(Previous)…..(Cuprins)…..(Next)

……

Renașterea cyberpunk-ului și alte detalii de la începutul anilor ’80

Pe

(English)

După cum afirmam în episodul anterior, ideile sunt, într-un fel sau altul, derivate din idei anterioare, asemenea urcării pe o scară, treaptă cu treaptă, într-o evoluție a cunoașterii…

Astfel, în evoluția cronologică a „serializării” filmelor ultimilor 50 de ani, anul 1982 ne aduce „Blade Runner”…

Un film regizat de Ridley Scott, care a marcat un punct de cotitură în istoria science fiction-ului, fiind o adaptare după romanul “Do Androids Dream of Electric Sheep?” scris de Philip K. Dick (publicat în 1968)…

Un roman a cărui „temă centrală” explorează întrebarea dacă androizii (de fapt replicanți) pot gândi și simți, Rick Deckard, protagonistul atât al romanului, cât și al filmului, având misiunea de a elimina androizi care au scăpat „de control”, totul „plasat” într-un viitor întunecat, poluat și supraaglomerat (care a „alimentat” transpunerea pe ecran într-o viziune fascinantă a unui viitor distopic).

Conceptul de creație artificială apare „din cele mai vechi timpuri” la scriitori precum Mary Shelley, cu romanul ei “Frankenstein”, unde, deși nu vorbim încă de roboți în sensul modern, astfel de creații pot fi considerate precursori ai conceptului de android sau ființă artificială.

Sau în cazul R.U.R. (Rossum’s Universal Robots) de Karel Čapek (1920), care a introdus termenul de “robot” și a explorat tema revoltei mașinilor… Ideea autorului a fost sugerată de fratele acestuia, Josef Čapek, care era pictor, din termenul slav „rab” (sau „rob”) care însemna „sclav” „alături” de „rabota” care era relativ similar, însemând „muncă necondiționată”, sau “robota”, care în limba cehă însemna “muncă silnică” sau “servitute”, termen folosit pentru a descrie munca obligatorie pe care țăranii trebuiau să o presteze pentru feudal sau om/ individ aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să aibă dreptul de a-l omorî…

În timp, sensul cuvântului “robota” s-a extins, ajungând să desemneze orice muncă repetitivă sau servilă, termenul “robot” căpătând sensul de “ființă artificială care execută munci repetitive”…

În acest sens ar fi bine să nu uităm de „creațiile cinematografice ulterioare” reprezentate de Metropolis (1927 — un film mut care prezintă o societate futuristă divizată în clase, unde roboții joacă un rol important) sau Forbidden Planet (1956 — un film de science fiction clasic care explorează tema inteligenței artificiale și a psihologiei roboților)!

Apoi, odată cu avansul tehnologiei și industrializarea, ideea de mașini automate și a utilizării lor, a început să prindă contur în literatura science fiction, scriitori precum Isaac Asimov introducând conceptul de roboți în povestirile sale (formulând și celebrele „Trei Legi ale Roboticii” — I, Robot de Isaac Asimov, 1950).

Apoi vin anii ’50 — ‘60, în care contextul Războiului Rece și amenințarea nucleară au alimentat imaginația scriitorilor SF, care au explorat scenarii apocaliptice în care roboții și inteligența artificială erau utilizați ca arme de distrugere în masă.

În anii ’70, conceptul de robot s-a diversificat, aparând androidi cu aspect uman și cyborgi, combinații între om și mașină, creații care au fost adesea portretizate ca fiind ambigue, capabile atât de „bine”, cât și de „rău”.

Iar „tema” din „Blade Runner” (inclusiv din romanul lui Philip K. Dick) semnifică un fel de moment „inaugural” al acestei „manifestări”, prefigurând anii ’90 și 2000 când, odată cu dezvoltarea inteligenței artificiale, conceptul de robot a evoluat, roboții devenind mai autonomi și mai capabili de a lua decizii complexe.

Inclusiv continuarea „eticii” din „Blade Runner”, unde au apărut întrebări etice legate de responsabilitatea pentru acțiunile roboților și de posibilitatea ca aceștia să dezvolte o conștiință proprie, unde replicanții sunt ființe complexe, cu emoții și conștiință de sine, care luptă pentru a-și revendica dreptul la viață.

De altfel, replicanții sunt capabili să simtă durere, să iubească și să urască (unii replicanți, precum Roy Batty, se luptă cu propria lor identitate și cu durata limitată a vieții lor, născându-se o luptă interioară îi poate conduce la acțiuni impulsive și violente), ceea ce îi face mai asemănători oamenilor decât mașinilor, revoltându-se nu din dorința de a distruge (fiind „vânători” pentru a supraviețui, fiind obligați să se apere), ci pentru a-și apăra existența și pentru a scăpa de o viață de sclavie, ceea ce îi face personaje tragice și fascinante, la bază fiind conflictul între creator și creație, între exploatator și exploatat.

Și, pentru a finaliza această dezvoltare „incipient adolescentă”, și cu ajutorul acestor opere se poate afirma că se va ajunge la romanele sau filmele Neuromancer de William Gibson (1984 — Unul dintre romanele fondatoare ale cyberpunk-ului, ce prezintă o lume întunecată, dominată de corporații și hackeri, unde roboții joacă un rol crucial în conflictele dintre diferite facțiuni), Terminator (1984 — robotul asasin, dar și, ulterior, protector), Data (din Star Trek, ce „apare” pentru prima dată în 28 septembrie 1987 în episodul “11001001”, sau “The Naked Time” în versiunea americană), Ghost in the Shell (serializat din 1988, din benzile desenate ale lui Masamune Shirow, un manga cyberpunk care explorează teme legate de identitate, conștiință și natura umanității într-o lume dominată de cyborgi și inteligența artificială)… Bla, bla (voi dezvolta în timp multe detalii în acest sens)…

Și, să nu uit să vă amintesc, într-un fel de descriere a acestor „pași memorabili” inițiați (sau continuați) de „Blade Runner”, se înscrie și coloana sonoră, realizată de compozitorul grec Vangelis (care se remarcase anterior, în 1981, în muzica „cinematografică”, prin filmul „Chariots of Fire” — nu este genul science fiction, dar este o realizare „de excelență”).

Anterior, în genul „Science Fiction”, se remarcase coloana sonoră a filmului „2001: A Space Odyssey” (1968), realizată de Richard Strauss și György Ligeti, considerată o adevărată capodoperă, cu piese precum “Also sprach Zarathustra” care au devenit sinonime cu explorarea spațială.

Astfel, se „lansa” un fel de „listă de cerințe” necesare unui film de genul science fiction, reprezentată de realitatea că muzica trebuie să creeze o atmosferă specifică, fie ea futuristă, întunecată, misterioasă sau epică, temele muzicale trebuie să fie ușor de recunoscut și să rămână în mintea spectatorului, coloana sonoră trebuie să se potrivească perfect cu imaginile filmului, subliniind emoțiile și acțiunile personajelor și, de ce nu, cele mai bune coloane sonore aduc elemente noi și originale în gen, extinzând limitele muzicii de film…

Fără a mai aminti de serialele de televiziune, a căror coloană sonoră ajunge să fie asemenea unei „chemări”, a unul „apel”, de a vizualiza noul episod, prin crearea unei „senzații” de familiaritate și unitate….

Unde, de exemplu, coloana sonoră realizată de Robert Cooper (ca și compozitor principal) pentru serialele de televiziune, Stargate SG-1 (1997–2007) și Stargate Atlantis (2004–2009), avea acest efect pentru mine (personal), fără a mai lua în considerare că a jucat un rol esențial în crearea atmosferei unice și memorabile, devenind parte integrantă a experienței de vizionare a acestor seriale, contribuind la consolidarea lor ca adevărate fenomene culturale.

Sau, de exemplu, care dintre „bătrânii genului” nu își amintește coloana sonoră a filmului „Star Wars” (1977) realizată de John Williams, care a creat o partitura orchestrală epică, cu teme memorabile care au captivat audiența la nivel global și au devenit un fel de standard pentru coloanele sonore ale filmelor de science fiction? Sau de temele muzicale ale franchisei „Star Trek”?

Apoi, de ce nu, „Alien” (1979), unde Jerry Goldsmith a compus o muzică înfricoșătoare și tensionată, perfect potrivită pentru atmosfera întunecată a filmului.

Este foarte adevărat că stilul muzical și tehnicile de compoziție se schimbă în timp, reflectând evoluția tehnologiei și a gusturilor publicului, sau intervine alegerea compozitorului și a stilului muzical care este cert influențată de viziunea regizorului, dar la fel de adevărată este „prezența evolutivă a coloanei sonore”.

Poate de aceea, în anii ce vor urma „evolutiv”, este ciudat (poate auditoriul nu are „ureche muzicală”) să nu îți amintești în aceste timpuri, de coloana sonoră a filmelor:

• Contact (1997), unde Alan Silvestri a creat o coloană sonoră care combină elemente orchestrale și electronice, reflectând tema comunicării cu extratereștrii.
• Gravity (2013), unde Steven Price a compus o muzică minimalistă și tensionată, care amplifică senzația de izolare și singurătate a protagonistei.
• Interstellar (2014), unde Hans Zimmer (un bătrân compozitor de coloane sonore „de excelență” pentru cinematografie) a compus o partitura emoționantă și vastă, care subliniază dimensiunile cosmice ale filmului.
• Ex Machina (2014), unde Jeff Russo a compus o muzică electronică minimalistă și tensionată, care subliniază natura tulburătoare a inteligenței artificiale și a relației dintre om și mașină.
• Blade Runner 2049 (2017) unde Hans Zimmer a creat o continuare demnă pentru coloana sonoră originală, păstrând atmosfera melancolică și futuristă, dar adăugând elemente moderne.
• sau Dune (2021): unde (același) Hans Zimmer și asistentul său, Benjamin Wallfisch, au creat o partitura epică și atmosferică, care capturează grandoarea și misterul universului Dune.

Chiar și în cazul serilelor de televiziune de gen (science fiction și „asimilabile”) se remarcă prin:

• Stranger Things (2016–actual) unde Kyle Dixon și Michael Stein au creat o coloană sonoră sintetică și nostalgică, care evocă atmosfera anilor ’80 și a filmelor horror ale acelei perioade.
• Westworld (2016–2022) unde Ramin Djawadi (cel care a compus și „iconica” coloană sonoră din „Games of Thrones”; 2011–2019) a compus o muzică orchestrală întunecată și tensionată, care reflectă complexitatea temelor abordate în serial.

Gata, sper că nu v-am plictisit cu „derapajul” meu muzical! Dar „ambianța”, „percepția” generală a unei realizări „Science Fiction”, va cuprinde din ce în ce mai semnificativ ansamblul emoțional „multimedia complet”, „amprentabil”, „separând” și chiar „alungând” cititorii spre ecran (unde, în timp, o masă imensă de „receptori” de „science fiction” vor fi „asimilați” de jocurile video). Să revenim la „Science Fiction”!

Și, da, „Blade Runner” are în 2017 o continuare, sub titlul Blade Runner 2049. Deci…

Este „rândul” filmului „Tron”… Un pionier în domeniul filmelor științifico-fantastice, fiind unul dintre primele care a explorat vizual și conceptual lumea digitală, explorând teme complexe precum identitatea, realitatea și consecințele tehnologiei.

Regizat de Steven Lisberger, filmul a fost o adevărată aventură pentru publicul acelor ani, oferind o perspectivă unică asupra unui univers creat din coduri și circuite, povestea lui Kevin Flynn, un programator de geniu (ce va deveni el însuși un program), care este aspirat în interiorul unui supercomputer pe care l-a creat, trezindu-se într-o lume digitală, un labirint de programe inteligente care luptă pentru supraviețuire, alăturându-se unei rebeliuni împotriva tiranicului program MCP, care își dorește să preia controlul asupra lumii reale.

La momentul lansării, efectele vizuale ale lui Tron erau uluitoare, filmul folosind o combinație de animație tradițională și grafică pe computer pentru a crea un univers digital vibrant și captivant, filmul lăsând o amprentă de durată asupra culturii pop, inspirând generații de designeri, artiști și creatori de filme, fiind considerat un clasic al science fiction, având un impact semnificativ asupra dezvoltării efectelor vizuale în film.

Iar „impactul” s-a extins și în alte „domenii”, cum ar fi influența asupra modei, costumele din Tron devenind iconice, stilul cibernetic al filmului influențând moda și designul, sau în domeniul jocurilor video, pe baza filmului, fiind create mai multe jocuri video, permițându-le fanilor să exploreze lumea digitală a lui Tron.

Într-un fel de final, în 2010, a fost lansată o continuare a filmului, intitulată Tron: Legacy, care a adus povestea lui Kevin Flynn într-o nouă eră.

Pentru acest 1982, ar mai fi ceva de spus și despre „The Thing” și „Xtro” de care am amintit într-un episod anterior…

Acum este rândul lumii serilelor de televiziune, care par încă în așteptare…

În acest an apar „serializări” cum ar fi:

• Voyagers! (dezvoltat în perioada 1982–1983, un singur sezon, 20 de episoade de o oră, serial care a încercat să îmbine elemente istorice cu explorarea spațială, într-un format de călătorie în timp, dar care a fost „amendat” de „audiență” din cauza bugetului și a tehnologiei disponibile la acea vreme, efectele speciale fiind destul de simple, chiar dacă ideile creative ale scenariului compensau această limită),
• Q.E.D. (un SciFi de 6 episoade de o oră, care este destul de asemănător ca idee, dar care nu are legătură cu universul Q.E.D. ce va fi dezvoltat mult mai târziu de către Motohiro Katou, via manga, în Japonia, printre care aș putea aminti de Q.E.D.: Shômei shûryô),
• inclusiv animația „Il était une fois… l’espace” (ce se va dezvolta între 1982 și 1983, cu 26 de episoade de 26 de minute, abordând teme complexe precum explorarea spațială, originea vieții, teoria Big Bang-ului într-un mod accesibil și captivant pentru copii).

Cât despre cuvântul „scris”, 1982 se remarcă prin lansarea romanelor (science fiction, evident):

• Neuromancer de William Gibson (se pare că autorul a început să scrie romanul în acest an, lansarea urmând a fi abia în 1984), considerat unul dintre romanele fondatoare ale cyberpunk-ului (un subgen al science fiction-ului care explorează intersecția dintre tehnologie, societate și individual), ne introduce într-un viitor întunecat, dominat de corporații gigant și de realitatea virtuală, protagonistul, un hacker numit Case, este angajat într-o misiune periculoasă care îl va duce în adâncurile cyberspațiului.
• The Running Man de Stephen King, publicat sub pseudonimul Richard Bachman, un thriller distopic în care un bărbat este urmărit într-o vânătoare de oameni organizată de un reality show sadic, explorînd teme precum supravegherea, manipularea maselor și consecințele tehnologiei (roman ce va inspira viitorul film).
• Cerberus: A Wolf in the Fold de Alan Dean Foster, continuare a seriei “Humanx” ne prezintă o societate umană care a colonizat o planetă extraterestră și se confruntă cu o nouă amenințare: o creatură misterioasă și puternică, care va fi continuat în același an de Charon: A Dragon at the Gate, tot din seria “Humanx”, continuând aventurile coloniștilor umani, care se luptă pentru supraviețuire într-un mediu ostil.

Și am scris deja destul de multe cuvinte despre acest an în science fiction…

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)…..(Cuprins)…..(Next)

……