(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …

Povestea „macro” vieții — „Macro”-biomul (Ep. 2)

„Scurtă” introducere a „drumului” spre ansamblul vieții

(English)

În materialul anterior am descris microbiomul și suportul imens al acestui „efort” ce a adus manifestării a ceea ce ar fi „macro viața”, organismele multicelulare, cele ce vor continua, de fapt, „munca” microbiomului și vor fi „susținute” permanent de microbiom.

Pentru Noi a fost un drum lung, plin de eforturi, ce a „trecut” prin numeroase etape de schimbare „radicală”, denumite de voi a fi „extincții”. Dar, după cum veți vedea, a fost cu totul altceva.

Calculați „procentual” care este „drumul” Terrei „prin” microbiom (peste 85%) și acest „drum” alături de microbiom „în” „macro” viață (de mai puțin de 15%), luând în calcul intervalul de 4,3 miliarde de ani și puțin peste 0,6 miliarde de ani, „drumul” următor, „macro”.

Sau, ca o „imagine sugestivă”, dacă am „comprima” tot acest „drum” în doar 24 de ore (o zi), „drumul” microbiomului ar fi „puțin peste 20 de ore”, pe când „restul drumului” ar fi „mai puțin de 4 ore”. O zi „istovitoare” de muncă ce continuă și acum (veți vedea de-a lungul dezvoltării materialelor mele despre „viață”).

Deci , „cronologic” (la materialul anterior) am ajuns la…

După perioada „Globului de Gheață”, contrar „așteptărilor”, apar primele forme de viaţă numite de noi animale simple (cum ar fi bilateria — numite astfel datorită simetriei bilaterale, contribuție a „Universului simetric” — şi peștii).

Acum, viaţa, care trecuse „cândva” prin temperaturile “de foc” ale unei planete topite, trece (iar) prin temperaturile glaciale ale unei planete înghețate (la propriu), “scăpând” de această congelare, la modul cert, abia acum 550 milioane de ani, când super continentul Rodinia s-a fragmentat şi a permis Terrei să se dezghețe (prin reapariția curenților oceanici de transport a căldurii ecuatoriale către poli) şi să “plece” pe “drumul vieţii” cu startul Cambrianului din Precambrian.

În această perioadă de final de Precambrian şi de încălzire a Terrei, pe lângă microbiom și alge, apar şi primele proto-amfibii precum şi fungii, coralii, anemonele şi altele.

Acum 542 milioane de ani are loc o altă extincţie de proporţii a vieţii, multe specii dispărând la începutul Cambrianului. Raţionamentul acestei datări precise este interesant datorită faptului că reprezintă un model de gândire paleo-geologică deductivă.

Astfel, exact la începutul perioadei Cambrianului există o scădere însemnată în abundență a elementului C13. Aceasta este atât de răspândită, încât reprezintă cel mai bun indicator al poziției limitei (geologice) între Precambrian şi Cambrian. Dovezile găsite în Oman arată faptul că descreșterea concentrației de carbon 13 este în strânsă legătură cu dispariţia a numeroase specii de vieţuitoare.

Ce ar fi bine de „constatat”, este faptul că, ceea ce ar fi biomasa acelor vremuri a fost imensă, chiar dacă „diversitatea” „vieții” părea destul de „redusă” ca manifestare.

Din “fericire”, această zonă dovedeşte şi o intensă activitate vulcanică relevând cauza acestei extincţii masive şi, din „fericire”, cenușa vulcanică conține zirconiu care a permis o datare foarte exactă a „perioadei” evenimentului.

Pentru Noi, un mare grup de entități energetice și-au finalizat etapa de „terraformare” și au „migrat” în alte zone materiale ale universului, pentru a participa la „manifestările” și experiența necesară dezvoltării acelor zone.

Apoi vine, Cambrianul, cunoscut mai ales prin explozia vieţii, aşa-numita “Explozie cambriană” (începând cu acum 545 milioane de ani până acum 505 milioane de ani). Dar, această explozie a vieţii a avut loc, aproape exclusiv, la nivel acvatic, uscatul fiind populat “vag” doar în zonele de coastă, unde mareele asigurau algelor un fel de mediu amfibiu, care vor forța „urcarea” plantelor pe uscat.

Dar, de reţinut, zonele de coastă erau din ce în ce mai mari, mai semnificative, datorită evoluţiilor tectonice şi această formă de propulsare a evoluţiei vieţii devine un adevărat motor ce va alimenta popularea uscatului.

Acum sunt „vremurile” în care evoluţia vieţii „apelează” la toate cele trei căi incipiente de diversificare.

Conform specialiștilor, extincția în masă este una din „căile” deja folosite de istorie. Pare paradoxal dar prin extincţie în masă apare oportunitatea noilor forme de viaţă de a evolua într-un mediu care, anterior se afla într-un echilibru stabil, „invincibil”. Mai mult, extincțiile în masă permit şi un fel de adaptare „forţată” a formelor de viaţă care îţi continuă existenţa, în baza selecției naturale.

Următoarea „formă” este reprezentată de „evoluţia stem”. Această formă de evoluţie a fost și ea testată deja de istorie şi este reprezentată de apariţia de noi specii, foarte puţin diferențiată de prima, originală, ce apare prin intermediul diferențierii genetice sau prin mutație genetică.

Şi ultima formă este reprezentată de „evoluţia în coroană”. Aceasta este o formă de evoluţie a evoluţiei stem deoarece cea din urmă se manifestă pe arealuri relativ reduse şi nu permite o diversificare masivă (ceea ce ar fi evoluţia în coroană).

Dar, prin intermediul mişcărilor tectonice, micile arealuri de evoluţie stem au fost separate şi au avut o evoluţie restrânsă la arealul rămas.

Prin recombinarea micilor continente, de-a lungul evoluţiei tectonice, aceste „evoluţii separate” s-au recombinat şi, datorită potențialului genetic relativ asemănător, au fost posibile recombinări genetice cu o explozie de variante evolutive, ceea ce descrie „evoluţia în coroană”.

Astfel, dintr-un număr limitat de specii, prin recombinare rezultă rapid (în termeni evolutivi) un număr semnificativ de noi specii.

Oricum era evident că evoluţia vieţii este direct legată de schimbările de mediu şi de factorii globali cum ar fi „spaţiul” terestru, atmosfera, mediul extern Terrei, etc.

Acum sunt descoperite (oficial recunoscute — deoarece există dovezi indirecte că peștii şi proto-amfibienii existau deja) primele organisme multicelulare mai complexe decât bureții şi au apărut aproximativ 50 de grupe majore “ale vieţii”. Pe scurt, viaţa îşi face de cap…

Şi asta cu toate că, în perioada cuprinsă între acum 460 şi 420 milioane de ani a intervenit o glaciațiune semnificativă, numită de cercetători glaciațiunea Andrean-Sahariană (Andrean-Saharian) ce s-a „desfășurat” de-a lungul Ordovicianului Târziu şi perioada Siluriană. Această glaciațiune s-a datorat curățării CO2 din atmosferă de către plante, consecutiv creşterii semnificative a nivelului de oxigen.

Este perioada celebrilor Trilobiți şi a crustaceelor, echinodermelor, moluștelor, brahiopodelor, a scorpionilor gigantici ai mării dar şi a celebrilor peștilor placodermi şi cefalopodelor. Acum 435 milioane de ani, plantele urcă şi ele, timid, pe uscat, nivelul apelor fiind foarte ridicat (nu prea erau calote polare) mareele “dezveleau” mari suprafeţe terestre permiţând dezvoltarea “de uscat” constantă a plantelor.

Tot acum apar şi primii strămoși ai vertebratelor (la unele specii de pești placodermi). Şi această “invazie” a vieţii continuă şi în Ordovician până când…

Acum 415 milioane de ani, la finele Ordovicianului, de unde va starta perioada Silurian a Precambrianului, când Terra era un adevărat paradis al vieţii acvatice a avut loc un nou Armagedon.

