(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …

Homo Erectus, chiar și Habilis

Primii urmași „atestați” ai umanității

(English)

A venit momentul să trecem acum la primul strămoș adevărat („atestat”) al omenirii predominant Homo Sapiens, „specia” Homo Erectus!

Un exemplu cert în sensul afirmației de mai sus este reprezentat de Homo Erectus — Omul Java (Pitecantropus Erectus), această specie fiind considerată de unii cercetători chinezi a fi baza de pondere maximă evolutiv-genetică a rasei galbene (fie și de „revenire târzie” a genei).

Există unele studii care afirmă că „prezența” Erectus ar fi mai nouă, de câteva zeci de mii de ani, dar chiar și astfel, componenta de metisare se confirmă și, mai ales, demonstrează prin imposibilitatea infuziei „Erectus” la acest nivel că gena era atotprezentă pe teritoriile asiatic orientale (poate și în „vechea lume”: Europa, Africa, Asia) și doar infuzia Sapiens s-a realizat în urmă cu câteva zeci de mii de ani (cam similară perioada de difuzare dar, continuarea acestor „raționamente” va fi dezbătută în materiale viitoare).

Pentru celelalte specii sau rase, Homo Erectus se constituie a fi doar o bază evolutivă de plecare spre speciile și rasele ”final” exprimate în Homo Sapiens…

Așadar, acest hominid apare cam acum 2 milioane de ani, moment în care Sahara reîncepe să devină deşert determinând turmele de mari ierbivore să migreze spre zonele Asiei şi Europei, hominidele acestor vremuri, în special Homo Erectus migrând odată cu ele (dezvoltându-se ”particularizat” și independent ulterior în special în zona Estului Îndepărtat şi în zona Chinei).

Acesta avea o capacitate craniană ”la jumătate” faţă de omul modern dar dublă faţă de cea a cimpanzeului. Dimensiunile sale medii erau reprezentate de 1,8 metri (6 ft) înălţime, 75 kg (165 lbs) greutate, capacitatea craniană de 900 cc, locul preferat de viaţă fiind platourile stâncoase cu sau fără prezenţa peşterilor.

Ca o paranteză, omul actual, al zilelor noastre, Homo Sapiens, prezintă numeroși indivizi cu această capacitate craniană, fără a se diferenția în ceea ce s-ar putea numi, ”persoane înapoiate”.

Revenind la Erectus, acesta „poseda” corpul unui campion, acesta fiind „născut” să alerge în postura bipedă, având picioare lungi, balansând alergarea cu mişcarea braţelor. Acum sistemul de răcire ”modern” al organismului (glandele sudoripare şi sistemele asociate) şi pielea lor pierde părul căpătând aspectul omului modern, împinge aspectul homidelor spre cel actual.

Studiul scheletului lui Homo Erectus demonstrează faptul că strămoșii omului erau alergători de elită, cu o ridicată capacitate de efort și o rezistență ieșită din comun, în aceste vremuri născându-se și forma piciorului ”modern”, cu tendonul lui Achile alungit, cu prindere pe calcaneu ce favorizează alergarea îndelungată și sprinturile ”pe vârfurile picioarelor”, contribuind de asemenea la forma plantară actuală.

Un alt detaliu ”corelat” cu cel prezentat anterior, este cel legat de pierderea părului corporal ce pare să fi început în urmă cu 3 milioane de ani, de la stadiile inițiale de dezvoltare ale speciei umane (de pe vremea lui Lucy).

Acest lucru se datorează în special datorită ”vânătorii persistente” practicate de specia umană (care aleargă prada fără încetare, eventual aceasta fiind rănită, fără a da șansa acesteia de a-și răci trupul, inclusiv accelerând ritmul pierderilor sanguine în cazul existenței rănilor) dar care determină cantități imense de transpirație la nivelul trupului uman, fapt ce a favorizat în timp pierderea părului corporal în sprijinul acestui efort de răcire.

De o importanţă deosebită este faptul că această dezvoltare spre efort permite o dezvoltare deosebită a dimensiunilor creierului, participând la dezvoltările legate de „cerinţele” modului de viaţă al acestora.

Un exemplu „des citat” în acest sens este legat de tehnicile de urmărire a vânatului, omul acelor timpuri fiind deja „beneficiarul” unui lung proces de exerciţiu de proiecţie logică, vânătorul fiind pus permanent în ipostaza de a interpreta urmele animalelor, de a intui mişcările acestuia şi tot ceea ce ar mai fi legat de a se „proiecta” în comportamentul animalelor, de a descoperi, testa, dezvolta noi și noi forme de comportament, strategii, tactici, etc.

Urmele găsite “pe lângă aceştia, prin aşezările lor, etc” (ce merg până în urmă cu 1.300.000 de ani) nu dovedesc că erau adevăraţi vânători (dar cu siguranță sunt primii dovediți în special prin asocierea cu migraţiile turmelor de ierbivore).

Apoi, aceştia foloseau sistematic uneltele de piatră (rămânând multiple urme ale ingeniozității și tehnicilor lor), dar şi altele cum ar fi suliţele de lemn (cu vârf „întărit” termic/ în foc) şi bâtele, dar este evident că erau şi vânători cu ”armament adecvat”.

În urma acestor realităţi, faptul că trăiau în grupuri mari, triburi, alături de procesul de vânătoare clar coordonat, relevă o dezvoltare clară a unui limbaj bine structurat, care să permită acţiunile organizate solicitate de comunităţile mai mari, de succesul tehnicilor de vânătoare şi multe, multe altele.

Dovezi clare în acest sens ar fi semnele de vindecare osoasă ce nu puteau fi “realizate” decât în condiţiile în care persoana era îngrijită de către cei din jur. Un alt exemplu în acest sens este descoperirea craniului unui bătrân care a trăit mult, mult timp fără dantură, dovedind, de asemenea, că acesta a fost îngrijit de grup.

La fel, de la ei, vin şi primele semne de credinţă în supranatural şi faptul că acesta folosea focul în mod organizat, pregătind unelte, gătind hrana, inclusiv protejându-se cu ajutorul acestuia.

De la ei vin primele dovezi, fie ele și indirecte, ale poveştilor spuse în jurul focului, comunicării active în timpul vânătorilor, educaţia dată copiilor sau adulţilor prin viu grai… De la ei se nasc primele mari legende ale umanităţii, primul om fiind cel care şi-a putut povesti povestea sa.

Ca un efect secundar, utilizarea focului și a hranei gătite a determinat creșterea sociabilității grupurilor umane care, acum, aveau motive suplimentare de trai în comun (pe lângă cele de legături de sânge, de protecție, de vânătoare organizată, etc).

La rândul lor, grupurile umane au favorizat mimetismul educațional al copiilor, permițând un mai rapid progres al transmiterii deprinderilor, tehnicilor etc de supraviețuire, de vânătoare, etc. crescând capacitatea de cooperare de la vârstele cele mai fragede.

Punctul de plecare al acestuia este foarte probabil în Africa de Est, în valea Marelui Rift, dar aceasta a migrat pe întreg teritoriul disponibil pe Terra, formând primele societăți umane, populând pentru prima dată mare parte a spațiului terestru.

Studiile diverse au relevat că migrațiile umane au startat din vremurile acestui Homo Erectus, acum 1,8 milioane de ani, datorită schimbărilor atrase de un val masiv de erupții vulcanice care au modificat clima din savanele Africii.

Procesul a fost foarte, foarte lent (fiind foarte posibil să nu fie altceva decât progresul transferului genetic și metisare), grupurile de Homo Erectus urmând migrațiile animalelor ce formau hrana acestora, deviind ulterior spre alte grupuri de animale, ajungând astfel pe suprafața întregului pământ.

Legat de migraţiile permanente, caracteristice vieţii de nomad, apare experienţa construirii de locuinţe temporare, ce va sta la baza viitoarelor locuinţe la urmaşii lui Homo Erectus. Şi, un alt detaliu, la acest hominid apar primele dovezi ale purtării de haine, necesar în special zonelor temperate și reci.

Un exemplu de confirmare a migrațiilor este reprezentat de ”Omul Java”, relativ identic lui Homo Erectus, dacă nu chiar exact această specie ce evoluează permanent de la acest reper temporar de 2 milioane de ani, migrează și este descoperit în Java, chiar dacă scheletul descoperit are vârsta de doar 800.000 de ani.

Este vorba despre descoperirea, în urma unei căutări de a început în Insulele Sumatra (pe atunci “Indiile Olandeze de Est”), în octombrie 1889, finalizată în Insulele Java, în octombrie 1891 (întregul proces fiind finalizat în 1892, apoi în Amsterdam în 1895 cu eşec total, descoperirile fiind recunoscute mult mai târziu), a ceea ce a fost denumit a fi “Omul Java”, ce a trăit acum 800.000 de ani. Tot în această perioadă, în Africa trăia încă ceea ce a fost denumit a fi “Homo Erectus”.

”Băiatul Turkana” a dovedit faptul că acești indivizi aveau o copilărie foarte scurtă, devenind adulți la aproximativ opt ani. Aria ”Broca” era aproape la fel de dezvoltată ca și cea umană, dar să nu uităm de diferența dintre creierul uman modern și cel al lui Homo Erectus, fapt ce dovedește utilizarea unui limbaj foarte evoluat.

Legat de creier, datorită creșterii dimensiunilor acestuia a crescut și necesitatea de aport de hrană, consumul actual al creierului uman fiind în jur de 24% din totalul consumului organismului, ceea ce ar determina la Homo Erectus valori cuprinse între 10 și 15% din resursele de energie ale organismului.

Acest consum, în condițiile de culegător (agricultura fiind o ocupație ce a aparținut exclusiv, cel puțin din punct de vedere al practicilor sistematice, lui Homo Sapiens, fiind, practic, inventată de acesta), nu putea asigura necesitățile energetice, motiv pentru care este evident că acest tip uman era un vânător predilect.

Şi, în final, un detaliu aparent minor, este reprezentat de faptul că diferenţe de dimensiune dintre mascul şi femelă aproape se anulează, fiind momentul de consacrare a societăţii matriarhale (chiar dacă liderul rămânea ”cel mai destoinic şi inteligent membru al comunităţii”) ce va domina mileniile până aproape de perioada antică.

Apoi, de la această specie se pare că începe să se formeze coloana vertebrală în formă de ”S” specifică omului modern. Dar această formă specifică este un dezavantaj ce dovedește încă odată evoluția omului din primate care se deplasau predominant pe patru membre, mersul biped aducând multe probleme coloanei vertebrale.

Toate acestea se datorează faptului că, evolutiv, discurile intervertebrale au ca punct de plecare un ”proiect” care nu prevedea mersul biped, astfel că, la mersul biped, aceste discuri sunt suprasolicitate (în special cele din curba toracică, în frunte cu apexul).

Ar fi multe altele de prezentat dar este bine să reținem că, linia care, desprinsă din Homo Ergaster, va trece sau va fi simultană cu Homo Erectus și va merge spre Homo Sapiens, cu eventualele ramificaţii “paralele” este cea care startează cu Homo Antecessor şi apoi Homo Heidelbergensis, din care se va desprinde Homo Neanderthalensis şi Homo Sapiens (cu evoluţii diferite, ca specii diferite).

Un alt exemplu al diversificării evolutive a speciilor de hominide ar fi și descoperirea în decembrie 1912, prezentată la Londra, a unei noi “verigi lipsă”, ceea ce a fost denumit a fi “Omul Dawson” sau “Omul de Piltdown”, după locul descoperirii ce s-a dovedit a fi trăit acum un milion de ani.

Apoi, la Johannesburg, Africa de Sud, 1924 (12 octombrie) se descoperă o urmă fosilizată a interiorului unei cutii craniene a unei “verigi lipsă”, denumit iniţial “Omul de Taung”, după cariera de marmură unde a fost descoperit, cunoscut în zilele noastre ca fiind “Australopithecus Africanus”, ce a trăit acum două milioane de ani.

Ca o paranteză, în grota Taung, unde a fost descoperit băiatul de la Taung, a fost descoperită o „pată pe calcar” asociată unei picturi rupestre a unui copil vânat de un vultur de mari dimensiuni. Pictură infirmată, bineînțeles, dar mintea umană poate sugera multe.

Cu această ocazie, “leagănul” omului este “legat” pentru prima dată de Africa, începând cu 1925, chiar dacă şi această descoperire a fost iniţial puternic contestată, confirmată abia după 40 de ani.

Pasul următor este reprezentat de descoperirea în Tanzania (17 iulie 1959), a unei fosile denumită “Creatorul de unelte”. Acesta era puternic maimuţă, beneficia de o dantură deosebit de puternică şi de o musculatura ce avea nevoie de o creastă craniană pentru a se ancora musculatura masticatorie masivă. Pe baza acestuia au continuat cercetările ce vor fi încununate cu descoperirea lui “Homo Habilis”, în 1962.

Dar, în mod distinct (şi demonstrat ştiinţific), totul în ceea ce privește Homo Sapiens „începe” acum 72–75.000 de ani, când temperaturile globale ale Terrei scad apreciabil pentru o foarte lungă perioadă de timp, calotele polare cresc imens în dimensiuni şi, ceea ce este mai important, nivelul oceanului planetar scade enorm, circuitul apei în natură este perturbat masiv, suprafeţele deşertificate se extind apreciabil pe fondul creșterii imense a uscatului prin intermediul litoralului şi, evident, scade semnificativ accesul la hrană al hominizilor acelor vremuri…

Evident că, mai devreme sau mai târziu, hominidele vor proceda la o migraţiune sistematică pentru supravieţuire.

Dar această migrație nu va fi exclusivă pentru Sapiens, el urmând să fie produsul final, vârful prezenței genetice, al acestei migrații care nu a însemnat altceva decât o metisare masivă, cu perpetuarea ”celor mai bune gene”.

Nu voi mai intra în detalii dar, în total, au fost 6 mari specii care au populat Terra, mixul dintre acestea definind omul zilelor noastre… (În materialul viitor vom „detalia” despre principalele ”specii” menționate de cercetători)

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)….(Cuprins)…..(Next)

… …