar pe
urma lui, un înger cu un pahar de vin şi o prescură.
Sfârşitul pământului va fi anunţat de
Dumnezeu prin secete mari, şi foamea va cuprinde toată lumea. Şi bogat
şi sărac vor suferi de foame. Dumnezeu va astupa atunci toate
izvoarele, râurile vor seca, aşa cât nu vor avea oamenii
apă să beie.
Când o să vadă lumea pe Anticrist cu
atâta vin şi pâine, toţi o să se îngrămădească la el.
Cine se duce la Anticrist, rămâne însemnat la mâna
stângă. Cine se duce la înger, bea paharul jumătate şi
mănâncă prescura jumătate, se satură şi stă mereu sătul. Apoi,
Anticrist va da cu toiagul în piatră şi va curge apă, şi va
striga pe oameni să beie. Câţi vor alerga la el şi vor bea, toţi
vor fi ai lui, deoarece acea apă nu va fi de la Dumnezeu, ci venin.
Dar îngerul va striga mereu la oameni:
- Nu vă duceţi la acela care are butoiul şi carul cu pâine, nu
astupaţi setea cu veninul lui, ci veniţi la mine, că pe toţi vă voi
sătura. Pe atât să-l cunoaşteţi că nu-i mântuitorul vostru,
că are ghearele ca şi cârligele de la cântar şi părul
în capul lui ca de arici, cu nasul ca ardeiul, iar pe faţă are
păr şi iscălit numele de Anticrist.
Anticrist stăpâneşte trei ani de zile, trei ani trec ca trei
luni, trei luni ca trei săptămâni, trei săptămâni ca trei
zile, trei zile ca trei ceasuri şi trei ceasuri ca trei minute.
Atunci se va arăta Sfântul Ilie, care va striga către oameni care
au rămas:
- Răbdaţi până la sfârşit, că vă veţi mântui!
Apoi va veni în ceată cu Anticrist, de către care va fi
învins şi omorât şi din sângele lui se va aprinde
pământul şi va arde de nouă coţi în afunzime.
După toate acestea, se va arăta şi dreptul judecător, toţi oamenii vor
învia şi vor merge la judecată, acolo vor fi despărţiţi în
două părţi, de o parte vor sta drepţii, de alta păcătoşii.
În urma va veni satana cu slugile lui, şi vor lua pe cei
păcătoşi, bătându-i cu biciurile lor, şi-i va duce până la
un munte în care va fi o peşteră, şi îi va băga acolo, apoi
va trimite Dumnezeu un vânt care va sufla toată cenuşa de pe
pământ şi o va duce la uşa acelei peşteri şi o va astupa. Acolo
va fi iadul, iar pământul va rămâne, având culoarea
aramei roşii.
Drepţii vor fi aduşi de îngeri iar pe pământ, unde apoi vor
trăi în vecii vecilor iar raiul va fi pe pământ.
...
...
...
...
...