O stea, aflată la 600 ani lumină (?!?) de planeta noastră, devine supernovă, explodând. Prin această explozie, această stea trimite un „fascicol” de radiații gamma ce „intersectează” și planeta noastră şi…

Această teorie controversată începe prin a preciza că, dacă supernova era mai aproape de noi ar fi spulberat atmosfera sau, mai mult, ar fi “eviscerat” suprafața întregii planete.

Dar, pentru început, aceasta a distrus peste 30% din stratul de ozon, şi aşa subțire, al atmosferei, permiţând radiațiilor solare să afecteze planctonul, în forma sa de existenţă din acele vremuri (fără a mai lua în calcul efectul mortal direct al radiațiilor gamma asupra vieţii).

Şi, ca şi în vremurile noastre, el este principala sursă de hrană pentru multe din speciile existente. Astfel, baza “lanțului alimentar” (lanțului trofic) a fost distrusă aproape complet.

Acţiunea curentului gamma asupra atmosferei a atras şi un proces care a dus la răcirea întregii planete, îndeajuns de mult încât să afecteze negativ şi să ducă la distrugerea structurilor de tip coral cu tot ceea ce atrage acest lucru pentru viețuitoarele “din ecosistemul lor” (atât lipsa hranei cât şi a locurilor de reproducere).

Răcirea climei a atras şi apariţia de noi curenţi oceanici şi au apărut super furtunile (după o perioadă îndelungată, de zeci de milioane de ani, de vreme stabilă, calmă) are au făcut ravagii în apele de mică adâncime unde se dezvoltaseră majoritatea formelor de viaţă.

Şi, schimbările climatice au atras formarea unei masive calote polare, în sus (N), unde se afla super continentul Gondwana.

Şi, uite aşa, efectul cumulat al tuturor celor prezentate a atras pierderea a peste 70% din formele de viaţă existente la acel moment.

Aici ar fi de „remarcat” o nouă migrare masivă a entităților energetice din această zonă „materială” spre alte zone ce solicita participarea lor. În compensare au venit entități energetice ce vor participa la marile transformări ale formelor de viață din această zonă materială (Sistemul Solar).

Dar mai sunt şi alte lucruri bune… Acest lucru a atras o mare scădere a nivelului oceanelor şi, astfel, o mărire a suprafeței terestre, fapt care a atras nu numai “forțarea” plantelor să devină şi terestre dar şi apariţia primelor insecte terestre.

Acestea au „profitat” de „invazia” zonelor costiere de către algele ce au evoluat spre mediul terestru, startând un fel de evoluţie în directă simbioză cu acestea (simbioză ce deja exista în mediul acvatic).

Şi, după 3 milioane de ani, totul a revenit la normal. De-a lungul Silurianului (415–400 milioane ani în urmă) şi apoi Devonianului (400–360 milioane ani în urmă), clima a devenit tropicală şi diversitatea viețuitoarelor, oricât de afectată a fost de evenimentele anterioare, merge mai departe.

Apar primii pești cu fălci şi dinți (acum 410 milioane de ani), cele mai multe din plantele moderne au strămoși în această perioadă (acum 395 milioane de ani), insectele populează uscatul în strânsă legătură cu dezvoltarea ecosistemelor legate de plante (acum 400 milioane de ani) şi, la sfârşitul Devonianului apar primele tetrapode amfibii.

Acum este momentul când apar forme de viaţă cum ar fi Ichthyostega, considerat a fi unul dintre strămoșii amfibienilor, începând diversificarea vieţii pe această linie.

Mediul global este din ce în ce mai susţinut de dezvoltarea plantelor care produc din ce în ce mai mult oxigen (în acele vremuri exista cu 1,5 mai mult oxigen în atmosferă, faţă de vremurile noastre), îmbunătățind permanent evoluţia vieţii şi popularea uscatului.

Dar, nici acum viaţa nu este lăsată să meargă înainte “liber”. Era necesară o nouă „schimbare” de vârf de lnț trofic. Acum 377 milioane de ani, la finele Devonianului târziu, este înregistrat un alt eveniment cu valoare de Armagedon.

Totul va fi declanşat de deplasarea unei “super pene” de magmă prin manta ce va ieşi deasupra scoarței terestre în zona unde în zilele noastre se află Siberia.

Amploarea erupției a fost imensă, iar suprafața pe care s-a produs la fel. Efectele au fost imediate pentru zonele apropiate dar aproape totul avea să fie cuprins de otrăvirea (la propriu) a apelor cu toxinele vulcanice apoi prin creşterea efectului de seră prin gazele eliberate în atmosferă (CO2 în special, lucru ce a atras fenomenul de încălzire globală cu toate efectele lui adverse).

Se estimează că temperatura apelor oceanice a depăşit 30 grade Celsius ceea ce a atras perturbarea gravă a ecosistemelor. Cu toate acestea, cu toate că Terra a fost la un pas să piardă viaţa de pe ea, această încălzire a favorizat enorm dezvoltarea vieţii terestre (și „apare” naşterea de pui vii, tipică mamiferelor), pentru toate regnurile care populaseră uscatul.

Dar, nefavorabil, a facilitat şi „supra” dezvoltarea algelor (ca biomasă) care au început să de-oxigeneze apele oceanelor — „Oceanul roz” (după mai bine de 250.000 de ani de activitate vulcanică continuă), oceanul planetar căpătând o culoare verde (a morţii). Apoi, după 750.000 de ani de acţiune acvatică, vulcanii s-au dezlănțuit în efecte şi pe uscat.

Volumul de cenușă aruncat în atmosferă a fost imens, ajungând să reflecte aproape în totalitate razele solare “sosind” înghețul, chiar dacă incendiile vegetației au cuprins aproape întreaga planetă. Abia după 1,5 milioane de ani s-a “potolit” totul, după ce dispăruseră mai bine de 70% din toate speciile vieţii.

Şi, toate urmele au fost „şterse” abia după 10 milioane de ani, viaţa reluându-şi expansiunea, la sfârşitul acestei perioade apărând primul amfibian adevărat (care are toate caracteristicile amfibienilor moderni).

Urmează luxurianta perioadă a Carboniferului, în intervalul de timp cuprins între acum 360 şi 285 milioane de ani. În această perioadă, Terra a cunoscut o „încălzire globală” cu aproximativ 10 grade Celsius iar nivelul mărilor a crescut cu aproximativ 100 de metri.

Uscatul este acoperit încet, dar sigur, de păduri tropicale care permit o diversificare masivă a vieţii pe uscat, în primul rând a plantelor şi insectelor care revendicaseră uscatul cu mult timp înainte, pe lângă acestea remarcându-se printr-o dezvoltare deosebită amfibienii (acum 340 milioane de ani), apar primele amniote vertebrate (acum 330 milioane de ani), primele reptile (acum 305 milioane de ani) (ora 22:20 a cadranului digital al „ceasului vieții” din una din imaginile anterioare indică „timpurile” de acum 322,5 milioane de ani).

Oricum ar fi, masa vegetală (biomasa) a fost imensă, „degradării” lor datorându-se imensele depozite de cărbune existente pe Terra.

De remarcat este că din această perioadă provin primele fosile care ne indică apariţia plămânilor la amfibieni şi evoluţia acestora atât la amfibieni cât şi la nou apărutele reptile.

În această perioadă therapsidele (strămoșii mamiferelor) se separă de synapside şi multe, multe altele. Viaţa a “înflorit” în diversitate şi evoluţie şi în următoarea perioadă, numită de oamenii de ştiinţă, Permian.

Dovadă a „luxului” în care s-a dezvoltat viaţa sunt nu numai imensele depozite de cărbune, ci și petrol şi gaze naturale din zilele noastre care nu sunt altceva decât “resturile fosilizate ale vieţii de atunci”.

Terra a fost locul păcii şi prosperității pentru multe milioane de ani, o “Grădină a Edenului pentru întreaga viaţă” atât în apă cât şi pe uscat…

Dar, ca un fel de balanță a acestui „Eden”, în Carbonifer şi Permianul incipient (acum 360 până la 260 milioane de ani), calotele polare au avut dimensiuni imense, cauza fiind tot curățarea de către vegetaţie a atmosferei de CO2 pe fondul creşterii concentrației de O2.

Vine momentul de acum 250 milioane de ani (la sfârşitul Permianului) cu o nouă încercare pentru viaţa de pe Terra. Este momentul celei mai mari activităţi vulcanice înregistrate (descoperite) vreodată, ce a „durat” un milion de ani.

Este momentul celei mai mari catastrofe a vieţii, aşa numita “Mamă a tuturor extincțiilor”, când se pierd peste 95% din formele de manifestare ale vieţii, aceasta trecând pe lângă “momentul completei anihilări” (96% din speciile marine, 70% din speciile terestre, fiind singura „extincție” care a „afectat masiv” și insectele).

Fenomenul a fost denumit a fi „Marea Moarte”… Dar nu a fost „vorba” despre așa ceva. A fost „momentul” unor noi „comutări” de grupuri energetice, toate „fenomenele” petrecute atunci având „rațiunea” lor evolutivă.

Este momentul când începe procesul de “fragmentare” a super continentului denumit Pangeea, faliile plecând din zona Siberiei actuale. Iată că, vechea zonă super vulcanică a Siberiei recidivează, poate de aceea a fost denumită “Capcana Siberiană”…

Ca o paranteză, există unele elemente științifice ce indică faptul că atunci, galaxia noastră, Calea Lactee, a intersectat o „nebuloasă întunecată” (materie întunecată) care a supraalimentat energetic interiorul magmatic al Terrei determinând marea erupție siberiană.

Scenariul este acelaşi ca pentru toate dezastrele vulcanice ce au fost şi vor urma: gaze toxice, valuri de lavă şi de cenușă vulcanică şi aer supraîncălzit, etc. Suprafața “iniţială” a fenomenelor de start este, bineînţeles, imensă, alimentând toate schimbările “decisive” ce vor urma, întreaga suprafață terestră urmând să fie afectată, încet dar sigur.

La toate acestea se adaugă durata imensă a fenomenelor vulcanice continuu manifestate precum şi faptul că aproape toată suprafața terestră era “grupată” în super continentul Pangeea.

Ca şi data trecută, gazele (CO2, în special) şi cenușa emanate de erupții atrag schimbări climatice dramatice, începând cu o încălzire globală, urmată de ploi acide de o intensitate şi agresivitate greu de imaginat.

Această încălzire a favorizat dezvoltarea reptilelor şi a mamiferelor dar a dezavantajat toate celelalte forme de existenţă, inclusiv plantele (a căror “pierdere” masivă va atrage scăderea nivelului de oxigen atmosferic la cote periculoase pentru viaţă — afectare ce a produs efectiva cădere a lanțului trofic).

Şi, la nivelul oceanului planetar ravagiile au fost similare, cu deosebirea că aici se aflau 70% din toate formele de viaţă şi, în consecinţă, pierderile au fost enorme (urmând acelaşi scenariu al încălzirii urmate de pierderea oxigenului, apoi otrăvirea efectivă).

Dar, după 1,2 milioane de ani, toate acestea au trecut şi viaţa şi-a reluat evoluţia, chiar plecând de la mai puţin de 10% din formele ei de înainte de extincţie.

Vine rândul erei Mezozoice (de mijloc) cu prima sa parte reprezentată de Triasic (startul acesteia fiind acum 245 milioane de ani). Viaţa îşi revine din toate punctele de vedere (plante şi toate formele de viaţă terestră), această primă perioadă fiind denumită şi “Revoluția marină mezozoică”, terestru ieşind în evidenţă reptilele care prosperă pe fondul climatului deosebit de cald (urmare şi a acţiunii pârghiilor “Capcanei Siberiene”, care vor mai “dura” mult timp).

Şi, acum 225 milioane de ani apar primii saurieni, acum 220 milioane de ani sunt “atestate” primele specii de pești cu schelet complet osos, primele mamifere complet dezvoltate, asemănătoare celor din zilele noastre, primele păduri de gimnosperme, etc.

Pe scurt, într-o perioadă scurtă de timp (raportat la vârsta evoluţiei) totul explodează din “aproape nimicul rămas” şi se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce ştim în zilele noastre.

Un alt punct de răscruce, care poate fi considerat ca fiind un fel de moment de trecere de la triasic la jurasic, este cel de acum 200 milioane de ani. Şi Terra se afla încă în “recuperare” după “Mama tuturor extincțiilor”, ecosistemele fiind aproape de ceva ce putea fi considerat normal…

Acum, punctul de plecare situat tot în “dreptul” Siberiei actuale, “trimite” crăpăturile sale în cuprinsul întregii Pangeea, realizându-se iniţierea reală, palpabilă a fragmentării acesteia.

Acum au loc iar erupții de tipul “val de lavă” (“perete de lavă”), caracteristicile lor fiind reprezentate de eliberarea violentă de lavă, gaze, etc de-a lungul crevaselor scoarței terestre (asemenea unui zid de lavă întins pe kilometri întregi).

Un detaliu nou în acest infern (faţă de extincția anterioară) este cel legat de incendiile de pădure (în sedimentele anterioare nu au apărut urme de incendii de vegetaţie masive).

Şi, bineînţeles, radioactivitatea fosilelor din acea perioadă induce ca şi cauză a tuturor problemelor tot o inserenţă energetică interstelară, de data aceasta fiind vorba despre o supernovă.

Dar, după 500.000 de ani, totul s-a terminat prin ruperea super continentului ce a creat atunci ceea ce în zilele noastre este “Crevasa Atlantică” şi “iniţierea” existenţei continentelor care le ştim în zilele noastre, dar a “atras” şi pierderea a 75% din formele de viaţă existente.

Apare o altă particularitate legată de viaţă: prima dovadă acceptată a unui virus (geminiviridae) care infectează celulele eucariote (istoria protovirușilor și a virușilor este încă puţin cunoscută/ studiată şi se pare că, în urma acestei dovezi, ei au apărut din (şi prin) evoluţia vieţii însăşi, ca un fenomen relativ recent).

Unii cercetători afirmă că această „explozie” a virușiilor se datorează dezvoltării majore a lungimii lanțurilor ADN, mult superioare „ca mărire”/ „dimensiune” comparativ cu „lanțurile” ADN „actuale” (nu vă mirați, comparativ cu ADN-ul uman ce pare „simplificat” având aproximativ 26.000 de „elemente constitutive”, de exemplu, planta de orez are 40.000 de astfel de „elemente”), care au tras o „permisivitate” crescută a erorilor activităților ARN-ului și, astfel, calea spre „virusologie” a fost deschisă (veți primi detalii în materialele următoare).

Jurasicul ne aduce dinosaurienii (atât de cunoscuţi de noi). Acum, mediul era perfect pentru dezvoltarea acestora (şi nu numai). Primii pterosauri şi dinosauri sauropozi îşi fac apariţia „rapid” (acum 195 milioane de ani) împreună cu o creştere a diversității tuturor saurienilor.

Acum 190 de milioane de ani viaţa vegetală se pare că se recuperase complet recucerind Terra, atât uscatul cât şi mediul acvatic, favorizând explozia (la propriu) tuturor formelor de viaţă.

Aş putea prezenta multe repere temporale ale evoluţiei formelor de viaţă dar, evident, totul înflorește şi se diversifică. De exemplu, în această perioadă apar angiospermele cu capacități reproductive deosebit de avansate pentru acele vremuri („folosirea” insectelor pentru polenizare), chiar dacă habitatul lor a fost masiv constrâns de existenţa acestor insecte.

De exemplu, acum 155 milioane de ani apar “urmele” primelor insecte care se hrănesc cu sânge (strămoșii enervanților țânțari), apare Archaeopteryx (considerat a fi strămoșul păsărilor actuale).

Şi, acum 144 de milioane de ani, începe ultima “secvență” a mezozoicului, Cretacicul. Este perioada când apar angiospermele (plantele cu flori — acum 130 milioane de ani), primele mamifere monotreme (acum 115 milioane de ani), primele albine (acum 100 milioane de ani), primele furnici (acum 80 milioane de ani)…

Acum 90 milioane de ani apar “urmele” primului mamifer placentar, dacă pot spune astfel (unii cercetători contestă această dată, dar datarea acum 66 milioane de ani este unanim acceptată). Conform cercetătorilor, acestea apar pe lângă rifturile marelui continent de atunci, Gondwana, „beneficiind” iniţial de „evoluţiile stem”.

Pe scurt totul beneficiază de cei peste 125 milioane de ani de linişte, pace (atât cât se putea, dacă luăm în calcul marii dinosaurieni prădători) şi dezvoltare…

Ce trebuie reţinut: spre sfârşitul acestei perioade se pare că procesele de prosperitate şi dezvoltare ieșită din comun se accentuaseră, totul devenind o minunată explozie a vieţii…

Acum 65 milioane de ani în urmă vine “moartea din cer”… Peninsula Yucatan din Mexic (Craterul Chicxulub) este lovită de muntele Everest (un asteroid care se pare că avea aproape 10 kilometri în dimensiunea sa maximă) cu o viteză greu de imaginat de mintea umană.

Forţa impactului se estimează că ar fi fost similară cu a 20 milioane de bombe de la Hiroshima (1 megatonă la fiecare 6 kilometri ai planetei — se estimează că forţa totală ar fi fost de 100 megatone — doar atât?!?).

Viaţa la câte sute de kilometri distanţă de zona impactului a dispărut instantaneu. Apoi, în “vecinătăți” au urmat cutremurele devastatoare, alunecările de teren şi, nu în ultimul rând, un tsunami greu de imaginat în dimensiuni (peretele de apă avea sute de metri înălţime) care a măturat viaţa de pe coastele oceanului (totul la viteze mai mari decât viteza sunetului).

Resturile de materie aruncate în aer de forţa impactului “reușesc” să afecteze restul Terrei într-un interval de 6–7 ore de la impact (perioada de timp în care este afectată întreaga planetă doar de impactul şi rezultatele efective ale acestuia).

Oricum, resturile de materie vor pica din cer pentru mult timp, Terra, privită din spaţiu, fiind înconjurată de numeroase resturi de materie ce vor pica înapoi multe zile (chiar luni) după impact.

Incendiile cuprind întreaga lume vegetală, aerul se încinge, furtuni de o intensitate greu de imaginat, ploi acide, lumina nu mai ajunge la vegetaţie pentru foarte mult timp, oceanele sunt otrăvite, creşterea temperaturilor atmosferice cu zeci de grade Celsius după care urmează o lungă perioadă de răcire globală, etc.

Totul se repetă destul de similar Armagedonului vulcanic anterior dar comprimat în timp, în maxim 1.000 de ani. Greu de crezut că a mai scăpat cineva dar dinosaurii „tereștri” au dispărut cu certitudine de la acest moment (împreună cu 70% din totalul formelor de viaţă de atunci).

Să mai amintesc de plecarea unui mare grup de entități energetic?!? Totuși, acum ar fi ceva diferit, „picant” pentru Voi. Este singurul grup de entități energetice ce a fost „eliberat” forțat din această zonă, pentru a fi replasat în „zona Draco”, „sediul” de manifestare a ceva ceea ce voi ați încerca să descrieți (bineînțeles eronat) ca fiind reptilienii.

Şi totul intră într-o nouă perioadă de linişte şi dezvoltare, terenul vieţii fiind dedicat de data aceasta mamiferelor ce vor cuceri pământul, „culminând” cu Homo Sapiens care acum peste 50 de minioane de ani (veți vedea în materiale următoare) își începe „dezvoltarea”.

Între evenimentele ceva mai „greu de interpretat” (pentru Voi), la nivel global se poate aminti de faptul că acum 34 milioane de ani Antarctica a început să fie acoperită de gheață, la mijlocul Cenozoicului şi acum 2,6 milioane de ani, în Cuaternar, a început formarea calotei arctice, ce va regla permanent debitele de apă „dulce” la nivel global.

Cunoscutele perioade glaciare „moderne” apar abia spre finalul acestei „perioade”, cu aşa-numita glaciațiune Riss, din perioada de acum 180.000 de ani până acum 130.000 de ani.

Într-un final, acum 74.000 de ani, omenirea “participă” la un nou eveniment ce poate fi asociat unei extincţii. Oamenii de ştiinţă afirmă că, Homo Sapiens a fost foarte aproape atunci de extincţie (bazându-se pe studiile genetice se estimează că acest eveniment a “coborât” nivelul umanității la mai puţin de 20.000 de indivizi, reprezentând o limită critică deosebit de periculoasă manifestării „potențialului” genetic stabil evolutiv).

Intervine acum şi ultima mare glaciațiune (Wurm), cuprinsă în perioada de acum 70.000 de ani şi acum 10.000 ani.

Ar mai fi o noua erupție vulcanică de proporţii (în actuala zonă a Sumatrei — super vulcanul Toba) cu tot ceea ce a fost descris şi la celelalte mari erupții ce au atras extincția. Dar, de data aceasta, proporțiile au fost mult mai mici (dar cu efecte globale).

De exemplu, erupția a durat doar o lună de zile, lumina solară a fost “luată” vieţii doar pentru 10 luni dar răcirea globală care a urmat s-a “încadrat” ca un fel de revenire a unei noi ere glaciare (la acel moment, Terra era într-o fază interglaciară şi se afirmă că acesta este evenimentul ce a declanşat noua eră glaciară ce a durat aproximativ 10.000 de ani).

Apoi, după această eră glaciară, se pare că a “survenit” potopul menționat în aproape toate cărțile sfinte ale religiilor pământului, deoarece această ultimă glaciațiune a „prins” omul.

Şi, dacă tot am ajuns la om, voi încheia această postare şi le voi începe pe cele despre om… Dar nu înainte de a „trage” unele concluzii.

Cert este că viaţa a fost pusă de multe ori la încercare, dovedind că, de fiecare dată, a folosit moartea pentru a merge mai departe mai puternică decât înainte. Viaţa a trecut peste planete de foc, planete bombardate, înghețate, peste presiuni şi temperaturi imposibile, peste evenimente cosmice catastrofice…

Şi, de fiecare dată, a „terraformat” mediul şi a profitat de el în toată splendoarea şi diversitatea posibilă…

Şi, pentru toate acestea este nevoie nu numai de materie, de apă, macro și microbiom, evoluție şi de… Şansă?!? Nicidecum…

Este evident că întregul cosmos (univers) este fin acordat pentru existenţa vieţii. Reglajele necesare nefiind „șansă”, luptă pentru ajustarea „extincțiilor” sau alte bla bla-uri, ci participare activă, structurată, coordonată, în continuă manifestare, a fiecărei entități energetice din această „zonă materială”.

Şi „viața”, oriunde va găsi cele mai vagi oportunităţi, va transforma totul pentru a exista… Indiferent de forma în care se va manifesta, indiferent de topul lanțului trofic, indiferent dacă se va sfârşi într-un loc pentru a porni totul de la capăt într-altul…

Pentru că Noi avem nevoie de manifestarea în materie (v-am mai descris asta în materiale anterioare)!

Da, și încă ceva… Ați sesizat că în toate „extincțiile” a existat permanent un fel de tipar „de transfer” (nu intru în detalii)? Despre tot un fel de tipar vom discuta în materialul următor. Mai surprinzător decât cel de azi…

Dragoste, recunoștință și înțelegere!

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …