(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …

„Sosirea” apei și câteva considerații

Apa cel mai important atu al Terrei sau cel mai important atu al informației „vii”?!?

(English)

În materialele anterioare am amintit unele „detalii” despre proveniența apei… Urmează o serie de materiale ce sper că vor schimba părerea despre apă…

Proveniența apei de pe planeta noastră?!? Mai contează?!? Ea este aici, în noi, în orice este viu…

Oamenii de ştiinţă au lansat multe teorii legate de „proveniență”. Unii au sugerat că după crearea Pământului, vaporii de apă din aer s-au condensat şi au dat naştere ploilor, iar apoi oceanelor. Alţii afirmă că apa a existat de la bun început în roci, cu același mecanism de „eliberare”. Dar niciuna dintre aceste teorii nu a depăşit faza de raționament (de intuiţie) până la acest moment.

Plus că sunt multe dovezi care „atestă” pierderea apei „inițial” stocate „terestru” și eliberate ulterior. Deci, apa de pe Terra este majoritar de origine „extraterestră”.

În anul 1997, pentru prima dată, NASA a observat numeroase obiecte asemănătoare unor bulgări de zăpadă care cad pe Terra din spaţiul cosmic. Aceşti bulgări au diametrul de mici dimensiuni până la câţiva metri şi cad zilnic într-un număr de câteva mii.

Din cauza frecării cu atmosfera, atunci când ajung în apropierea solului, ei se evaporă şi se transformă în nori (vapori). Chiar dacă se poate lua în considerare o posibilă „alimentare” masivă realizată prin ciocnirea „Terrei incipiente post Theia” cu o cometă, dacă ținem cont de îndelungata istorie a Pământului, am putea considera că aceşti bulgări veniţi din cosmos reprezintă o sursă importantă de apă pe planeta noastră.

Totuşi, aceste teorii sunt respinse de comunitatea „științifică” deoarece perspectiva noastră asupra lumii ar fi drastic modificată, iar întregul sistem al societăţii ar fi pus în pericol.

Aşadar, chiar în acest moment există un număr uriaș de bulgări de zăpadă (sute de tone) care cad pe Pământ.

Din punct de vedere al suportului fizico — chimic ar fi doar câteva lucruri de „povestit”… H2O… Doi atomi de hidrogen și un atom de apă (fără a lua în calcul celelalte “specii” de apă cum ar fi apa grea, apa oxigenată, etc.)… Mase atomice „bla, bla” și multe alte informații „fizico — chimice”. Dar să discutăm „puțin” despre molecula „de apă”!

Apa are o moleculă polară, ceea ce ar însemna că are o sarcină pozitivă pe un capăt și o sarcină negativă pe celălalt. Și această polaritate, dă naștere la forțe de atracție electrostatică între moleculele de apă, cunoscute sub numele de legături de hidrogen.

Momentan tot o informație „seacă”, „chimică”. Eventual stare solidă „în parametrii cutare”, lichidă „bla-bla”, gazoasă „alte bla-bla”-uri „fizico — chimice”. Cert este că, apa se „manifestă” pe această planetă în toate formele ei de agregare (solidă, lichidă şi gazoasă) aşa cum nici o altă “substanță” nu poate.

Dar, vine rândul „abordării stării lichide” a apei (cu toate că ar putea fi scrisă o bibliotecă și despre starea solidă și gazoasă).

Apa este singura “substanță” care îşi mărește volumul când se solidifică şi se contractă când trece la faza lichidă… Tot apa este solventul cel mai puternic de pe această planetă, dispunând, în forma lichidă, de cea mai mare tensiune superficială… Bla, bla (?!?)…

În stare lichidă, moleculele de apă se „organizează” în structuri denumite „clustere” („grupuri”, pe românește). În condiții experimentale, aceste clustere sunt formate din aproximativ 10–100 de molecule de apă (ce pot merge, după unii autori, la peste 400.000 de molecule).

Este o tendință naturală a oricărei substanțe din univers, cea de a se agrega, de a forma „grupuri”. Iar apa nu se delimitează de această manifestare de bază a materiei.

Forma și dimensiunile clusterelor de apă variază în funcție de temperatură și presiune scăzută, la temperatură și presiune foarte scăzute clusterele fiind mici și compacte, la valori „ridicate” sunt mari și mai dispersate.

Ei bine, tot oamenii de știință afirmă că, aceste clustere de apă sunt foarte importante pentru multe din proprietățile apei. De exemplu, ele sunt „responsabile” pentru vâscozitatea apei și pentru conductivitatea ei electrică. De asemenea, ele pot juca un rol în procesele biologice, cum ar fi transportul moleculelor prin membranele celulare.

Doar atât?!? Informații seci, reci, științifice?!? Bineînțeles că oamenii de știință au mult mai multe de spus, poate „alcătuind” cărți întregi! dar să ne „particularizăm” puțin pe ființa umană!

Apa este cel mai „important” constituent al corpului uman, peste 70% până la peste 90% din „greutatea corporală” fiind apă, cu diferite „reprezentări” cum ar fi 75% „prezenţă” la nivelul intestinului, 75% la nivelul stomacului, 73% la nivelul ficatului, 77% la nivelul inimii, 80% la nivelul plămânului, şi 90% la nivelul creierului (embrionul uman „ca organism”, are aproximativ 98%).

Dar dacă nu raționăm în termeni de volum ci ne raportăm la numărul de molecule cifrele devin mult mai elocvente. Cele 70% de volum devin 99% din numărul total de molecule ale organismului nostru. Acest număr de 1% dintre moleculele care nu sunt apă, precum calciul, magneziul, proteinele, etc. au o talie suficient de mică pentru a fi coordonate de aceleaşi legi surprinzătoare studiate de fizica şi chimia, inclusiv cuantică (lucru „confirmat”, dacă mai era cazul, de dimensiunile reale ale atomilor care ţin de fizica cuantică).

Și reprezentarea „esențială” a apei este „întâlnită” la majoritatea a orice este „viu”, inclusiv la nivelul Terrei (fără a face aluzia că Terra ar fi vie(?!?)) … Fiecare „vietate” fiind un rezervor de apă…

În cazul nostru, al oamenilor, apa susține bunăstarea noastră prin transportul energiei şi substanțelor nutritive către celule, dar şi prin eliminarea toxinelor prin intermediul sângelui şi al celorlalte fluide corporale (și multe alte funcții).

Pe măsură de îmbătrânim, procentul de apă din corpul nostru scade, şi astfel apar ridurile, deformările de coloană, problemele articulare, etc. Când corpul nostru ajunge să nu mai conțină mai mult de 50% apă, intervine moartea.

În aceste condiţii, nu este o exagerare să afirmăm că oamenii sunt fiinţe alcătuite în principiu din apă, fiind una cu aceasta, ființând împreună cu aceasta.

Prin extensie, din acest motiv se poate considera că, apa este punctul de plecare al vieţii, locul unde a apărut, unde s-a dezvoltat, de unde a evadat şi, bineînţeles, cu ajutorul căreia îşi continuă existenţa sub condiţia prezenţei ei… Și „trecutul” Terrei și al „vieții” are dovezi clare în acest sens.

Apa “reuşeşte” să formeze o multitudine de structuri, totul în funcţie de anumite condiţii de mediu care nu ţin cont numai de tot felul de „lucruri simple” cum ar fi temperatura, presiunea, etc. ci şi de alţi “parametri” printre care şi… sentimentele, trăirile şi altele asemenea ale ființelor care intră în contact direct sau imediat cu apa ce a “adoptat” structura respectivă (sau energiile corelate cu aceste manifestări).

Ba, mai mult, apa are şi un fel de memorie proprie, care se manifestă prin păstrarea structurii adoptate pentru o anumită perioadă de timp, funcţie de structura care a adoptat-o, în interacţiune cu evoluţiile mediului în sensul modificării anumitor parametri de sens opus sau alterativ al parametrilor care au structurat-o iniţial…

Oamenii de ştiinţă (mulţi, dintre care se remarcă dr. Emoto Masaru (care a studiat apa şi proprietățile acesteia prin intermediul cristalelor formate prin înghețarea rapidă a mostrelor de apă, prin scufundare de recipient în azot lichid), dr. Alexander Solodilov, dr. Vladimir Oeikov, dr. Konstantin Korotkov, dr. Gerbert Kuma, prof. univ. Rustum Roy, prof. univ. Martin Chaplin, dr. Kurt Wuthrich (laureat Nobel), şi alţii) au demonstrat (printre multe altele) că această structurare a apei poate merge până într-acolo încât să fie similară unei memorii.

Instrumentele de măsură au detectat că fiecare “celulă memorie” (cluster molecular) din apă poate avea până la 440.000 de paneluri (unități de bază) informaționale (într-o singură structură formată), fiecare dintre ele fiind responsabil pentru propriul tip de interacţiune cu mediul înconjurător.

Dar, din punct de vedere al structurii se poate ridica problema stabilităţii acestor structuri informaționale.

S-a dovedit deja că aceste structuri informaționale au o viaţă mai lungă decât s-ar fi aşteptat cineva, ele “beneficiind” de un fel de inerţie, acționând cu un fel de împotrivire la pierderea/ alterarea structurii în care se găseşte înlocuind elementele care “au plecat” cu altele noi, în scopul de a păstra structura “realizată” anterior neschimbată sau, poate, şi din cauza moleculei astfel formate…

Interesant, nu-i aşa? Dar, nu uitaţi, orice formă de manifestare a materiei face acelaşi lucru, având propria memorie, dar aproape nici o altă structură atomică sau moleculară nu “beneficiază” de maleabilitatea şi “inteligența” nativă a apei…

Deci… Pe oriunde trece, apa absoarbe tot ceea ce atinge, materie (care o încorporează prin dizolvare sau, pur şi simplu, o transportă) şi energie (cu care face acelaşi lucru)… Cu toate acestea compoziția ei chimică rămâne neschimbată şi foarte rar ea “se aliază” cu unele elemente care, de fapt, nu pot fi decât hidrogenul sau oxigenul (atrăgând “facerea” moleculelor diferitelor forme de ape cum ar fi apa oxigenată, hidrogenată, apa grea sau alte specii de apă).

Din punct de vedere biofizic, o bună parte a apei care intră în alcătuirea sistemelor biologice (în mod deosebit în structura celulelor) manifestă proprietăți fizice neobișnuite, cum ar fi evaporarea deosebit de lentă, înghețul la temperaturi mult sub punctul de îngheț de zero grade Celsius, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză, realizarea de structuri „de dispoziţie” în directă legătură cu mediul în care este prezentă, etc…

Descoperirile științifice demonstrează că acest lucru este posibil deoarece apa are o structură „legată” (de tip clustere) sub trei forme principale: 1. Apa de hidratare (apa nelegată, care nu formează structuri în condiţii ideale), 2. Apa de clatare (apa parțial legată, care formează structuri de separare, delimitare) şi 3. Apa legată (care „furnizează” cele mai inimaginabile structuri, mai ales în prezenţa materiei organice şi, implicit, a structurilor vii)…

În concluzie, apa de hidratare este o simplă prezenţă a apei în structurile intracelulare dar celelalte două tipuri (alcătuind cea mai mare a apei prezente la nivel organic) au un grad superior de ordonare, semănând mai mult cu gheața decât cu apa lichidă…

Interpretările privind această structurare sunt diverse, mergând de la cele prezentate de mine anterior până la o structură determinată de macromoleculele şi ionii prezenţi în structurile organice ce restructurează apa din jurul lor… Din punctul meu de vedere (al autorilor „citiți” şi asimilați de mine) este evident că avem de a face cu o structurare energetică, fie şi (interpretabil) de interacţiune chimică „clasică”…

În acest sens vin chiar argumentele cercetătorilor ce au descoperit că apa de clatare formează adevărate sectoare globale ale celulei, cu funcționalități statice, iar apa legată realizează un fel de compartimentare certă, cu funcționalități dinamice de stocare a informaţiilor, structurilor etc („dinamice” nu se referă la funcționalități fizico-chimice deoarece apa legată nu poate dizolva substanţele nutritive hidrosolubile, medicamentele, gazele şi nu permite desfăşurarea normală a reacţiilor chimice)…

Aş putea intra în detalii fizico-chimice de genul: „Moleculele hidrofobe nu pot realiza legături cu moleculele apei, singura modalitate de scădere a energiei libere, în cazul dizolvării, presupunând o mărire a numărului de legături de hidrogen între moleculele de apă şi moleculele de apă din jurul moleculei hidrofobe, motiv pentru care moleculele de apă se vor organiza în structuri cristaline de forma unor poliedre cu 12 fețe pentagonale (dodecadroane) sau cu 16 fețe (hexacaidecadroane) numite clatraţi, în centrul cărora se află o moleculă hidrofobă, apa căpătând o structură cristalină asemănătoare gheții (ice-like) dar nu identică gheții, devenind apă de clatrare.

De aceea vor apare adevărate structuri de închidere spațială a unui sistem de molecule, asemenea unui înveliș, a unui compartiment, deoarece moleculele hidrofobe nu se mai pot mişca liber prin apă”.

Apoi: „Legăturile hidrofobe există numai atâta vreme cât moleculele hidrofobe se află în mediu apos, deoarece formarea lor se datorează nu atât atracției dintre ele cât, mai ales, respingerii lor de către moleculele de apă (în sensul termodinamic al cuvântului), adică în legătură cu faptul că introducerea de molecule hidrofobe în apă duce la creşterea energiei libere şi nu la scăderea ei.

Macromoleculele, îndeosebi proteinele şi acizii nucleici, au proprietatea de a structura puternic apa din jur, deoarece ele dispun atât de grupări ionizabile (de exemplu COOH şi NH2) cât şi de grupuri hidrofobe (de exemplu grupări metilice CH3). Pe de altă parte, o moleculă aflată în mediu apos va adopta o astfel de conformație spațială încât grupările hidrofobe se aproprie unele de altele realizând legături hidrofobe iar grupările ionizate vor forma legături prin atracție electrostatică.

Rămân, însă, numeroase grupări hidrofobe sau ionizate care, din considerente sterice, nu se pot angaja în legături intermoleculare. Aceste grupări sunt silite să modifice structura apei din vecinătate prin formare de apă de hidratare în jurul ionilor şi apa de clatrare în jurul grupărilor hidrofobe.

O anumită cantitate de apă este, astfel, legată de macromoleculă, grupările hidrofile şi hidrofobe ale macromoleculei succedându-se spațial periodic, la distanţe convenabile, structurând masiv apa din jur (mai mult decât suma efectelor simple ale grupărilor), structurând apa legată…)”.

„Ar fi de amintit aici despre modelul grămezilor temporare de molecule (flickering clusters) care se bazează pe ipoteza cooperativităţii legăturilor de hidrogen, în sensul că formarea unei legături de hidrogen între două molecule de apă facilitează formarea altor legături şi atașarea altor molecule de apă, având ca rezultat apariţia unor grămezi de câteva sute de molecule.

Desprinderea unei molecule dintr-o astfel de „grămadă” („cluster” — prin ruperea legăturii de hidrogen) facilitează desprinderea altor molecule până la dispariţia grămezii. În acest fel, în apa lichidă, se formează şi se distrug neîncetat, cu o mare rapiditate, grămezi de molecule, astfel încât, în orice moment, o mare parte din apă este organizată în rețea cristalină (fapt confirmat de analizele efectuate prin difracția razelor X).

Aceste fenomene se bazează pe forțele şi legăturile intermoleculare ce se formează, fie direct, fie sub influenţa elementelor externe reprezentate de materie sau a factorilor „energetici” prezenţi în jurul structurilor.

Principalele forţe şi legături în lichide sunt cele de tip „Van der Waals”. Ele se bazează pe calitatea moleculelor de a fi dipoli electrici (dacă centrul sarcinilor sale pozitive nu coincide cu cel al sarcinilor negative). Pentru intervale de timp extrem de mici, orice moleculă este un dipol electric instantaneu, deoarece electronii moleculei se află în timpul mişcării lor în cele mai variate poziţii în raport cu nucleele, fiind foarte puţin probabilă, în acele momente, coincidența spațială dintre centrul sarcinilor sale pozitive şi centrul sarcinilor sale negative.

Dar, pentru intervale de timp suficient de mari, prin mediere în timp, această coincidență spațială se poate realiza în cadrul unor molecule cu o structură simetrică (de exemplu He, Ne, CH4, etc), astfel de molecule fiind lipsite de moment dipolar permanent, putând însă, deveni dipoli electrici induși în prezenţa câmpurilor electrice exterioare care le deformează norul electronic.

Mai mult, există şi molecule care se comportă ca dipoli electrici permanenți chiar în absența câmpurilor electrice, printre acestea numărându-se lipidele, proteinele şi alte constituente ale vieţii”.

Şi „demonstrația” ar putea continua argumentând cert şi clar un fel de „suport” inteligent al comportamentului inteligent al apei, un fel de capacitate de a interacționa, în mod special, cu structurile organice dar şi cu o posibilitate de influenţă energetică exterioară…

De aici până la celebra afirmaţie „Universul este fin acordat pentru a crea şi întreține viaţa”, nu mai este nevoie de nici un fel de argumente. De aici până la a percepe că apa nu este apă, pur şi simplu, ci un suport clar, deseori informaţional al vieţii, la fel, nu mai este nevoie de argumente, numai luând în calcul atotprezența bioenergiei (de o consideraţi simplă manifestare electrică sau nu)…

Da, ar mai fi ceva „ştiinţă pură” de inserat aici…

La nivel celular, apa are o formă de transport deosebit de controversată, paradoxală, în sensul intrării sau ieșirii ei din celulă (în interior am „sesizat” deja că se dispune deosebit de „inteligent” în colaborare directă cu structurile intracelulare)…

Primul paradox este reprezentat de dimensiunea „fizică” a moleculei de apă care este mai mare decât orice canal de intrare membranară în interiorul celulei. Deci, din punct de vedere fizic, apa nu are cum să intre în celulă, membrana celulară fiind fosfolipidică (impermeabilă pentru apă).

Al doilea paradox este faptul că, aceste canale de intrare sunt bazate pe proteine şi colesterol (nu intru în detalii)… Deci, apa nu are cum să treacă de acestea… De altfel prin aceste „canale”, ce sunt proteine transmembranare (că sunt ele atașate, ancorate sau inserate) se realizează toate procesele de trecere dinspre şi în exteriorul celulei…

În acest proces intervin proteinele de transport care acţionează şi ca un fel de identificatori ai substanțelor ce vor fi tranzitate, substanțe care creează legături cu aceste proteine, realizează tranzitul, apoi sunt eliberare la interiorul sau exteriorul celulei (funcţie de sensul de transport), opunându-se simplei difuzii (ce ar duce rapid la dezorganizarea celulei), asigurând un tranzit controlat al substanțelor.

Detaliind minimal, difuzia simplă este legată de procesele de transfer de O2. Apoi, există şi o difuziune facilitată, evident controlată, legată de menţinerea potenţialelor electrostatice în interiorul şi exteriorul celulei prin intermediul unor canale ionice cu specificitate foarte mare, specifice numai pentru Na, Cl şi K.

Vine cum rândul unei forme de difuziune ce ne interesează din punct de vedere al apei, osmoza… Aceasta se realizează prin intermediul unor proteine specifice de transport numite aquaporine (descoperite abia în anul 2003, pentru care s-a acordat premiul Nobel unei alte persoane (americanului Peter Agre) faţă de persoana care merita acest premiu, profesorul român Gheorghe Benga — am folosit pluralul deoarece sunt de mai multe tipuri), apa mişcându-se prin osmoză simplă doar de la soluţiile diluate (hipoosmotice) spre cele concentrate (hiperosmotice).

În cazul aquaporinelor ce se „ocupă” de apă, rolul acestora este de a eficientiza trecerea apei prin membrane, astfel încât, pe de o parte, fenomenele fiziologice să se petreacă după o dinamică adecvată şi, pe de altă parte, la apariţia unor dezechilibre osmotice accidentale, homeostazia celulară să nu sufere dramatic şi să pună în pericol supravieţuirea celulei.

Şi, ceea ce este mai interesant, chiar dacă acest mecanism este încă studiat, este faptul că aceste aquaporine formează canale membranare care au un diametru de trecere mai mic decât molecula apei, existând un fel de imposibilitate de trecere a apei. Şi, de aici, multe comentarii legate de comportamentul apei care realizează un fel de transfer cuantic prin intermediul acestor aquaporine.

Important de reţinut este faptul că, ceea ce se schimbă în permanenţă şi, de fapt, ceea ce contează cel mai mult, este structura dispunerii apei, a moleculelor de apă, cea de care aminteam în postul anterior şi cea care reţine informația din mediul înconjurător (se afirmă chiar că, se înregistrează întreaga istorie a interacțiunilor respectivului grup de molecule cu mediul, asemenea înregistrărilor pe suport magnetic — bine, atât cât rămâne din ea la momentul unei analize a acestor înregistrări).

Studiile cercetătorilor au utilizat câmpurile magnetice, câmpurile electrice, diverse obiecte “de rezonanţă” precum şi prezenţa umană şi emoţiile acesteia… Din toate aceste studii a reieșit clar că emoţiile umane, pozitive sau negative sunt cele mai puternice “elemente” de influenţă… La fel şi muzica, cuvintele scrise, până chiar şi imaginile… Nu uitaţi că am prezentat „labilitatea” electromagnetică a formei de dispunere a moleculelor de apă!

Acum este momentul „high-tech” al descrierilor… De reţinut este faptul că „aventura” înţelegerii şi teoretizării naturii fizico-chimice a apei a rămas un obiectiv important al lumii științei.

Şi asta deoarece, în ciuda formei deosebit de simple a moleculei de apă, complexitatea comportamentului acesteia este de-a dreptul uimitor, inexplicabil… Complexitate ce se naşte, în primul rând, din diferitele forme de manifestare a legăturilor de hidrogen, fenomenele de polarizare şi altele asemenea.

Cu toate că vremurile ce le trăim oferă noi generaţii de generatoare de câmpuri de forţă pentru a identifica o modelare cantitativă a apei şi/ sau alte proprietăți… Cu toate că, printre metodele şi metodologiile de simulare disponibile se numără şi efecte cuantice asupra structurii apei (în special în „punctul de energie zero”), numai primul principiu al dinamicii moleculare cum ar fi Car-Parrinello (CPMD) oferă posibilitatea unui studiu consistent, liber de parametri esențiali liberi de polarizarea electronică şi efectele nucleare cuantice… În rest, orice experiment fără utilizarea teoriilor cuantice nu duce la nici un rezultat acceptabil…

Până curând, în cercetări, pentru comparabilitate, au fost incluse „suporturi” complete de simulare mecanică cuantică (electronică şi nucleară), având la bază un masiv suport informaţional/ computațional. Cu ajutorul acestora s-au eliminat multe din ambiguitățile existente anterior, în special pe baza consecințelor structurale atrase de efectele punctului „zero energie” în ceea ce privesc legăturile de hidrogen ale moleculei de apă.

Acest punct „energetic” a condus la ideea că este atotprezentă mărirea momentului dipol, cu scurtarea legăturilor de hidrogen în apă, putându-se realiza compararea cu dinamica nucleară pură (legată de D2O), demonstrându-se faptul că toate calităţile apei sunt date de variațiile de legătură atomică ale hidrogenului, oxigenul nefiind altceva decât un fel de bază, ajungându-se la moleculă de forma HO2 (faţă de molecula de apă „clasică” H2O)…

Aprofundarea studiilor nu a făcut altceva decât să demonstreze faptul că acest comportament al apei este explicabil prin acceptarea caracterului dual al apei, atât de „particulă” materială cât şi de undă, sfidând legile fizicii clasice…

Şi, surprizele sunt mult mai mari atunci când se abordează această percepţie la nivelul vieţii, la nivelul celule vii. Studiile echipei lui Klaus Hornberger (în 2012) dovedesc că toate particulele dintr-o celulă vie cu greutăți mai mici de 7 kilodaltoni nu se mai comportă asemenea materiei, manifestându-se dual (particulă-undă), toate particulele devenind unde (pachete de unde).

Voi descrie sumar şi experimentul… S-au creat nişte site, plăci cu fante, spre care erau propulsate diferite particule. Aceste fante au fost micșorate până când s-a ajuns la o dimensiune prin care, efectiv nu mai putea trece nimic… Ei bine, afară de orice particulă sub 7 kilodaltoni, care se regăseau cumva în spatele fantelor, trecând prin acestea (chiar dacă, fizic, era imposibil acest lucru).

Elementele/ instrumentele/ sistemele de măsurare, diagramele de interferență determinau manifestări ondulatorii, particulele devenind unde trecând prin fante… Interesant este faptul că aceste manifestări apăreau numai la ieşirea din fante, „comportamentul de undă” nefiind înregistrat…

Ei bine, nimic spectaculos?!? Afară de proteine şi ADN, toate tipurile de molecule din celula vie sunt sub 7 kilodaltoni: moleculele de apă, diverși ioni, lipide, aminoacizi, etc… Rezultă că aproape orice este legat de celula vie nu se supune regulilor fizicii clasice ci doar celor ale fizicii cuantice. Şi, pentru ca totul să fie şi mai surprinzător, inclusiv moleculele mai mari de acest 7 se pare că se comportă „cuantic” în celula vie… Mai direct, sunt energie…

Dintr-odată iată cum devine posibil ca molecula de apă să treacă prin filtrul aquaporinelor… Iată cum o moleculă (molecula apei) de două ori mai mare decât canalul aquaporinelor poate trece „în” sau „ieşi” din celulă… Cu ajutorul ecuației De Broglie s-a şi calculat lungimea de undă „de transfer” a apei şi s-a descoperit că, din două lungimi de undă apa poate să traverseze o astfel de aquaporină.

Apoi, punând lucrurile „cap la cap” pentru Dumneavoastră, vă subliniez că nu este vorba despre transfer de materie ci… Da… De informaţie… Să mai amintesc de faptul că, în fiecare secundă membrana celulei este „tranzitată” de aproximativ 3 miliarde de molecule de apă?!? … Mai multe molecule decât toate celelalte care tranzitează membrana celulei pe unitatea de timp…

Mergând mai departe, celula vie este reprezentată de o aglomerație de nedescris de organite, corpusculi, structuri, molecule şi, sper că nu aţi uitat, apă… Structurată sau nu… Deci, iată cum se explică reacţiile rapide, cu ajutorul fizicii cuantice, comportamentului dual, energiei, undelor…

O undă caracterizată de o anumită lungime, lungimea ei poate să interfereze constructiv sau distructiv prin amplificare sau anulare cu lungimea de undă a altei molecule… Mai mult, ele se pot întâlni foarte uşor prin rezonanţă. Interferența devine astfel un proces foarte simplu şi eficient.

Da, într-un final (este cazul), ca să înţelegeţi mai bine, să prezentăm cazul sinapsei (dendritică sau axonică, nu contează) unui neuron…

Spaţiul unei sinapse este în jur de 40 nanometri şi este locul în care se descarcă mediatorul, neurotransmiţătorul (dopamină, noradrenalină, etc), ce va transmite impulsul nervos. Legile fizicii clasice descriu acest proces cu o viteză care nu prea „bate” cu realitatea (din anumite considerații, destule) pe când legile fizicii cuantice determină precis această viteză…

De ce oare?!? Deoarece fizica cuantică consideră şi demonstrează că eliberarea neurotransmițătorului nu este o eliberare fizică de materie ci o eliberare de undă energetică cu lungimea de undă exact de dimensiunea sinapsei… Deci, practic, nu se difuzează nimic ci, pur şi simplu, se transmite direct informația…

Deci, pentru a finaliza materialul acesta, ajungem iar la capacitatea apei de a reţine informaţiile. În acest sens este destul de interesant să amintim de imunologul francez dr. Jacques Benveniste şi de munca acestuia.

Acesta şi-a publicat descoperirile în revista „Nature” dar a fost criticat cu duritate şi forţat să-şi părăsească slujba de la Institutul Național pentru Sănătate şi Cercetare Medicală (INSERM — Franța).

Problema acestuia, comunicată şi lui Masaru Emoto a fost clar legată de legătura dintre apă şi Dumnezeu, Creator, Unime sau cum vrea fiecare să perceapă.

Să nu credeţi că Emoto nu a fost criticat şi că, munca sa nu a fost considerată a fi înșelătorie, că nu a fost izolat de către lumea științifică cu toate că cei menționați au respectat permanent rigorile științei! Şi, totul, deoarece orice studiu de profunzime al puterii apei ajunge invariabil la concluzia că Dumnezeu există. Apa ne învaţă că există o putere mai presus de noi, că suntem copiii Cuiva.

Dar să mai rămânem puţin pe teritoriul memoriei apei. Cercetările au confirmat că apa este capabilă să reproducă proprietățile unei substanțe cu care apa a fost în contact chiar după ce substanța iniţială dispare datorită diluțiilor infinitezimale din apă.

Apa are așadar, capacitatea de a păstra în memorie proprietățile moleculelor substanțelor. Deci, la acest moment, cercetările lui Emoto Masaru ne spun că apa reţine orice „intervenţie” energetică (emoţională, etc) iar cele ale lui Benveniste că apa reţine orice „atingere” materială…

Continuarea cercetărilor acestora merge alături de descoperirile laureatului premiului Nobel, pe nume Luc Montagnier, co-descoperitor al virusului HIV, care a ales să continue aceste cercetări „sensibile” pentru cariera sa. Acesta, împins de curiozitate, aplică la un moment dat în propriile cercetări tehnologiile lui Benveniste. Şi, chiar de la prima experienţă efectuată pe plasma sanguină a unui bolnav de SIDA el detectează undele electromagnetice ce erau descrise de cercetările lui Benveniste, cu toate că acesta nu se aştepta la aşa ceva.

Acest tip de fenomen este neacceptat, inimaginabil, la acest moment de către lumea științifică (biologia clasică, mai ales) constă în detectarea (şi nu numai, veţi vedea în continuare) undelor electromagnetice ale unui lanţ ADN, inclusiv de transducție a acestor unde (şi nu numai)… Motiv pentru care a ajuns un savant marginal, fără finanțări sau susţinere, deseori catalogat ca un bătrân senil, salvat doar de vechea victorie a obținerii Nobelului.

Dar să descriu în ce constă experimentul şi, implicit, memoria apei la nivel de materie…

Mai întâi să clarificăm ce este cu această transducție… Plecând de la ADN-ul unui pacient infectat de SIDA i se vor „preleva” undele electromagnetice caracteristice acestuia şi se va crea un fișier numeric (digital) care va fi transmis printr-un suport informatic (inscripționare CD sau DVD, stick de memorie, etc. inclusiv transmiterea acestuia via internet) la un alt laborator unde se va proceda la reconstituirea acelui ADN pe baza fișierului numeric/ digital transmis/ recepționat (evident acest laborator se poate afla oriunde pe suprafața planetei, sau mai departe).

Aceasta este transducția (dar se poate folosi şi „pretențiosul” termen de „teleportare”, chiar dacă ar fi o simplă clonare, deoarece nu se transferă originalul ci se creează o copie identică a originalului)…

Procedeul începe cu detectarea zgomotului de fond electromagnetic (deosebit de puternic în zilele noastre datorită undelor radio şi nu numai — de exemplu, lumina este o manifestare electromagnetică) care poate perturba procesul, constituindu-se ceva asemenea unui fel de „probă martor” pentru „eliminarea zgomotului de fond”.

Apoi, se va lua un flacon cu ADN (în cazul experimentelor lui Montagnier este ADN-ul extras din sângele unui pacient suferind de SIDA), cantitatea nefiind determinantă ci doar fiind necesară măsurării semnalului electromagnetic al acesteia.

ADN-ul conține ansamblul informaţiilor necesare determinării/ developării şi existenţei unui organism viu, indiferent de complexitatea acestuia (bacterie, ciupercă, plantă, om sau alt animal), fiecare fiind unic pentru o anumită formă de viaţă (asemenea unei cărţi de identitate care permite identificarea fiecărui organism).

Şi, experimentul va consta nu numai în transducție, confirmată de compararea ADN-ului sursă cu cel care va fi reconstituit din fișierul digital ce va fi transmis la distanţă, ci şi din demonstrarea memoriei apei şi a capacităţilor acesteia.

Chiar dacă plictisesc voi descrie în amănunt experimentul (ce poate fi efectuat de orice laborator, fără prea mari pretenţii tehnologice). Deci, flaconul cu „sursa” ADN va fi amestecat cu apă sterilă, distilată, care va ajuta la realizarea unor diluții infinitezimale.

Prepararea diluțiilor înalte constă în introducerea unor molecule în apă după care se efectuează diluări succesive până la eliminarea totală a moleculelor iniţiale. Procesul iniţial pleacă de la plasarea flaconului cu sursa ADN în 9 părți de apă sterilă, astfel fiecare etapă constând în divizarea cu 10 a numărului moleculelor „contaminate” de ADN. Diluțiile înalte fac parte din orice experienţă legată de memoria apei şi sunt „aplicate” pentru ca apa să memoreze moleculele cu care a făcut contact, apoi, prin diluțiile înalte, această substanță „de impregnare” este eliminată din proba martor.

De obicei este de ajuns o procedură cu 10 etape de diluție pentru ca în proba martor să nu rămână decât apa, moleculele de apă, fără nici o urmă de material de impregnare (în cazul nostru ADN-ul). Pentru cei complet „necredincioși” în diluția existentă, se poate merge (şi s-a mers deseori) până la diluția a 24-a, unde avem echivalentul diluării unei picături din ADN-ul iniţial (sau alt material de impregnare) în întreg oceanul Atlantic… După această „curăţire” prin diluție se procedează la codificarea semnalului electromagnetic „detectat” în proba martor.

Dacă oamenii de ştiinţă nu ar fi atât de „bănuitori”, lucrurile ar fi continuat de aici fără probleme. Dar, pentru a elimina orice fel de interpretări, se procedează acum la codarea în „dublu-orb”…

Astfel, un membru „martor” (cu cât mai necunoscător, mai nevinovat, cu atât mai bine) etichetează (indicat prin plasarea de etichete cu cifre în mod aleatoriu, cu etichete mascate/ camuflate, astfel încât să fie imposibil de ştiut care în care din eprubete se află diluția contaminată de substanța de impregnare) tuburile astfel încât să se evite orice suspiciune de falsificare sau de influenţă mentală asupra experienței.

Este indicat să existe 10 tuburi cu apă pură, sterilă, diluată, denumite „placebo” şi 10 tuburi cu diluții înalte. După acest „moment” se procedează la înregistrarea tuturor diluțiilor codate care se realizează simplu, prin plasarea tuburilor cu diluții deasupra unui fel de microfon (pentru doar 6 secunde) care înregistrează variațiile câmpului electromagnetic care provin de la diluții.

Toate aceste variații sunt înregistrate prin digitalizare (numerizare) într-un fișier informatic, ca şi în cazul înregistrării sunetelor (format wav sau alte formate audio). Şi, dacă aceste tuburi conțin efectiv doar apă, despre ce semnal se poate discuta că va fi captat?!? Şi de unde?!? Evident, semnal va exista doar la probele, tuburile cu diluții, unde a existat contact cu un material de impregnare, iar la celelalte nu se va înregistra nimic, fiind descoperite din start.

Deci, în celelalte, „atinse” de substanța de impregnare (ADN-ul martor), se va detecta şi, evident înregistra, semnal electromagnetic. Deci, aceasta este prima parte a experimentului care, evident relevă succesul (cele mai „active”, mai puternice emisiv diluții sunt, de obicei, diluțiile a 6-a şi a 7-a).

Şi toate acestea sub directa contradicţie cu legile fizicii clasice, unde apa nu emite unde electromagnetice şi, mai ales, prin existenţa emisiei acolo unde nu mai există material de impregnare ci doar „memoria apei”. Niciodată biologia şi fizica clasică nu a luat în considerare aceste fenomene.

Să mergem mai departe! Acest fișier, cu amprentele electromagnetice, va fi transmis către un alt laborator (de exemplu, prin internet) pentru a fi utilizat la reconstituirea unei copii ADN-ului original, care a amprentat apa.

Deci, se va proceda la o parcurgere inversă a procedeului de realizare a fișierului digitalizat… Fișierul va fi „redat” către o bobină unde undele electromagnetice să fie „redate” unei probe de apă sterilă, pură, care să memorizeze semnalul astfel redat (totul petrecându-se în interiorul unui tub metalic cu scopul de ecranare, de izolare faţă de orice influenţă electromagnetică din jur). Procesul de redare, de impregnare, durează, de obicei în jur de o oră.

După acest timp, se preia proba de apă impregnată (imediat după impregnare se poate detecta „activitate electromagnetică” în eșantioanele de apă pură care, anterior impregnării nu prezentau această activitate) şi se plasează în mai multe alte tuburi, pentru a fi supuse procedurii RLP (Reacţie în Lanţ cu Polimerază), utilizată deseori în criminalistică.

Această procedură constă în introducerea în apă a unor elemente chimice numite nucleotide, constituenți de bază ai oricărui ADN. Pe lângă aceste „cărămizi” ale vieţii se adaugă o enzimă polimerază care va juca rolul de catalizator al proceselor de refacere moleculară.

În prima fază aceste componente rămân inactive, neînregistrându-se vreo reacţie. Însă, imediat ce polimeraza detectează un fragment de ADN, grație acţiunii de reconstituire a polimerazei, secvența originală a ADN-ului este reconstruită, permiţând „reconstruirea” a suficiente elemente pentru a determina cui îi aparţine ADN-ul „refăcut” din fragmentul de plecare. Acest fenomen este denumit „acţiune în lanţ a polimerazei” care a adus premiul Nobel lui Kary Bank Mullis în 1993.

Revenind la experimentul nostru, evident că nu există prezent fizic ADN… Ci doar o „înregistrare”/ „memorizare” a acestuia, digitalizată şi impregnată în noile eșantioane de… Apă pură. Unde, bineînţeles, se adaugă kitul de bază al procedurii RLP reprezentat de enzima polimerază şi nucleotidele…

Potrivit biofizicii actuale ar trebui să nu se întâmple nimic deoarece secvența de ADN a virusului HIV nu se poate replica singură, fără model. Este ca şi cum ai dori să realizezi fotocopii ale unui document uitat acasă. Dar, în cazul nostru, ADN-ul se reface fără probleme…

Evident, în ultima etapă a experimentului (procesului) se va face compararea ADN-ului rezultat cu cea a ADN/ului de impregnare, validându-se succesul, naturalul acestei „memorii” a apei. De obicei, se alege un alt treilea laborator, independent, care va analiza ADN-ul rezultat, obţinut din prelucrarea RLP. Evident că transducția, implicit memoria apei, vor fi (sunt) dovedite.

Dar, explicarea fenomenului este o altă problemă, mai ales dacă elimini existenţa memoriei apei.

Una din explicaţii (care confirmă multe alte explicaţii similare) este cea a profesorului de fizică şi chimie cuantică Marc Henry.

Punctul de plecare este reprezentat de molecula apei (H2O) care are o afinitate de „conectare” pentru o valență suplimentară, putând rezulta, de exemplu, apa oxigenată (H2O2). Dar, această „valență liberă” va participa mult mai uşor la formarea de lanțuri de molecule de apă ce se vor închide la un moment dat formând un cerc, un poligon, etc, constituind adevărate structuri, clustere de informaţie (considerându-se că stocarea informaţiei nu se face numai prin intermediul spaţiului format ci şi prin spaţiul delimitat, cuprins de această structură).

Şi, în aceste „delimitări”, materia nu poate intra ci este posibil accesul numai pentru undele electromagnetice, ce vor fi „impregnate” în acest „ansamblu”, denumit de teoreticieni ca fiind „domeniul de coerență”. Astfel, undele emise de „înregistrările” amprentate transmise spre „reconstrucție” sunt înglobate în aceste adevărate clustere informaționale ale apei.

De reţinut este că memorizarea, structurarea de clustere este folosită intenționat la plural deoarece sub acţiunea unor astfel de unde se formează milioane de clustere identice care ajută şi accelerează fenomenele de „reconstruire” a materialului de amprentare din cazul experimentului descris mai sus. Cert este doar că polimeraza a putut reconstrui ADN-ul care a amprentat apa „găsind” toate informaţiile necesare grație undelor electromagnetice prinse în clusterele informaționale ale apei.

Deci, este vorba despre o adevărată revoluție intelectuală şi științifică cu un potenţial enorm. Dar, pentru moment, nu se doreşte asta. Nici măcar recunoaşterea memoriei apei.

Cred că am „introdus” destule informații pentru această „ședință” de aproape 6.000 de cuvinte. Adevărata mea intenție va urma (în scurt timp, sper).

Dragoste și înțelegere!

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …