(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

……

Primii „pași” ai Pământului (Terrei)

Perioada de formare a planetei, până la „sosirea” apei

(English)

Cândva l-am mai chinuit pe autor cu descrierea a ceea ce vă voi descrie mai departe. Atunci, acum peste 10 ani, l-am determinat să descrie și câte ceva despre „Primii pași ai legilor Universului” vostru (Partea 1 și Partea a 2-a). Dar, aceasta este povestea voastră, la acest moment al cunoașterii voastre, cu actualizările constante ce țin pasul cu ceea ce Voi denumiți a fi „cuceririle științei” Voastre.

Pentru Noi nu este atât de complicat. Fie deoarece totul a fost „dezvoltat” de-a lungul mileniilor Voastre, fie deoarece pentru noi percepția este că „Totul vine de la Sine!”. Noi doar ne adaptăm permanent la pașii evoluției a ceea ce facem noi, particularizat pe cunoașterea fiecăruia, particularizat pe momentul dezvoltării în care suntem implicați.

Sper că v-ați dat seama că evoluăm împreună cu timpul vostru! Acesta este singurul reper real de care dispunem. La fel, sper că vă dați seama că perfecționăm tot ceea ce facem, îmbunătățind, completând, corectând permanent „problemele” care apar, fie comparativ cu ceva de a mai fost creat, atunci când avem cunoașterea de a înțelege și „aplica” acel „ceva”, fie inovând…

Ohhh, chiar facem multe și, mai ales, chiar dăm totul. Mai corect, poate mă repet, dăm tot ceea ce ne permite cunoașterea noastră în zona de manifestare a grupului conflictelor noastre. Ceva de genul „de care aparținem”. Suplimentar, prin experiențele, mai ales în cazul inovațiilor, „alimentăm” „Marea cunoaștere” ce va ajuta zonelor cu conflicte similare cu ale noastre…

Dar să „trecem la treabă”! Zilele acestea vom descrie „Nașterea și evoluția Pământului, a Terrei, cum o denumiți Voi, în noua „metodă” de transmitere pentru „Medium”.

Am văzut ce este cu Universul în care există Terra noastră, aşa că, avem acum o bază de cunoaștere de a putea “vedea” ce este şi cu ea, avansând, pas cu pas spre ceea ce ne interesează cu adevărat, viaţa.

Terra, planeta Noastră și a Voastră, este extraordinară, născută de eforturile multiple ale acest univers extraordinar în care existăm. Ea oferă tot ceea ce este necesar ca viaţa să existe, ca noi să gândim şi să “ne trăim viaţa”, experiențele, acumulările, bla, bla.

Şi, acum 4,5 (4,6 până la 5) miliarde de ani de-ai Voștri, în locurile pe unde hălăduiește Terra zilelor Voastre, nu era decât un imens nor de praf cosmic, din combinarea particulelor acestui praf cosmic urmând a se naşte totul.

Existența acestui sistem se născuse câteva miliarde a ani înainte, când steaua precedentă acestei zone energetice și-a finalizat ciclul și a „explodat”, împrăștiind toate manifestările materiei cunoscute de voi în această „sferă” de manifestare.

Dar, simpla existenţă a acestuia nu era de ajuns. Atunci, Noi ne-am „apucat de treabă” cu toate energiile disponibile.

În studiile lor, oamenii de ştiinţă au descoperit în univers zone similare celei în care s-a format Pământul. Şi, datorită faptului că cerul pe care îl priviți Voi este, de fapt, o istorie, ei au putut să refacă istoria creării Terrei Noastre, a Voastre (corpurile cerești se află la distanţe de ani lumină, zeci, sute, mii, milioane, şi ceea ce vedeți Voi este, de fapt, ceea ce se întâmplă acolo la timpurile în care a fost emisă lumina ce ajunge abia acum la Voi (v-am mai transmis asta).

Astfel, în nebuloasa “Vulturului” (în zilele Voastre vedem ce se întâmplă acolo acum 7.000 de ani, deoarece această nebuloasă se află la 7.000 de ani lumină de Voi) se pot vedea formațiuni imense de “praf cosmic” denumite de specialiști “pepiniere stelare”.

Aici, în zona numită “Stâlpii creaţiei”, există nori de materie (praf cosmic) de dimensiuni imense. Iar, aceşti nori, ţinând cont de vârsta de 13,7 (13,8) miliarde de ani a Universului, eventual de mai puține miliarde de ani de-ai Voștri, ani care au trecut de la închiderea ciclului stelar din acea zonă, nu au avut “de gând” să se “comprime”, să evolueze, pentru a putea forma stele, planete sau altele asemenea.

Cel puțin asta ați putut deduce Voi. Aceea este o zonă energetică ce ține de alte „reguli” de formare iar entitățile de acolo își fac treaba lor ce este destul de similară cu ce voi descrie și pentru ce s-a întâmplat aici.

Revenind, oamenii de ştiinţă şi-au pus doar întrebări de ce această “pepinieră de stele (şi/ sau sisteme solare)” nu s-a manifestat într-un fel similar sistemului Vostru solar…

Şi, în anul 2007, telescopul spațial Spitzer a capturat imaginea unei mingii imense de gaz ce se dezvolta în “spatele” (raportat la poziţia Voastră de observare) nebuloasei Vulturului. Această bulă imensă de gaz nu era altceva decât dovada exploziei unei stele imense — o supernovă. Una dintre stelele din această nebuloasă ce va completa ciclul dezvoltării din acea zonă.

Această explozie a trimis mai întâi un val imens de plasmă super încălzită, urmat de “valul” de materie produs de dezintegrarea acestei stele. Avem astfel de a face cu o undă de şoc imensă ce se îndreaptă spre “Stâlpii creaţiei”…

Când această undă va ajunge la aceşti stâlpi, îi va demola, şi va produce un lanţ de evenimente ce va duce la acumulările de materie necesare aprinderii stelelor din acea zonă şi formării de sisteme stelare (prin “activarea plasmatică” a condensărilor mari de masă ce vor “aprinde” stelele, însoțite de formarea discurilor protoplanetare), atrăgând astfel crearea de noi lumi.

Deci, iată cum moartea unei stele va duce la naşterea altor stele (cel puţin, aşa afirmă oamenii de ştiinţă sesizând şi alte fenomene similare la nivelul “istoriei” universului nostru vizibil).

Astfel s-a ajuns la concluzia că, procese similare s-au produs şi în cazul formării stelei noastre, numită Soare, şi a sistemului nostru solar.

Dar, nu se poate să nu se ajungă şi la alte concluzii?!? Este nevoie de un eveniment “de proporţii” pentru a putea “atrage” un fenomen care are nevoie de atâtea şanse “astronomice” pentru a ajunge la producere.

Vârsta universului poate fi un factor de “atenuare” a acestor “şanse astronomice”, precum şi imensul număr de “pepiniere” din univers dar, este destul de greu să nu te gândeşti la ceva legat de o putere divină care să atragă “derularea” unui astfel de proces, care să “învingă” şansele infime ca aşa ceva să se producă (sau, cel puţin, a unui proces “programat” care nu are cum să se “petreacă” altfel).

Mai mult, este interesant că, Terra are exact distanţa optimă până la Soare, dimensiunea optimă, un satelit de dimensiuni exacte care să atragă stabilizarea giroscopică şi celelalte procese care au participat la formarea vieţii şi pentru ca apa să fie “perfect utilizabilă” de către viaţă.

Totul este perfect “acordat” pentru ca viaţa să apară…

Revenind la “povestea” noastră, valurile de plasmă (o formă de “înaltă expresie energetică” a materiei) şi de materie de la supernova ce a explodat în „vecinătatea” noastră (a se înțelege că această „vecinătate” poate însemna și milioane de ani lumină) au determinat aprinderea unei concentrări deja existente ce a indus aprinderea Soarelui.

Dar, cum s-a format această concentrare de materie care a dus la aprinderea Soarelui. Aici lucrurile sunt destul de simple datorită acţiunii gravitației care a acţionat mult mai uşor asupra gazelor decât asupra particulelor de materie (cel puţin aşa confirmă oamenii de ştiinţă).

Încetul cu încetul, pe parcursul a doar „câteva” miliarde de ani, gazele s-au concentrat datorită atracției gravitaționale în centre de acumulare (locurile unde se vor forma viitoarele stele), lucru care nu s-a întâmplat cu restul de materie, mai grea din punct de vedere al structurii şi masei atomice.

Şi, valul de energie de la supernova care a “devastat” prin surplus energetic norul de materie local (pepiniera) a dus la aprinderea tuturor stelelor din jurul nostru, printre care şi Soarele.

Interesant este că, descoperirile „de ultimă oră” atestă faptul că materia iniţială se grupează într-un fel de clustere stratificate bine delimitate de spaţiu… Da, aţi citit corect… În cazul sistemului nostru solar, prima „bulă” (eliptică) poartă denumirea de heliosferă, care se întinde până la aşa-numita limită „şoc terminal” (terminal shock) (plasată undeva în jurul a 100 unități astronomice de soare — o unitate astronomică este egală cu aproximativ 150 milioane de kilometri, distanţa de la Soare la Terra, notată cu simbolurile „u.a.” — deci la aproximativ 15 miliarde de kilometri de soare).

Concret, această heliosferă reprezintă zona de influenţă magnetică a Soarelui, dar şi zona de prezentă a vântului solar (ce are viteze cuprinse între 300 şi 800 km/s)

La acest „şoc terminal”, oamenii de ştiinţă au descoperit că vântul solar încetinește brusc până la anularea mişcării, datorită „presiunii externe” din mediul interstelar… Interesant, nu-i aşa?!?

Următorul strat, numit „golul solar” (heliosheath) este o zonă de tranziție dintre heliosferă şi spaţiul interstelar ce se întinde până la un fel de limită denumită „helio pauză” (heliopause)… Această zonă de „gol solar” a fost confirmată de Voyager ca fiind un fel de limită de bulă magnetică în care se dublează intensitatea câmpului magnetic şi prezenţa electronilor de înaltă energie creşte dramatic.

În această zonă are loc încetinirea până la anulare a vântului solar, aceasta fiind împărțită în trei straturi, conform cu această evoluţie a vântului solar (zona de încetinire, zona de stagnare şi zona liberă).

De la această heliopauză, oamenii de ştiinţă au descoperit că există un adevărat zid de hidrogen ce se întinde până la aşa-numita limită „Şoc Bow” (Bow Shock). Acest zid de hidrogen a fost descoperit de sonda Voyager 1 care a măsurat şi o creştere abruptă a densității plasmei (de aproximativ 40 de ori), confirmată ulterior şi de sonda Voyager 2 (confirmări ulterioare au venit şi de la sondele programului Pioneer 10 şi 11).

Deci, pe lângă această structură „stratificată” (eventual și de tip „nucleu”, „celular”) a sistemului solar, mai apar unele elemente demne de mari semne de întrebare. Prima certă dovadă este distribuția materiei în interiorul heliosferei. Aceasta este dispusă sub forma unui disc în jurul soarelui iar mult după limitele şocului Bow, undeva după 1.500 u.a. apare „norul Oort” (Oort Cloud) care învăluie complet întreaga „bulă solară”, întinzându-se până la 15.000 u.a..

Deci, avem de a face cu o adevărată structură de tip celular… Nu altceva… Poate este vorba despre o zonă din care Soarele şi-a „tras” materia, asemenea planetelor… Poate… Dar de ce are limite clare?!? Veți avea cândva răspunsul… Să revenim!

Acum vine şi rândul prezentării de elemente despre formarea planetelor care înconjoară stelele nou formate şi, deci, şi a sistemului nostru solar.

Resturile de materie, de care aminteam mai sus, erau mult prea mici pentru a duce la condensarea lor în structuri mai mari, semnificative. Cel mult se ajungea la bile (la propriu) de dimensiuni mici de praf, fără a exista fermitatea rocilor ce caracterizează măcar meteoriții (fiind o simplă aglomerare fără aderență între componentele acesteia).

În plus, s-a constatat că, datorită omogenizării forţelor gravitaționale, aceste particule de praf cosmic se găseau şi într-un fel de imobilitate forţată de echilibru, datorită “repartizării” relativ perfecte a forţei gravitaționale între aceste particule, ciocnirile accidentale dintre ele nefăcând altceva decât să dezagrege aceste bile de praf şi să creeze un nou echilibru.

Astfel, valul de plasmă (de la explozia supernovei activatoare), care a trecut peste acumulările de materie cosmică, a creat atât încărcarea electrostatică necesară proceselor de atracție cât şi impulsul necesar începerii mişcărilor de rotație “ajutătoare” (alături de momentul „cinetic” inițial, existent) concentrărilor ulterioare din discurile protoplanetare. Simultan, aprinderea Soarelui a iniţiat şi suportul gravitațional de “captare” orbitală, păstrând concentrările de materie în jurul acestuia, în viitorul nou sistem solar.

Deci, apariţia încărcărilor electrostatice masive, datorate valului de plasmă de la supernova “vecină” este acel “ceea ce” a atras formarea concentrărilor de materie. Cum asta?!?

Acest val de plasmă a tras producerea unei adevărate furtuni cosmice de descărcări electrice, transformând norii de praf cosmic în ceva similar cu norii de apă încărcați electrostatic (“gata de furtună”) de pe pământul cunoscut de noi (în plus, energia s-a transferat după principii de interacţiune materială, mişcări care au iniţiat comportamentul circular al acestor mişcări, inclusiv cel în jurul punctului de echilibru gravitațional, cel reprezentat de steaua centrală, Soarele).

Şi, aceste descărcări electrice imense, de dimensiuni cosmice, au atras formarea de bile (la propriu) de materie topită care, ulterior, căpătau forma sferică (de echilibru perfect) a materiei lichide.

Ulterior, la răcire, acestea deveneau capabile de acumulare “gravitaţională” mai mare decât cea în bile de praf. Şi, continuând procesul, descărcările electrice topeau noua masă, fie şi parțial (dar de ajuns pentru “lipirea” componentelor acestuia), rezultând elemente din ce în ce mai mari (pietricele, apoi bolovani)… Urme ale acestor procese pot fi “vizualizate” în interiorul meteoriților care au o structură internă compusă din multiple bile de materie alipite.

Şi, cu ajutorul acestor pietricele şi bolovani, gravitația a continuat să “lucreze” din ce în ce mai bine, mai ales că era acum ajutată şi de gravitația “furnizată” de steaua nou formată, Soarele.

Astfel s-au format primii bolovani mai mari, comparabili cu asteroizii actuali, apoi aceştia au acţionat cu o forţă gravitaţională din ce în ce mai mare formând primii meteoriți având kilometri în diametru (dacă se poate spune astfel, deoarece primele pietricele erau sferice dar primele roci nu erau, având forme neregulate, deoarece nu “beneficiau” de topirea integrală şi structurarea sferică tipică lichidelor ci doar de “alipirea” forţată a proceselor aleatorii de interacţiune de tip ciocnire “destul de accidentală”).

Şi aşa, procesele, fiind din ce în ce mai “grăbite” de creşterea atracției gravitaționale generate de corpurile din ce în ce mai mari, au adus totul în stadiul de formare a primelor corpuri cu adevărat importante, protoplanetele.

Aceste protoplanete au trebuit iniţial să strângă suficientă materie pentru a putea activa mecanismele gravitaționale de structurare a materiei în forma aproape sferică, caracteristică planetelor.

Astfel, orice neregularitate “de relief” a structurii protoplanetei s-a prăbuşit sub propria greutate (efect gravitațional) până ce protoplaneta a devenit aproape sferică, forma cea mai eficientă de aglomerare sub efect gravitațional (din toate punctele de vedere).

Pământul are acum forma sferică a planetelor dar, încă, este tot o bilă de piatră eterogenă provenită din acumulările a tot felul de bucăți de material, structurate din tot felul de materiale.

De menționat ar fi faptul că, de la o anumită dimensiune, protoplanetele în formare aveau nucleul din materie topită, datorită efectelor termice ale presiunilor imense care apar în această situație, pe lângă încălzirea datorată bombardamentelor bucăților de rocă, meteoriților, etc și posibilelor interacțiuni cu acumulările de materie radioactivă și alte surse generatoare de căldură.

Dar toate acestea se vor schimba. Sub efectul bombardamentului continuu al noilor “bucăți” de materie atrase (a se lua în considerare nu numai aglomerarea de materie, creşterea masei determinată de aceasta cât şi transferul energiei cinetice al “bucăților” care loveau pământul) dar şi al creşterii masei la anumite valori critice.

Astfel, Terra începe să se încălzească, apoi să se supraîncălzească.

Astfel, întreaga planetă nu mai este o aglomerare de roci ci o aglomerare de roci topite, fiind lichidă la propriu (magmatică). Se estimează că temperatura care o avea atunci Terra era de minim 2.700–3.000 de grade Celsius, temperatură existentă în furnalele de topire ale metalelor (alţii spun că erau 8.000 de grade, similar ca temperatură cu cea de la suprafața Soarelui). Şi, această stare lichidă, un ocean nesfârşit de lavă, comparabilă cu “Infernul lui Dante” va dăinui mult timp.

În timpul acestei stări iniţiale lichide (va mai exista o astfel de stare), materialele mai grele, cum ar fi fierul şi alte metale, au “coborât” la propriu spre centrul acestei protoplanete formând primul nucleu metalic al planetei.

Acest nucleu metalic s-a menţinut lichid până în zilele noastre şi, chiar de atunci, a generat primul câmp magnetic (slab, este adevărat, incapabil să menţină o atmosferă “de luat în seamă”, dar existent).

Şi, materialele mai ușoare, rocile minerale, s-au ridicat formând un fel de manta incipientă. Acest fenomen a dus şi la ridicarea apei care, datorită căldurii s-a transformat în vapori, vapori care… s-au pierdut sub acţiunea vântului solar. Da, aţi citit bine, nu a mai rămas apă (în nişte cantități ce “pot fi luate în seamă”) pe proto-Terra!

La acele momente Terra era mult prea mică (se estimează că avea maxim “volumul” Lunii — doar câteva sute de kilometri sau, oricum, puţin peste 3.000 — Luna are un diametru de 3.472 km) pentru a putea menţine o atmosferă consistentă, eventual o cantitate cât de cât semnificativă de apă (a se vedea planeta Marte, care are jumătate din diametrul actual al Terrei de 12.750 km, la care se adaugă faptul că este mult mai puţin densă, şi care are o atmosferă prea mică pentru a fi luată în considerare.

Sau, eventual, Luna, care este un corp destul de mare dar nu are “puterea” — am folosit acest termen deoarece, de fapt, este vorba despre capacitatea nu numai gravitaţională ci de posibilitatea, puterea de a învinge acţiunea vântului solar prin propria gravitaţie şi, eventual, propriul câmp magnetic existent — de a menţine o atmosferă, fie ea şi împrumutată de la Pământ).

Şi timpul trecea, și a început răcirea, odată cu rărirea bombardamentelor de materie, şi astfel apare prima scoarță terestră. Dar, cu toate că această nouă lume avea cam tot ce este şi în zilele noastre, ea trebuia să crească în dimensiuni pentru a deveni Terra funcțională şi minunată din zilele noastre.

Şi, în acele vremuri (la 100 milioane de ani de evoluţie a proto-Terrei), existau deja sute de protoplanete care se “învârteau” în jurul Soarelui, urmând scenariul de evoluţie şi atracție de până atunci: de a se acumula din ce în ce mai mult, spre ceea ce ştim că azi este sistemul solar.

Acea perioadă a fost denumită perioada “Războiului Titanilor”, la propriu, deoarece acum se ciocneau numai titani ai materiei, protoplanete. Această perioadă a durat peste 30 milioane de ani. Din aceste coliziuni unele protoplanete au fost efectiv spulberate, pe când în alte ciocniri, protoplaneta mai mică avea să fie consumată de cea mai mare.

Şi, bineînţeles, una dintre aceste protoplanete, Theia (acest nume a fost preluat din mitologia greacă unde Theia este mama zeiței Selene, zeița Lunii — dar există şi alte denumiri pentru această planetă cum ar fi Lucifer, etc) se îndrepta direct spre proto-Terra.

Această planetă era de dimensiunile planetei Marte, mai mare decât proto-Terra. Spre fericirea noastră, această coliziune a fost tangențială (plus că planetele aveau aceeaşi direcţie de deplasare şi nu direcţii opuse, astfel că impactul a rezultat doar din diferenţa de deplasare dintre cea mai rapidă, Theia, şi cea mai lentă, Terra), producând distrugerea proto-planetei Theia şi nu “înghițirea” Terrei. Sincer, nu înţeleg de unde această siguranţă a identificării planetelor dar, evident că, în rest, oamenii de ştiinţă au dreptate…

O altă „fericire” ce apare din acele evenimente, este reprezentată de faptul că această „Theia” era şi ea lichidă (sau aproape „lichidă), fapt ce a produs un fel de atenuare a efectelor coliziunii, favorizând suplimentar înglobarea unei mari mase a acesteia în planeta cu viteză mai redusă (în cazul nostru Terra).

Din această coliziune Terra şi-a mărit volumul imens, aproape de dimensiunile actuale, iar Theia s-a “rupt” aproape în două, cedând o parte din masă Terrei şi, din cealaltă (şi fragmentele rezultate din impact) s-a format Luna.

Au fost, de fapt, două „bucăți” importante de materie, una mai mare care a fost Luna incipientă şi o aglomerare a resturilor exploziei. Astfel că, pentru multe milioane de ani cerul Terrei a avut două Luni şi un fel de centură proprie de asteroizi, un fel de masă inelară planetară de 5.000 km lățime, la o distanţă de 75.000–100.000 km faţă de Terra (faţă de o medie de aproximativ 400.000 km în zilele noastre).

Ulterior partea mai mare a consumat toate celelalte „elemente” (multe dintre ele fiind atrase şi de Terra), rezultând Luna masivă din zilele noastre dar, care, era plasată pe o orbită mult mai joasă decât cea actuală şi se învârtea mult mai repede, faţă de zilele noastre, în jurul Terrei… De altfel şi Terra se învârtea mai repede în jurul propriei axe, ziua de atunci fiind de doar de 6 ore.

Astfel Terra a beneficiat de “suportul” Lunii, reprezentat de girostabilizare (care menţine stabilitatea cursului mişcării Terrei în jurul Soarelui, menţine stabilitatea axei de rotație, stabilizează climatul şi, implicit, rotația anotimpurilor, etc ajutând ca Terra să fie nici caldă, nici rece pentru apă şi, deci, pentru viaţă), atracție şi protecţie, etc. Fără Lună, viaţa nu ar fi evoluat pe Terra, spun toţi specialiști…

Dar, acest impact a întors Terra la starea de planetă topită, la un ocean total de magmă. A urmat procesul de răcire, coborârea elementelor grele (celor nou „achiziționate”) spre nucleul Terrei şi ridicarea elementelor ușoare către suprafață unde, prin răcire, vor forma scoarța terestră şi tot aşa.

Acum apare o particularitate ce va naște Terra care o știm în zilele noastre. Suplimentul de materiale grele (se pare că acestea s-au „transferat” aproape în totalitate, Luna rămânând cu un nucleu „infim”, comparativ cu Terra) ce au coborât spre centrul gravitațional al noii planete a intensificat câmpul magnetic protector față de vânturile solare. Fapt ce a atras stabilitatea atmosferei din acele timpuri și eliminarea pierderilor de gaze și apă ce rezultau din procesul de răcire, datorită fricțiunilor vântului solar.

Şi, acest proces de răcire a dus la formarea primei atmosfere care, din dovezile geologice existente, avea un conținut ridicat de N2 (azot), CO2 (dioxid de carbon) şi CH4 (metan). În plus, atât atmosferic cât şi terestru, de data aceasta, puțina apă care exista a fost reținută dar, nu era nici pe departe de ajuns pentru a forma măcar o mare, ce să mai luăm în calcul oceane.

Acum, când Terra era o planetă uscată şi „răcită”, cât de cât, se pare că a urmat coliziunea cu o cometă, corp astral ce a furnizat Terrei o cantitate imensă de apă. La acest moment se estimează că a trecut peste jumătate de milion de ani de când Soarele s-a aprins şi Terra a “început să miște”. Din acest moment vor mai trece 4 (unii cercetători afirmă că ar fi doar 3,9) miliarde de ani până ce primul om va alerga după Eva sa.

Alţi cercetători estimează că nu ar fi fost vorba decât despre un imens şi îndelung bombardament cu asteroizi şi meteoriți, care au şi ei “cota” lor de gheață (aceştia au un conținut mediu de 5% apă care, în spaţiu, există sub formă înghețată), întins pe o perioadă de minim 20, până la 100 milioane de ani.

Cert este că, indiferent de proces, chiar și cumulul lor, Terra dispunea de apa necesară viitorului titlu de „Planeta albastră”.

Oricum ar fi, mai bine de 99% din apa terestră provine din surse extraterestre… Şi ar mai fi ceva… Acest bombardament, de acum 3,9 miliarde de ani, „se spune că” a adus pe Terra şi primii aminoacizi, în cantități suficiente pentru a iniţia, eventual accelera, procesele ce vor duce la apariţia vieţii…

Totuși, ce ar fi dacă s-ar lua în considerare munca Noastră, cei ce care am inițiat exploatarea fiecărei mici acumulări de apă pentru a crea „startul” materiei organice „inițiale” alimentărilor cu „apă” ulterioare (vor fi descrise aceste procese la „momentul oportun”)?!?

Wow!!! Ajunge! Aproape 4.000 de cuvinte! Gata pentru această „ședință”! Dragoste și înțelegere!

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

……