(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …

O scurtă „trecere în revistă” a următorilor „pași” ai Terrei

Perioada „de după” „sosirea” apei până în timpurile Voastre

(English)

Intenția mea inițială era să trec direct descrierile referitoare la apă, la mediul principal de dezvoltare, suport, bla, bla al vieții. Dar am considerat că ar fi o lipsă de cunoaștere care să vă stea „suport” în aceste descrieri.

Motiv pentru care, a venit momentul de a vă prezenta un fel de „structură logică” a „pașilor” Terrei… Puteți lua în considerare anii Voștri dar, pentru mine, intenția de bază este de a descrie „perioadele”, „pașii”. Și, de aici, eu nu voi mai interveni și las libertatea autorului să se exprime strict din „punctul Vostru de vedere”! Pentru mine sunt destule intervenții când autorul va discuta despre apă! Spor la înțelegere!

Când Terra a fost un ocean de lavă, aceasta este „marcată”/ „delimitată” de cercetători ca fiind „Terra roşie”, apoi, după răcire (cea de-a doua, după formarea Lunii), este perioada denumită „Terra neagră”, deoarece rocile ce s-au format după răcire aveau culoarea predominant neagră…

Revenind la prezentarea procesului, ce trebuie reţinut este că, de la momentul acestei ultime răciri au început să se găsească dovezi ale vârstei Terrei şi pe pământ (vârsta evenimentelor prezentate anterior a fost “detectată” și confirmată cu „ajutorul” asteroizilor şi meteoriților care au “păstrat” vârsta reală datorită lipsei topirilor născute de evenimentele catastrofice ale coliziunilor).

Începutul acestor descoperiri este „datorat” lui James Hutton considerat a fi părintele geologiei. El a fost şi primul care a contestat vârsta „certă” de doar câteva mii de ani (doar cei 7.000 de ani „biblici”) a Terrei, părere “furnizată” de una dintre religii (este vorba despre religia creștină — creștin fiind şi eu şi subliniind permanent existenţa şi Puterea lui Dumnezeu, „Unicitatea”, „Prezența”, a unei Puteri Divine — subliniez asta deoarece nu vreau să intru cu nimeni în polemici ci, pur şi simplu, prezint părerea ce îmi pare bună, oportună, a oricăror cercetători credibili). Şi, Hutton a estimat că, sunt necesare multe milioane de ani pentru a se realiza procesele descoperite de el (în special procesele de sedimentare).

Aşadar, continuând descrierile despre “ultima” stare lichidă, aceasta a fost “descrisă” prima dată de lordul Kelvin, expert în termodinamică, prin deducere directă din fenomenele vulcanice. Astfel, Kelvin a presupus că Terra a fost o planetă lichidă care s-a răcit constant şi, utilizând termodinamica a calculat că vârsta planetei este de minim 20 milioane de ani (inserez aceste calcule pentru a sesiza evoluţia către datele actuale).

Dar el nu cunoştea unul din “izvoarele” termice de bază ale planetei noastre, radioactivitatea dată de uraniu, toriu, cesiu, cobalt şi potasiu care, prin activitatea ei, a ţinut Terra fierbinte până în zilele noastre şi va dura mult după ele („determinând” erorile grave de calcul ale lui Kelvin).

Totodată, aceste elemente radioactive, care se aflau din belșug în structura proto-Terrei, ne-au dat detalii precise legate de vârsta unor roci, cu ajutorul “timpului de înjumătățire” caracteristic elementelor radioactive (dezintegrarea radioactivă este o transformare naturală a anumitor substanțe care constă în transformarea atomilor şi nucleelor lor instabile în atomi cu proprietăți fizice şi chimice diferite de cele iniţiale, majoritatea elementelor radioactive transformându-se în plumb.

Perioada denumită „timp de înjumătățire”, este o noțiune din științele exacte și aplicate care se referă la timpul necesar pentru ca o anumită valoare a unei mărimi oarecare, considerată drept referință, să se reducă la jumătate. În funcție de „acel ceva observat”, deseori, înjumătățirea are o valoare constantă și se poate calcula și măsura experimental.

Acest „timp de înjumătățire” este folosit în farmacologie (parametru farmacocinetic), în biologie, fizică, chimie, criminalistică, etc, dar pe noi ne interesează din punct de vedere al radioactivității geologice (cum este cazul izotopilor radioactivi), acesta fiind este timpul necesar pentru ca jumătate din cantitatea iniţială de nuclee radioactive existente într-un material, se dezintegrează transformându-se în „compuși reziduali” procesului.

Valorile „timpului de înjumătățire” corespunzătoare sunt identificate, confirmate și se găsesc în tabele specifice literaturii de specialitate.

Acest procedeu a fost iniţial folosit de Arthur Holmes, care, prin determinările sale privind vârsta pământului a ajuns la 4,5 miliarde de ani vechime a Terrei, vârstă necontestată nici în zilele noastre (prin colectarea datelor obținute din diverse roci de pe întreg Pământul, pe parcursul întregii sale vieţi)… Din acest moment se vorbeşte despre “timpurile străvechi” ale Terrei.

Şi, mergând pe “linia” descoperirilor geologilor şi a istoriei noastre, prima 100 de milioane de ani (cel puţin) după aceste evenimente a fost perioada “Lumii apelor”, când întreaga suprafață a Terrei fiind acoperită, de ape (cel puţin 90%). Și, astfel, Terra era un vast ocean şi această stare a atras denumirea de perioada „Terra albastră”.

Dovadă în acest sens stau roci descoperite în sudul Africii care au caracteristicile ce au atras concluzia existenţei “Lumii apelor”, acelea ale lavei care s-a format în adâncimile apei, aproximativ acum 3,5 miliarde de ani (mai mult, toate rocile cu vechime de 3,5 miliarde de ani descoperite de-a lungul Pământului sunt roci vulcanice formate sub apă adâncă).

În acele „vremuri” atmosfera nu era nici pe departe favorabilă vieţii…. În intervalul „de la apariția apei” până „cel puțin” acum 3,5 miliarde de ani, atmosfera Terrei nu era altceva decât un infern format din CO2, gaze toxice de tot felul şi vapori de apă şi alte elemente enumerate mai sus care susţineau un efect de seră devastator, estimându-se că temperatura acesteia având „valori foarte mari” (a se vedea, comparabil, actuala planetă Venus).

Ar fi „de reținut faptul că” odată cu „sosirea apei”, „discutăm” despre ocean și de furtuni de o intensitate uriașă, atotprezente pe cuprinsul Terrei, estimându-se că “a plouat furtunos” pe parcursul a multe milioane de ani. Energia acestor furtuni era dată atât de temperaturile mari care alimentau procese de tranzit, de gravitația imensă a Lunii (care, după cum am precizat, era foarte aproape de Terra) dar şi de viteza de rotație mare a Terrei în jurul propriei axe.

În acest ocean au început, încetul să încetul, să iasă la suprafață vulcanii care au început să mărească subtil suprafețele terestre prin insulele vulcanice.

Prin trecerea timpului necesar acțiunii apei, oceanele acelei perioade care erau pline de fier au atras o culoare verde-oliv a întregii suprafeţe a planetei (atunci Terra nu s-ar fi numit „planeta albastră” ci „planeta verde”).

Apoi, trece timpul, pătura imensă de CO2 întreținea presiuni imense şi, bineînţeles, temperaturi foarte mari (peste 200 grade Celsius, datorită efectului de seră) şi, împreună cu verdele apei, o culoarea Terrei se schimbă în roşu, planeta noastră devenind “planeta roşie”. Această lume fierbinte, cu oceane toxice a „ființat” pentru jumătate de miliard de ani.

Dar, acest ocean a favorizat evoluţia incipientă a vieţii, foarte posibil apariţia extremofilelor structurate, ce au permis evoluţia ulterioară a vieţii pentru o perioadă de minim 500 milioane de ani, în aşa-numita perioadă a „supei chimice” în care s-au format primele organisme unicelulare…

Dovadă în acest sens stau formațiunile denumite „stromatolite”, formate de organisme unicelulare (de colonii ale acestor organisme), care sunt datate ca având vârsta „cea mai veche” de 3,5 miliarde de ani (fără a se înţelege din asta că stromatolitele nu au evoluat/ existat ulterior).

Un detaliu „de funcţionare” al acestor stromatolite este reprezentat de faptul că foloseau fotosinteza pentru descompunerea dioxidului de carbon, cu eliberarea apei şi oxigenului, şi producerea de zaharide (glucoză).

Dar, schimbări dramatice sunt pe cale să se producă. Activitatea vulcanică, în condiţiile existente, a creat o nouă formă de rocă, granitul. Şi acesta a început să fie din ce în ce mai mult ajungându-se să se poată vorbi despre o lume de granit (acum 3,4 miliarde de ani). Acesta este motivul pentru care, geologii, denumesc această perioadă ca fiind „Terra gri”.

Tot în Africa de Sud au supraviețuit primele forme continentale de existenţă ale Terrei, cele din granit (granitul, fiind un material mai uşor decât bazaltul vulcanic, structura scoarței terestre devenind stratificată, cu bazaltul dedesubt şi granitul deasupra).

Deci, după 1 miliard de ani de existenţă, Terra a început să funcționeze geologic după mecanismele actuale. Scoarța terestră a început să aibă primele crăpături, asemenea marilor plăci tectonice actuale, dar mult reduse în dimensiune şi, bineînţeles, mult mai multe numeric. În aceste zone de ruptură tectonică, apa a invadat magma de sub scoarța terestră, inducând producerea acestei noi roci, granitul.

Şi, astfel, a început procesul de formare a continentelor cu structură geologică aşa cum este în zilele noastre, care a durat încă un miliard de ani (până acum 2,5 miliarde de ani). Acum se spune că dominația oceanelor a luat sfârşit (cu toate că şi în zilele noastre doar o treime din suprafața planetei este uscat şi două treimi este apă).

Constituirea primelor proto-continente din granit a dus nu numai la schimbarea aspectului Terrei. În această perioadă se “consemnează” primele acţiuni semnificative ale vieţii (dar nu o viaţă cum o ştim noi acum sau din manualele despre trilobiți, dinosaurieni sau altele).

Acum, viaţa se manifestă doar prin intermediul extremofilelor (care apăruseră cu mult timp înainte dar în aceste vremuri beneficiau de “suportul” continentelor pentru o “acoperire” masivă cu ajutorul apei aproape atotprezente) care au fost acidofile, bazofile, endolite, termofile, etc. (bacteria şi archean).

Ele sunt primele forme de viaţă de pe Terra şi ele au început să “producă” mediul care îl ştim acum, în special oxigenul (care se spune că provine numai şi numai din acţiunea stromatolitelor). O clară similaritate cu ceea ce ar fi terraformarea.

Apoi au apărut algele cu fotosinteza lor… Stromatolitele întâlnite în vestul Australiei, în Golful Rechinilor, sunt dovada acţiunii lor (a extremofilelor şi algelor) de-a lungul mileniilor. Dar, de reţinut, în aceste stromatolite, este “întâlnită” mai ales acţiunea algelor microscopice care au “înflorit” datorită coastelor oceanice de atunci, şi care beneficiau de efectele mareelor de atunci.

Aceste stromatolite sunt mici ridicături care se formează strat cu strat prin acţiunea coloniilor acestor „vieţuitoare” (într-un proces similar cu formarea coralilor din zilele noastre). Aceste stromatolite sunt întâlnite şi în straturile geologice formate în acele timpuri.

Acestea sunt formele de viață declarate a fi strămoșii oricărei forme de viaţă de pe acest Pământ şi sunt cele care, prin procesele de fotosinteză, au creat atmosfera propice tuturor formelor de viaţă următoare, acţiune ce au “susţinut-o” pe parcursul următoarelor 2 miliarde de ani.

Împreună cu „supa” bacteriană atotprezentă la nivelul oceanului planetar, s-a constituit microbiomul ce se va regăsi în orice vietate ce va urma evolutiv.

Şi, nu numai atât… Oxigenul produs s-a dizolvat mai întâi în oceanele existente, oxidând aproape integral depozitele de fier ce existau aici. Astfel, apele au “pierdut” culoarea verde şi au devenit apele albastre din zilele noastre. Mai mult, atmosfera a fost curăţată încet, încet de CO2 şi saturată cu oxigen (ca rezultat al metabolismului determinat de “utilizarea” fotosintezei), Terra devenind “Planeta albastră”. Relicvele acelor vremuri sunt imensele depozite sedimentare de oxid de fier care sunt exploatate astăzi de pe întreg teritoriul Pământului sub numele de minereu de fier.

A venit momentul de acum 1,5 miliarde de ani. Atmosfera era „plină” de oxigen, Terra se învârtea mai lent, zilele fiind mai lungi (16 ore), luna se depărtase de Terra, la aproximativ o treime din distanța actuală, diminuându-se efectul gravitațional… Este momentul când repoziționările tectonice ale micilor şi multiplelor continente de atunci “o dau în bară”.

Se pare că, datorită unei tectonici difuze s-a ajuns la presiuni majore ale mantalei şi la determinarea unei fel de acţiune concentrată a curenților de convecție magmatici din aceasta. Şi, unde aceşti curenţi de convecție întâlnesc o fisură, apare o nouă ruptură tectonică şi noi vulcani.

Atunci se produce ceea ce în zilele noastre se numește o “erupție de fisură” care este caracterizată de o erupție în lungime, asemenea unui zid de lavă întins pe distanţe imense (şi nu dintr-un con vulcanic, aşa cum suntem obișnuiți). Şi, astfel, plăcile sunt împinse în mişcarea atât de cunoscută azi, a continentelor (din acele vremuri).

De ce au “dat-o în bară” continentele?!? Fiindcă, în timp (aproximativ 400 milioane de ani), au format un continent unic, denumit de noi “Rodinia” (unde, ca plasament orientativ, în centrul acestui continent fiind Canada şi America zilelor noastre), acum 1,1 miliarde de ani. La sfârşitul aceste perioade, ziua avea durata de 18 ore şi temperaturile „normale” ale atmosferei se aflau în jurul a 80 grade Celsius.

Acest continent era un loc dezolant, un deșert în adevăratul sens al cuvântului, neexistând aici nici un fel de formă de viaţă (așa cum o știm în zilele noastre). Şi, acum vine efectul major al acestui unic continent. În mişcarea sa tectonică, acum 750–700 milioane de ani, Rodinia a „declanşat” o amplificare a activităţii curenților oceanici care transportă căldură de la Ecuator spre poli, suplimentar cu o creştere imensă a activităţii vulcanice (ce a împărțit în două marele continent) şi, astfel, s-a declanşat „Marele Îngheț”.

Dar, a mai existat un proces ce a favorizat acest proces… Modificarea climatică atrasă de noii curenţi oceanici a atras o creştere a volumului de precipitații. Atmosfera încă „deţinea” un procent semnificativ de CO2 şi, împreună cu prezenţa masivă a gazelor vulcanice, au rezultat ploi acide masive…

Efectul lor asupra Terrei a fost reprezentat de o „stocare” masivă a CO2 în roci şi scăderea procentului acestui gaz sub nivelul optim de „efect de seră”, atrăgând scăderea „capturii termice” şi, în consecinţă, răcirea atmosferei şi scoarței terestre, la nivelul „normal” de minus 60 de grade Celsius.

Această perioadă este denumită ca fiind „Terra albă” sau perioada bilei de pământ albe (Snowball Earth). De remarcat că pătura de gheață acţiona favorizând răcirea deoarece se reflecta şi mai multă radiație solară, ajungând în final ca, virtual, aproape întreaga radiație solară să fie reflectată…

Oricum, ultimele dovezi geologice descoperite au relevat că stadiul de „Terra albă” au existat de cel puțin două ori în „istoria” Terrei, acum 2,4 miliarde de ani și în intervalul 720–635 milioane de ani, în așa numita perioadă Cryogeniană (Cryogenian) sau glaciațiunea Marinoană (Marinoan).

Aşadar, încetul cu încetul, pe parcursul a 50 (70) milioane de ani, Terra a devenit o planetă de gheață, o planetă “albă” complet acoperită de gheață şi zăpadă. Se estimează că întreaga suprafață a Terrei a fost acoperită de o crustă de gheață de aproximativ 2 până la 3 km, “plăcile” de gheață de la nivelul uscatului fiind mult mai mari (mai groase).

S-ar putea crede că, majoritatea formelor de viaţă de atunci au dispărut, dar nu este așa. Dată fiind lunga perioadă de „lipsă de lumină” este destul de evident că fotosinteza pare că a fost aproape anulată, viaţa continuându-şi evoluţia pe seama extremofilelor (şi a altor forme unicelulare) şi a unor forme de alge.

„Practicanții” fotosintezei doar s-au adaptat, diversificat, înflorind inclusiv în zonele „de topire” destul de prezente datorită activității vulcanice destul de masive din acele timpuri.

Apoi, după un timp, greutatea „mantiei” de zăpadă a atras un fel de îngropare neuniformă a scoarței terestre, fapt ce a atras apariţia punctelor de presiune şi ruperea scoarței terestre cu apariţia de super-vulcani, ce suplimentau „activitatea” „zonelor de fisură”. Aceştia au determinat un fel de accelerare a mişcării plăcilor tectonice şi super continentul Rodinia a început să se despartă în mai multe plăci tectonice separate, distincte.

În plus, CO2 emis de super erupțiile care au avut loc (miliarde de tone de gaz), au mărit efectul de seră şi Terra a început să se dezghețe lent, acum 630 milioane de ani. Fenomenul a fost amplificat şi de faptul că pătura de gheață nu a permis „absorbția” CO2 şi, astfel, întreaga cantitate rezultată din erupții a contribuit la efectul de seră.

Apoi, retragerea imensei pături de gheată a atras apariţia de noi puncte de ruptură a scoarței terestre (prin eliberarea de greutatea acesteia) şi apariţia a şi mai mulţi vulcani… Care, prin procesele de „contact termic extrem”, au dus la descompunerea suplimentară a apei, eliberând şi mai mult oxigen (inclusiv procesele de formare de peroxid de hidrogen — apa oxigenată, sub acţiunea masivă a razelor ultraviolete care, odată cu topirea mantalei de gheață au atras eliberarea de cantități imense de oxigen)…

Procesul a „durat”, până acum 550 (600) milioane de ani, şi Rodinia s-a separat în continentele ce au permis Terrei să scape de „îmbrățișarea” gheții. Acum ziua avea 22 de ore, au reapărut curenții oceanici, temperaturile erau similare celor din ziua de azi, totul s-a stabilizat şi a început istoria vieţii aşa cum o ştim majoritatea dintre noi, cu startul exploziei vieţii din aşa-numita perioadă “Explozia Cambriană”.

Acum oceanele au devenit cu adevărat „leagănul vieţii”… Algele au „trecut” rapid pe procesele de fotosinteză şi s-au înmulţit formele de viaţă multicelulare reprezentate în special de viermi (unii dintre ei prezentând şi armură), bureții şi coralii şi-au „intensificat prezenţa”. Astfel, ceea ce părea a fi o ruină pentru viaţă, s-a dovedit a fi un mediu în care viaţa şi-a continuat evoluţia fără nici un fel de problemă.

În aceste momente se pare că viaţa a cuprins totul într-o uimitoare diversitate de forme, dar aproape exclusiv la nivel acvatic (uscatul fiind, în mod cert, aproape nepopulat). Se afirmă că atunci au existat atât de multe specii cât tot numărul de specii care au urmat în toate timpurile „următoare”.

„Experimentele” evolutive ale vieții au creat atunci suportul general al tuturor formelor de viață ce vor avea originea, aici, în Cambrian.

Nivelul ridicat de oxigen din oceane care a atras această explozie a vieţii va aduce şi o modificare a atmosferei.

Pentru următoarea 100 de milioane de ani, nivelul de oxigen atinge pe cel al zilelor noastre şi permite formarea stratului de ozon care va fi o barieră suplimentară pentru radiațiile solare. Diminuarea agresiunii radiațiilor (care steriliza, efectiv, suprafața neprotejată de apă, deci, uscatul) va atrage “urcarea” vieţii pe uscat (acum 400 milioane de ani).

Acest lucru s-a realizat majoritar pe seama formelor vegetale, fungilor și mucegaiurilor, formele animale fiind reprezentate de „adaptările” vieții marine, cum ar fi cazuri reprezentate de formele de viaţă de tip moluște, crustacee, de tip viermi cu armură care au dezvoltat un fel de coloană vertebrală incipientă (viermii precursori ai Pikaia gracilens) şi primele cranii (craniatele, din care se remarcă grupa Haikouichthys)… Dar, toate la vremea lor…

Ar fi de menționat şi faptul că, acum 460 de milioane de ani, pământul s-a „mișcat” semnificativ, luând naştere un nou continent, Gondwana. Acum temperaturile pe continent înregistrează maxime de doar 90 de grade Celsius, oxigenul este prezent în proporțiile actuale şi pământul este tot aproape „sterp”.

Asta deoarece pătura de ozon nu avea grosimea minim necesară pentru ca radiațiile solare să nu dăuneze vieţii pe uscat. Dar, până acum 370 de milioane de ani, această pătură ajunge la dimensiunile optime de protecţie şi explozia vieţii pe uscat nu mai poate fi oprită.

Din acest moment, algele încep uşor, uşor să populeze „cu adevărat” țărmurile oceanelor și zonele „depresionare” ale uscatului, zone alimentate de ploile destul de „masive”, şi evoluează în viitoarele plante ale carboniferului. Consecutiv acestei evoluţii, ele emană în atmosferă din ce în ce mai mult oxigen, permiţând şi alte evoluţii ale vieţii…

Tot acum, Pikaia şi „rudele” sale sunt printre primii pești ai oceanului… De aici peștii încep să fie atotprezenți în mări, oceane, lacuri, etc, constituind încet, încet, alături de alte vieţuitoare, actualele rezerve de petrol.

Apoi, în doar 10 de milioane de ani (acum 360 milioane de ani), primii pești „de coastă”, de genul Tiktaalik şi alţii înrudiți, devin primele terapode (amfibieni), într-o adevărată explozie a populării uscatului…

O altă importantă apariţie este reprezentată de prezenţa insectelor, artropodelor, etc ce pare că au evoluat tot prin trecere treptată (adaptare) din mediul acvatic pe cel terestru. De reţinut este faptul că, datorită conținutului mult mai mare de oxigen din atmosferă, este o perioadă a insectelor gigantice, o libelulă având dimensiunea unui vultur, un scorpion având dimensiunea unui lup, şi tot aşa…

Ar mai fi un detaliu semnificativ legat de evoluţia plantelor reprezentat de evoluţia/ adaptarea formei lor de înmulțire prin intermediul sporilor ce devine înmulțire prin intermediul semințelor.

Astfel că, doar în 50–60 milioane de ani (până acum 300 de milioane de ani), plantele populează complet suprafața Terrei, ea devenind o lume a mlaștinilor tropicale. Este perioada denumită “Carbonifer”. Este lumea pădurilor tropicale care va dăinui pentru următoarele 60 milioane de ani.

Dovada prezenţei lor se întâlnește în orice loc al pământului sub forma depozitelor de cărbune. Tot acum s-au delimitat clar majoritatea depozitelor de petrol şi de gaze întâlnite pe Terra. A fost o perioadă de curăţare a carbonului şi de depozitare a lui în străfundurile pământului. Acum s-a format prima formă completă de biosferă.

Tot acum este momentul când apar pe suprafața Terrei şi primii strămoși ai reptilelor (Hylonomus Iyelli) care nu mai depun ouă în apă, asemenea peștilor şi amfibienilor şi încep să „practice” depunerea de ouă pe uscat.

A urmat o imensă erupție vulcanică, în actuala zonă a Siberiei, care a durat necontenit pentru 1 milion de ani, şi care a produs o adevărată extincţie în masă (extincția permiană), acum 250 milioane de ani.

Nori de gaze toxice s-au răspândit pe întregul pământ, luându-i lumina solară cu norii de cenușă vulcanică dar şi crescând nivelul de CO2 şi de CH4 (gaz metan — ce are un efect mult mai dramatic faţă de CO2) ce a atras supraîncălzirea atmosferei (se estimează că aceasta avea temperatura de 100 grade Celsius), producând dispariţia a peste 95% din formele de viaţă existente, ploile acide au distrus aproape tot pe uscat, apele oceanelor au devenit roz datorită proliferării algelor roz.

Dar „Terra roz” nu a durat prea mult și nu a avut o manifestare globală, cum este cazul celorlalte „culori”, ci doar la nivelul mărilor și oceanelor acelor vremuri.

Dar, atunci, s-a format astfel un nou super continent denumit “Pangea”. Climatul s-a schimbat încet, încet până acum 240 milioane de ani, redevenind propice vieţii „globale”. Temperatura s-a normalizat, vegetaţia a recucerit Terra şi viaţa terestră şi-a reluat evoluţia „globală”.

Acum a venit vremea reptilelor, a dinosaurienilor, cele mai mari vieţuitoare care au existat (din câte se pare, aceştia au avut aceste dimensiuni tot datorită conținutului foarte ridicat de oxigen ce exista în atmosferă, permiţând o ușoară oxigenare a organismelor mari, cumulat unei abundențe a surselor de hrană).

Şi, acum 180–190 milioane de ani, marele super continent a fost “rupt” de activitatea vulcanică, formându-se marea Tetis, începând delimitarea de continente care s-au “deplasat” spre cele care le ştim în zilele noastre. Vulcanii şi-au continuat activitatea şi se pare că a existat un accentuat fenomen de încălzire globală, nivelele de CO2 crescând la peste 40% din compoziția atmosferei “întreținând” dezvoltarea pădurilor tropicale. O dovadă a masivelor activităţi vulcanice, în special acum 100 milioane de ani, sunt depozitele de diamante existente pe Terra.

O nouă explozie de toată splendoarea a vieţii în toate formele sale, toate formele de viaţă dezvoltându-se „indiferentă” la dominația saurienilor…

Iată că, vine momentul de acum 65 milioane de ani, cel al celebrului impact cu asteroidul care a dezechilibrat total ecosistemul de atunci şi care a stins “spița” dinozaurilor (dar şi a 75% din toate formele de viaţă de atunci).

Dovada acestor evenimente stă în straturile geologice (denumite, de aceea “pietre de mormânt”, „stratul K a morții”) care sunt “pline” de un element rar pe Terra, de iridium, care este foarte întâlnit în asteroizi/ meteoriți (roci ce provin din spaţiu).

La acest strat geologic se “alătură” şi un crater de aproape 200 km diametru în apropierea Mexicului ce datează din acea perioadă, ce atestă impactul cu un meteorit de aproape 10 kilometri diametru (cât un munte Everest). Acestui impact i s-a adăugat o creştere imensă a activităţii vulcanice şi, astfel, această extincţie şi-a manifestat “puterea deplină”.

Dar, de acum 50 milioane de ani viaţa şi-a revenit încetul cu încetul. Aşa a venit vremea mamiferelor… şi a lumii oamenilor. Continentele s-au deplasat spre “forma” actuală…

Şi, acum 2–4 milioane de ani, strămoșii „oficiali” ai oamenilor şi-au făcut apariţia. Şi, tot acum şi-a făcut apariţia „manifestarea” glaciațiunilor. Acestea sunt un efect al unirii continentelor America de Nord cu America de Sud prin intermediul istmului Panama. Această unire a atras întreruperea curenților oceanici din acea zonă de tranzit şi, astfel, a atras fenomenele climatice ale glaciațiunilor.

Şi, ultimii 70–80.000 de ani aparţin „dezvoltării” oamenilor cu tot ceea ce au atras ei…

Concluzii?!?

Terra, aşa cum o ştim acum, poate să ne ofere noi dezastre, noi extincţii… Este o planetă ca oricare alta, supusă inclusiv dezastrelor „externe” (după cum veţi vedea în materialele următoare)… Dar, de fiecare dată, viaţa a mers mai departe, chiar şi cu schimbări majore… Da, Terra îşi vede de treaba ei indiferent de formele de viaţă de pe ea, luând-o mereu şi mereu de la început…

Doar de aceea am creat acest Univers… Pentru timp, pentru evoluție prin „viață”…

Este şi aceasta o concluzie, nu-i aşa?!?

Dragoste și înțelegere!

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …