(Previous)…..(Cuprins)…..(Next)

……

Finele copilăriei și ale anilor ’70

Pe

(English)

După cum am „anunțat” în episoadele anterioare, finele anilor ’70 nu înseamnă numai „Star Wars”…

Da, este adevărat că succesul filmelor precum “Star Wars” și deja veteranul „Star Trek” au creat așteptări mari pentru filmele de science fiction…

Dar, „discutând” și despre alte „capodopere” ale „domeniului science fiction” (la finele anilor ’70) reprezentate de „Superman” (1978, în care rolul principal îi aparține lui Christopher Reeve), „Mad Max” (1979, în care rolul principal este atribuit lui Mel Gibson), și „Alien” (tot 1979, sub „bagheta” lui Ridley Scott), aceste „așteptări” pot fi considerate a fi „o astfel de împlinire”…

Deci, urmează câteva cuvinte despre aceste „realizări”, porning cu „Superman”…

Cel puțin la acest moment, al anului 2024, puțini știu că „Superman” a fost rezultatul unei „lungi” serii de factori care s-au „focalizat” într-un moment oportun, dând naștere unui fenomen cultural și cinematografic de durată.

În primul rând ar fi renașterea interesului pentru benzi desenate, anii ’60 și ’70, fiind clar „marcați” de o renaștere a interesului pentru benzi desenate, în special cele de supereroi.

Prima apariție a lui Superman (iunie 1938) într-o revistă de benzi desenate are ca și creatori pe scriitorul Jerry Siegel și desenatorul Joe Shuster, apariție care a revoluționat industria benzilor desenate, introducând conceptul de supererou și stabilind o formulă care a fost imitată de nenumărate ori.

A urmat „Perioada de aur a benzilor desenate” (anii ‘40) când popularitatea lui Superman a explodat, iar personajul a început să apară în propriile serii și în diverse antologii, fiind introdusă Lois Lane, reporterul îndrăgostit de Superman și cel mai frecvent „interes amoros” al acestuia (în al Doilea Rîzboi Mondial, Superman a fost folosit ca instrument de propagandă, luptând împotriva nazismului și a altor forțe ale răului).

Iar „după războiul mondial” este cunoscută „Epoca de Argint a benzilor desenate” (anii ’50 și ’60) în care Superman a fost reimaginat într-un mod mai optimist, cu povești mai complexe și mai orientate spre știință-ficțiune (tot acum apare „Legion of Super-Heroes”, când Superman a fost integrat în viitorul DC Comics, alăturându-se echipei de supereroi Legion of Super-Heroes).

Deci, a urmat un „pas normal”, un fel de „renaștere” a interesului, prin intermediul Adventures of Superman, serialul de televiziune realizat între 1952 și 1958…

Care, ca un fapt divers, serialul l-a avut în rolul principal pe actorul George Reeves (al cărui deces, pe fondul scăderii interesului față de serial se pare că a atras „încetarea” producției), filmul lansat în 1978 fiind „jucat” de actorul Christopher Reeves (fără a exista vreo legătură de rudenie — Reeves), a tras o oarecare influență asupra popularității „noii lansări”…

Dar, în esență, nu cred că greșesc în această afirmație, publicul a fost întotdeauna în căutarea unor noi eroi, iar Superman, cu valorile sale de onoare, dreptate și compasiune, a reprezentat o figură inspiratoare într-o perioadă de schimbări sociale și politice, de orientare culturală, de „conflict între generații”, bla, bla.

Tendință care, deja, creease o bază de fani entuziasmați pentru adaptarea personajelor de benzi desenate pe marele ecran, cum ar fi Batman și Spider-Man, în producții TV și animate, care au demonstrat potențialul comercial al acestor personaje, deja existând deja o bază de fani dornică să vadă personajul preferat pe marele ecran, în speță și Superman.

La acestea s-a „adăugat” succesul filmelor de science fiction din anii ’70, cum ar fi 2001: A Space Odyssey (1968), Close Encounters of the Third Kind și Star Wars (1977), fără a mai aminti de alte „producții” (filme, seriale, bla, bla) de care am amintit în episoade anterioare și care au demonstrat că filmele de science fiction pot fi atât artistice, cât și comerciale, deschizând calea pentru alte producții de acest gen.

Oare mai are rost să amintesc de literatura scrisă de gen, unde urmările „Star Trek” se dezvoltau, alimentând deja pe o bază solidă dezvoltată, de exemplu, de Dune scrisă de Frank Herbert, publicată inițial în 1965, dar care a câștigat o popularitate deosebită în anii ‘70…

Sau, de ce nu, de The Mote in God’s Eye scrisă de Larry Niven și Jerry Pournelle (1974), un roman de hard science fiction care explorează întâlnirea dintre omenire și o civilizație extraterestră extrem de avansată, ridicând întrebări profunde despre natura inteligenței și a contactului intergalactic.

Apoi, de ce nu (doar am amintit de „puntea de trecere de la literatură către ecran”), ar mai fi necesar să amintesc de evoluția efectelor speciale?

Progresul tehnologic în domeniul efectelor speciale a permis realizarea unor secvențe vizuale impresionante, spectaculoase și credibile, ceea ce a fost esențial pentru a aduce la viață, de exemplu, un supererou precum Superman.

Deci, sesizați un întreg ansamblu de „conexiuni”?

Care, au atras lansarea în 1980 a lui Superman II, și a eșecului de popularitate din 1983 reprezentat de Superman III și „catastrofalul” Superman IV: The Quest for Peace (din 1987), „tematicile” fiind „de mult fumate”.

În 1993 se face o nouă încercare, prin serialul Louis & Clark (ce va fi produs până în 1997) încurajând lansarea în 1996 a animației Superman: The Animated Series, ce va fi produs până în 2000, după care vor urma numeroase producții de animație cu acest erou, ajungând inclusiv la plasamente în „universuri alternative”, dovedind longevitatea temei prin lansarea în 2013 a Man of Steel și în 2016 a filmului Batman v Superman; Dawn of Justice.

Ultima „producție” este serialul de animație My Adventures with Superman (ce a demarat în 2023) care se bucură de succes, confirmând un fel de revenire a „gustului” spectatorilor către eroi…

Este „rândul” antieroului Mad Max (Max Rockatansky, un solitar care supraviețuiește într-un viitor post-apocaliptic, un mediu adesea asociat eronat cu estetica cyberpunk, care se încadrează mai degrabă în tiparul eroului clasic, motivat de răzbunare și supraviețuire, într-un fel de western cu plasament „post-apocalitic”, eventual distopic)…

„Mediul precursor” al acestui film, reprezentat de realizările anterioare „de decenii”, ale cyberpunk-ului și distopiei, au atras această tentativă de tip „science fiction”, descriptibilă a fi un doar viitor post-apocaliptic, western, clar distopic, de „acțiune” (repetiția este intenționat utilizată, cu valoare de subliniere)…

Dar, gusturile publicului, chiar și cu vagi aluzii „science fiction”, nu se discută.

Motiv pentru care, poate, „profitând” de carisma și succesul lui Mel Gibson (chiar și al Tinei Turner), au atras succesul reprezentat de Max Max 2 (din 1981) și „comunul” lui Max Max Beyound Thunderdome (din 1985), cu reveniri rare, dar de succes în 2015, Mad Max: Fury Road sau Furiosa: A Mad Max Saga, în 2024.

Mai interesant este cazul Alien… Considerat a fi o capodoperă a science fiction-ului horror, revoluționând acest gen, lăsând o amprentă de neșters în cinematografie prin creatura iconică reprezentată de xenomorf.

Dar, veteranii „science fiction”-ului știu că discutăm despre o temă foarte veche…

De exemplu, discutăm despre o formă „xenomorfă” a…

“The Thing” de John W. Campbell (publicată în 1938), care a fost adaptat și extins de mai multe ori, care prezintă o echipă de cercetători antarctici care se confruntă cu o formă de viață extraterestră care își poate imita gazdele, fiecare persoană devenind o potențială amenințare, într-un mediu claustrofobic, limitat de înghețata Antartica.

„Rezultatul” este clar horror, profitând de tema izolării și a suspiciunii, precum și creatura extraterestră care își schimbă forma, fiind elemente care amintesc de Alien, „rețeta horror” fiind confirmată a fi de succes, „servind” drept bază pentru filmul The Thing din 1982 regizat de John Carpenter (inclusiv „revenirea” The Thing, din 2011). (fără mai aminti și de „manifestările” în jocurile video)

Sau despre “The Puppet Masters” de Robert A. Heinlein (publicată în 1951) care prezintă o invazie extraterestră în care „creaturile” preiau controlul asupra oamenilor, explorând tema parazitismului extraterestru, o temă care apare și în Alien.

Da, este foarte adevărat că xenomorphul, al cărui design a fost creat de H.R. Giger, este atât de iconic încât a transformat Alien într-o adevărată franciză (devansând și aruncând în „necunoscut” pe Xtro sau deviindu-l „afară din science fiction” pe, poate, la fel de cunoscutul Chucky din „Child’s Play).

Sau că Ripley, interpretată de Sigourney Weaver, a devenit un simbol al eroismului feminin în filmele de acțiune.

Sau că Alien a influențat o întreagă generație de filme de science fiction și horror, inspirând atât prin designul creaturilor, cât și prin abordarea tematică.

Sau că au fost realizate continuări și prequel, apărând noi tipuri de xenomorfi, fiecare cu propriile caracteristici și abilități, adăugând complexitate și varietate universului Alien, fiecare serie explorând diferite aspecte ale mitologiei Alien, de la originea xenomorfilor până la războiul dintre oameni și aceste creaturi (inclusiv „intervenții” de manifestare și interacțiune cu un AI).

Dar discutăm doar despre o franciză în continuă evoluție… Care continuă să fascineze publicul și să inspire noi creații în domeniul cinema-ului și al jocurilor video.

De ce afirm acest adevăr?

Următorul Alien este realizat sub numele Aliens (în 1986) beneficiind de geniul „în science fiction” al lui James Cameron, înregistrând un succes similar cu cel al filmului original (din punctul meu de vedere net superior), apoi Alien 3 (1992) care nu prea mai „convinge” și „obosește” de-a dreptul în Alien: Resurrection (1997), sub alte „baghete”.

În 2004 revine pe un fond „hibrid” (combinații de franchise) cu filmul AVP: Alien vs Predator (o idee „preluată” dintr-o serie de jocuri video de succes pe tematica Alien, la care se adaugă și tema Predator), forțând în 2007 cu producia AVRP: Alien vs Predator Requiem, dar fără prea mare succes la public (în ciuda efectelor speciale și a „plot”-ului exotic) și nu mai este „resuscitat” nici în 2012 prin producția Prometheus, odată cu revenirea la „baghetă” a geniului cinematografiei reprezentat de Ridley Scott (cel care, inițial, a adus o viziune unică și originală la acest proiect, creând o experiență cinematografică care a depășit așteptările publicului), sau în 2017, prin producția Alien: Covenant.

Poate că, Alien Romulus (2024), prin „ciudata” aderență la publicul tânăr, va schimba percepția (este prematur să intuiesc percepția „finală”, fiind lansat de scurt timp — august)…

Concluzia mea… Replasarea în actualitate a unor teme vechi, modificate de moda „trecerii spre ecran” sau de „exotismul” echipelor ce au colaborat cu regizori de geniu… Sau cu evoluția efectelor speciale… Dă rezultate…

Manifestându-se în subtilul mediu al „comercialului” care părăsește din ce în ce mai mult creația „tipărită” a autorilor care crează noi universuri și migrează în zona „combinațiilor rețetelor de succes”…

Ce se va manifesta evident în perioada de „pionierat” a anilor ‘80…

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)…..(Cuprins)…..(Next)

……