(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …

Protohominidele

Momentul propagării metisării hominidelor antice cu gena Homo Sapiens

(English)

În descrierea drumului spre oamenii din ziua de azi, în speță relativul Homo Sapiens, vine momentul în care continentele americane (America de Sud şi America de Nord) se întâlnesc, acum 5 milioane de ani, născându-se curentul Atlanticului (Curentul Golfului), fapt ce va atrage mari schimbări climatice ce vor atrage formarea calotei glaciare arctice şi, în timp, erele glaciare.

Acum este momentul în care este confirmată de lumea academică apariția celui mai vechi “strămoș” al omului, descoperit până acum, cu o vechime de 3,2–3,5 milioane de ani (ce plasează perioada de existenţă a acestuia acum 3–4 milioane de ani), în Valea Hadar din Etiopia, dându-i-se numele de Australopithecus Afarensis (celebrul schelet ”Lucy”).

Avea mers aproape biped, pe distanţe scurte (considerat una din caracteristicile evoluționiste de bază ale strămoșilor oamenilor) — relevat de modificările scheletului la mersul biped, trăia în copaci (cu toate că poziţionarea degetelor mâini relevă greutate în adaptarea la căţărat) dar și în spații deschise, dimensiunile acestora fiind în jurul a un metru înălțime, 30–35 kg greutate şi dimensiunea creierului de 400 cc (între 380–420 cc), identic ca dimensiuni cu cel al primatelor ”moderne”.

Considerații, constatări ce nu fac altceva decât să se încadreze în ceea ce s-a dezvoltat deja pe întreg teritoriul Africii, Europei și Asiei (vezi materialul „Linia hominidelor ancestrale”) care se dezvoltau deja și evoluau populând teritoriile existente, din aproape în aproape, de peste 30–40 de milioane de ani.

Evoluție care include mediul genetic (de maximă compatibilitate genetică, care să ofere propagarea facilă a metisării noilor gene), social, etc…

Revenind la „Lucy”, mersul biped este „demonstrat” nu numai de structura oaselor bazinului dar şi de nişte urme de hominide imprimate în cenuşă vulcanică cu ocazia unei erupţii de acum 3,7 milioane de ani ce se pare că aparţin speciei Afarensis sau unei specii „strâns înrudite” (amintiți-vă de difuzia genetică de compatibilitate).

Se pare că organizarea familială/ de grup începea să nu mai fie similară cu a maimuțelor (care se manifesta deja la toate primatele, cu referire în special la hominidele ancestrale), cu un mascul dominant, mult mai mare în dimensiuni decât femelele, care avea un grup de femele ca familie, australopithecinele având tendințe clare spre monogamie, masculul având rolul de aprovizionare și femela de organizare familială, într-un fel de rezonanță organizatorică clară, identică cu cea a ardipithecinelor.

La acest moment, în această perioadă se poate observa o diversitate masivă de linii evolutive diferențiate de foarte mici caracteristici care ”descrie” o diversitate clară, un fel de mare masă de metisaj a speciilor existente, fapt demonstrat prin numărul în creștere de descoperiri de specii de proto-hominide în această perioadă.

De exemplu, Australopithecus Africanus ar fi următorul pas evolutiv sau unul de evoluție paralelă, făcând parte tot din grupul australopithecinelor.

Această specie trăia în savană, în spaţii deschise, sunt dovezi că utiliza uneltele de piatră (folosite în special pentru zdrobirea oaselor) dar nu era vânător ci culegător, eventual oportunist în ceea ce priveşte alimentația carnivoră. Dimensiunile acestuia erau reprezentate de înălţime în jurul a un metru, 1,20 metri, greutate de 35–40 kg, capacitatea craniană de 440 cc, evidențiindu-se tendințele de creștere în dimensiuni pe toate reperele.

Și, la un moment dat, prin aceste ”timpuri”, se ajunge la un fel de ”ruptură”, un punct ce poate fi identificat clar ca o perioadă de ”rafinare” și delimitare a viitoarelor evoluții a proto-hominidelor. Din acest moment se va sesiza o ”repartizare geografică” clară ce va iniția toate considerațiile despre migrație, metisare, infiltrare, etc ale cercetătorilor paleontologi, cu referire la o linie clar identificabilă a fi linia de propagare prin metisare a geneticii Homo Sapiens.

În acest sens ar fi de amintit despre Homo Floresiensis, o specie foarte apropiată de Australopitec, trăind acum 3 milioane de ani, ce poate fi întâlnit doar în zonele Asiei de sud-est, ca un fel de evoluție a unor primate precursoare în aceste zone….

Acesta avea dimensiuni foarte mici, fiind denumit și ”Hobitul”, și s-a dovedit a fi o evoluție paralelă dar direct legată de Homo Erectus care, datorită lipsei hranei și condițiilor grele de viață de acum 3 milioane de ani s-a dezvoltat în această formă de mici dimensiuni, dovedind impulsul ce a atras migrațiile de mai târziu ale lui Homo Habilis și/ sau ale lui Homo Erectus.

De exemplu, de la australopithecine, cu “micile variaţii”/ “ramificaţii” reprezentate de Kenyathropus şi liniile de paranthropine, apare ruptura, o adevărată “verigă lipsă”, până la acest moment neexistând o legătură clară între aceşti predecesori şi Homo Habilis, ca bază de plecare certă spre genetica omul modern, spre Sapiens.

Între aceste ”mici variații” se poate aminti de Australopithecus Sediba care are o vechime de aproximativ 1,9–2 milioane de ani, fiind exact la limita de “ruptură” dintre liniile de australopithecine şi proto-hominidul ce a fost denumit a fi Homo Habilis.

Și, iată că am ajuns la acest ”controversat” Homo Habilis…

Acesta s-a dezvoltat în zona Africii de Sud şi, la acest “hominid”, apar primele dovezi privitoare la utilizarea uneltelor din os şi lemn.

Încă se păstrează „legăturile” cu pădurea dar, de data aceasta, îşi desfăşoară majoritatea activităţilor în spaţiul deschis al savanei. Mersul biped se specializează, uneltele asemenea.

Un fapt important este reprezentat de alimentaţia ce devine destul de axată şi pe vegetale (rădăcini, seminţe, etc), lucru demonstrat de urmele de pe dentiţiile descoperite, dar care începe să devină major omnivoră.

Deoarece ponderea cărnii creşte, până acum fiind doar un supliment ”de oportunitate”, prin accesul la savană, fapt ce va atrage, după unii cercetători, dezvoltarea masivă a creierului (mai puţină energie consumată pentru digestie şi alimentaţia cu timp lung de culegere, prelucrare, etc reprezentând mai mult timp pentru alimentarea şi dezvoltarea creierului), dezvoltarea musculară (corpul hominidelor devenind mai mare dar mai slab), dezvoltarea tehnicilor de vânătoare, a uneltelor şi multe altele.

Mersul biped devine din ce în ce mai specializat și, astfel, mâinile devin libere cu adevărat pentru a putea manipula diferite obiecte, unelte, hrana, etc. Și multe alte avantaje…

Cert este doar că alți cercetători consideră că dezvoltarea creierului nu s-ar datora unei ”specializări proteice” a alimentației prin creșterea accesului la carne, ei demonstrând incontestabil că ar fi vorba doar despre creșterea elementelor ”de procesat” de către creier, din punct de vedere al mediului de viață, fapt ce a atras dezvoltarea continuă a neocortexului, specializarea acestuia și, în consecință, creșterea dimensiunilor generale ale creierului…

Acum se intuiește (și chiar se argumentează de mai mulți autori) trecerea la vânătoarea persistentă (care presupuen rănirea viitoarei prăzi și urmărirea acesteia până ce aceasta poate fi capturată din cauza epuizării) ce a apărut în urmă cu 2–4 milioane de ani.

Aceste milioane de ani au determinat căderea progresivă a părului de pe corp și translarea în genetica ulterioară a hominidelor, ca necesitate a termoreglării organismului, a cărui răcire era facilitată de căderea părului (care păr oricum cădea deoarece mediul extern era extrem de hidratat).

Și, iată că ”drumul” nostru a ajuns la Homo Habilis (Handyman — Omul bun la toate; Zinjanthropus — Omul Africii de Est)… Cu toate că eu și autorii parcurși și acceptați nu credem că este vorba doar despre Africa…

Voi argumenta puțin această ”credință”…

Sunt vremuri în care, cert, începuse migrația primatelor, spre toate mediile geografice accesibile… Chiar modul de viață al maimuțelor actuale este dovada, ele având permanent tendința de a domina un anumit teritoriu ”vital”…

Și, odată cu creșterea populației, în special masculii sunt alungați… Chiar și populația feminină, mai ales în condiții de ”spațiu” cu resurse reduse… Ori, prin această realitate, iată de ce se ajunge la un fel de cerință a migrației…

Și, dacă luăm în calcul milioanele de ani de evoluție a proto-humanoizilor, fără a mai face speculații cu referire la posibilele dezvoltări ”individuale” de populații hominide și în alte zone geografice, este evident că ”maimuțele” noastre au urmat o linie de litoral, extensie maximală, acoperind tot teritoriul african și eurasiatic.

Dar, despre migrații, metisări, etc ceva mai târziu. Să revenim la Homo Habilis!

Acesta este una din cele mai vechi ramuri umane, descoperit în 1960 în Tanzania (cu „provenienţă” clară din Sediba), cea care dovedeşte spiritul social al strămoşilor adevăraţi ai omului. Acesta stăpânea focul cel puțin în diverse forme oportuniste și folosea ca unelte lemnul, piatra, atât neprelucrată cât și prelucrată (siturile arheologice unde s-au găsit fosilele erau „masiv populate” de unelte de piatră).

Există și numeroase dovezi că uneltele din os ajunseseră la un adevărat apogeu al dezvoltării, fiind descoperite numeroase vârfuri de săgeată din os desăvârşit prelucrate, fibule, ace de cusut şi multe, multe alte forme de unelte, toate din os, piatra fiind folosită în special la uneltele care necesitau o mare longevitate la folosire.

Acesta a ”trăit” acum 1,5–2,1 milioane de ani, dar există numeroase controverse cu privire la această perioadă.

La fel cum există unele controverse legate de acest hominid că ar fi folosit uneltele de piatră, cu toate că cele mai vechi unelte de piatră descoperite, de acum 2,6 milioane de ani, pot fi ”corelate” ca fiind prima dată utilizate de Homo Habilis (existând unele dovezi că uneltele de piatră sunt folosite de acum 3,39 milioane de ani de către australopithecine).

Din aceste motive se consideră că Homo Habilis ar fi nimic altceva decât o evoluție clară a ardipithecinelor și australopithecinelor (în special prin mixurile genetice născute de asemănările „compatibile”).

Care, ținând cont de ideea inițiată anterior cu privire la migrații, poate extinde masiv teritoriul ”de evoluție”…

În acest sens intervine un fapt deosebit de interesant că prin aceste locuri tanzaniene au fost descoperite şi alte fosile umane, aparţinând unor alte specii (descoperire făcută uneori chiar de acelaşi cercetător), dovedind clar atât existenţa mai multor linii evolutive umane cât şi convieţuirea acestora împreună (cale ce întăreşte concluzia mixului genetic la rezultanta ce va fi concretizată în Homo Sapiens).

Oricum ar fi, din punct de vedere al oamenilor de ştiinţă, cam în aceste vremuri se realizează separarea clară dintre precursorii omului şi cei ai primatelor (faţă de cea genetică ce apare a fi acum 7 milioane de ani), eventual și desprinderea liniilor evolutive spre primatele actuale.

De remarcat că, această „linie” evolutivă, Homo Habilis, prezenta un creier mare, compatibil cu activităţile de mare adaptabilitate impuse de cerințele de mediu, de normele sociale ale momentului, de utilizarea din ce în ce mai specializată a limbajului verbal, de stăpânirea unui mare număr de unelte şi tehnici, etc.

Într-o evoluție paralelă, eventual de succesivitate, apare Homo Ergaster, considerat de unii autori a fi punctul de plecare de pe “platoul bazal” reprezentat de liniile lui Homo Habilis, de unde apar ramificaţiile către Homo Erectus şi Homo Antecessor, acesta fiind ultimul exemplar al liniei evolutive umane care putea a fi denumit “omul maimuţă”, de aici existând delimitări de aspect clare, atribuibile omului.

Cert este că avem de a face cu o perioadă destul de identică cu cea a australopitecilor și australopitecinelor în care se dezvoltă, selectează, etc liniile de hominide paralele cu cele ale evoluţiei către omul modern (Homo Sapiens)…

Din acest adevărat punct de ramificare reprezentat de Homo Ergaster, se va desprinde o linie de evoluţie paralelă reprezentată de Homo Erectus, Homo Floresiensis și alte specii descoperite, sau nedescoperite.

În final, amintiți-vă de calculul genetic legat de o populație „izolată” de 100 de indivizi a căror „propagare” de mutație genetică are nevoie de doar 5.000 de mutații pentru a ajunge de la o primată la Homo Sapiens sau orice altă formă de hominid!

Metisarea masivă, absolut posibilă în populații care nu au cum să observe micile diferențe genetice, se va generaliza destul de sigur pe fondul milioanelor de ani și, mai ales, pe fondul creșterii „masei” de fond genetic atrasă de numărul mare de indivizi.

Deci, oricine dorește să tragă concluziile și să interpreteze corect materialele ce vor urma! Mulțumesc pentru înțelegere!

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …