(Previous)…..(Cuprins)…..(Next)

……

Anul Aliens și al Magului ce se năștea în anii ’80

Pe

(English)

1986 ne aduce cel mai bun film din seria Alien, reprezentat de „Aliens” (sub „bagheta” lui James Cameron), despre care am „discutat” în episoade anterioare…

Apoi, ar fi „The Fly” (regizat de David Cronenberg), care a devenit un clasic al genului horror dar, este o reinterpretare modernă a unei povești clasice, explorând teme întunecate precum identitate, transformare și consecințele științei necontrolate care s-a remarcat prin efectele speciale inovatoare pentru acele timpuri (transformarea progresivă a protagonistului, Seth Brundle, într-o creatură hibrid om-muscă, este prezentată într-un mod visceral și extrem de convingător).

Și, de ce nu, „The Wraith”, un film care, deși nu a avut același impact cultural ca “The Fly”, rămâne o peliculă interesantă pentru fanii filmelor de acțiune și science fiction, fiind o combinație între un film de curse de mașini și un thriller cu elemente supranaturale, într-un stil specific anilor ’80 (constituindu-se ca un fel de „capsulă a timpului” a acelor timpuri), povestea bazându-se pe un spirit care se întoarce pentru a se răzbuna (un fel de idee pentru Ghost Rider ???).

Și „Dead End Drive-In”, un film care te poartă într-un viitor distopic (destul de unic, în care Australia este cuprinsă de haos și unde un cinema în aer liber devine un simbol al controlului și opresiunii), unde un cuplu tânăr, Jimmy și Carmen, se trezesc prinși într-o capcană de-a dreptul bizară, reprezentată de un cinema în aer liber transformat într-un adevărat lagăr de concentrare pentru cei marginalizați de societate.

Din punct de vedere al serialelor de televiziune, 1986 se remarcă prin Alf (care a rulat între 1986 și 1990, cu un total de 104 episoade de 30 de minute).

ALF, acronim pentru Alien Life Form, este un extraterestru pufos și glumeț care s-a prăbușit cu nava spațială în garajul familiei Tanner, iar personalitatea sa excentrică, combinată cu un apetit insațiabil pentru pisici, l-a făcut instantaneu iubit de public (ce va iniția, prin tema similară și, de ce nu, succesul serialului, peste 10 ani, serialul de „3rd Rock from the Sun”).

Serialul este construit pe baza interacțiunilor amuzante dintre Alf și familia Tanner, precum și a încercărilor lui Alf de a se adapta la viața pe Pământ (în “3rd Rock from the Sun” întreaga familie Tanner este, de fapt, o echipă de extratereștri deghizați în oameni, cu o misiune științifică), glumele fiind deseori bazate pe situații absurde și pe umorul specific al anilor ’80 (în timp ce “3rd Rock from the Sun” are un umor mai inteligent și mai subtil, progresul fiind evident).

Ar mai fi serialul Outlaws (realizat între 1986 și 1987, cu 12 episoade de o oră) vine cu o combiție de elemente din două epoci complet diferite: Vestul Sălbatic și anii ’80, premisa de a avea un grup de cowboy transportați în viitor și de a-i vedea cum se adaptează la o lume modernă este cu siguranță inedită.

Ideea de a amesteca genurile western și science fiction este îndrăzneață și oferă un teren fertil pentru situații comice și intrigi interesante, fără a „pierde din vedere” potențialul de satirizare reprezentat de contrastul dintre valorile și obiceiurile cowboyilor și lumea modernă, folosit pentru a satiriza aspecte ale societății contemporane acelor vremuri.

Și Starman (1986–1987, cu 22 de episoade de o oră), un serial „inspirat” de succesul filmului cu același nume (Starman) și care continuă povestea lui captivantă.

De data aceasta, în centrul serialului se află relația dintre extraterestru și fiul său uman, o legătură complexă și emoționantă, care explorează teme universale precum identitatea, apartenența și dragostea, cu extraterestrul și fiul său fugind de agenții guvernamentali și căutând indicii despre trecutul lor.

Chiar și în cazul „cărții tipărite” activitatea pare ceva mai „slabă”, prin afirmarea continuării romanului The Ender’s Game, sub numele Speaker for the Dead realizată de Orson Scott Card și a romanului Count Zero a lui William Gibson, apoi The Ragged Astronauts de Bob Shaw, Marooned in Realtime de Vernor Vinge și Black Genesis de L. Ron Hubbard (sub „mențiunea” premiilor Hugo)…

La care se „adaugă” The Forge of God de Greg Bear, The Uplift War de David Brin, Vergil in Averno de Avram Davidson, When Gravity Fails de George Alec Effinger, The Falling Woman de Pat Murphy și Soldier of the Mist de Gene Wolfe (sub „mențiunea” premiilor Nebula).

Dar, din acest an, se poate discuta despre prezența din ce în ce mai evidentă a jocurilor video, a căror ascensiune devine evidentă (avansul tehnologic deschide aceste noi manifestări).

Discutăm despre o adevărată „Eră a jocurilor arcade” care avea rareori tangență cu jocurile cu specific „Science Fiction”, dar acestea nu lipseau, acestea fiind mai degrabă excepții decât regulă, multe dintre jocurile video având o premisă simplă, concentrându-se mai mult pe gameplay decât pe narațiune, elementele SF fiind adesea folosite ca o temă de fundal, fără a fi explorate în profunzime.

Dar, în aceste „vremuri” (1986), ca o precizare cu caracter „precursor” pentru ”Science fiction” (fără a aparține genului), apare jocul video „Super Mario Bros” (lansat la data de 13 Septembrie 1985, în Japonia, pentru consola Nintendo Entertainment System (NES)), un platformer 2D care a revoluționat industria și a pus bazele unei francize care continuă să încânte milioane de jucători, fiind în plină ascensiune, „propagând” în public jocurile video mai mult decât și-ar imagina o persoană „neavizată”.

Pentru a înțelege vremurile acelea, voi „face o paranteză” amintind și de Tetris (un joc care a depășit barierele timpului și ale culturilor, fiind unul deosebit de cunoscut în aceste timpuri, devenind chiar un termen folosit asemenea unei jigniri corelate cu „primitivitatea manifestării” de jucătorii actuali — „Lasă-te de acest joc și du-te și joacă Tetris!”).

Ideea inițială a jocului a apărut în 1984, lansarea oficială și distribuția pe scară largă devenind „ceva mai complexă”, din cauza unor probleme legate de drepturile de autor și de contextul geopolitic al acelei perioade.

Alexei Pajitnov, creatorul jocului, dezvoltă Tetris în Uniunea Sovietică, jocul fiind destinat să fie un program de testare pentru computere.

La mijlocul anilor ’80, Tetris începe să se răspândească în rândul programatorilor și pasionaților de computere din Uniunea Sovietică (și din „blocul sovietic” sau, oficial, „dincolo de Cortina de Fier” — să n-aud comentarii deoarece, în România, am trăit personal acele vremuri și, la finele lui 1985 jucam „Tetris”, copiate și distribuite pe casete audio BASF — așa se realiza transferul software în acele vremuri și nu pe cunoscutele „floppy”, pe o „clonă” Atari produsă și distribuită „local”, via „cluburile” de informatică, România fiind deseori campioană la așa-numitele „Olimpiade de Informatică”), iar în 1986, Henk Rogers, un antreprenor american, descoperă Tetris la o expoziție de electronice în Budapesta și își dă seama de potențialul comercial „Vestic” al jocului.

Abia la sfârșitul anilor ’80, începe o adevărată “cursă” pentru obținerea drepturilor de distribuție a Tetris (datorită „problemelor” legate de drepturile de autor în Uniunea Sovietică și a relațiilor tensionate dintre Est și Vest, procesul de licențiere a fost unul îndelungat și complicat).

Astfel că, abia în 1988, Henk Rogers obține în cele din urmă drepturile de distribuție a Tetris în Japonia și începe să-l lanseze pe diverse platforme, inclusiv Nintendo Game Boy, versiune care a devenit un fenomen global și a contribuit enorm la popularizarea atât a jocului, cât și a consolei Nintendo Game Boy.

Deci, pe baza acestei „introduceri”, revenind la lumea „Science Fiction” se putea discuta acum despre Space Invaders (1978, un joc arcade care poate fi considerat unul dintre primele exemple de joc video cu tematică spațială) și Elite (1984, considerat unul dintre primele jocuri video spațiale cu elemente de simulare, ce permitea jucătorilor să exploreze o galaxie vastă, să tranzacționeze mărfuri și să participe la lupte spațiale).

De exemplu, jocul video Elite este considerat a fi unul dintre pionierii genului simulator spațial și un adevărat reper în istoria jocurilor video.

Lansat inițial în 1984 (pentru computerele BBC Micro și Acorn Electron), Elite a reușit să creeze o experiență de joc incredibil de bogată și complexă, având în vedere limitările tehnologice ale acelei epoci.

De ce a fost remarcabil (cel puțin pentru mine)? Spre deosebire de majoritatea jocurilor din acea vreme, Elite oferea jucătorilor o libertate aproape nelimitată de a explora o galaxie vastă, plină de sisteme solare, planete și stații spațiale, combinând elemente de comerț, luptă spațială, explorare și chiar elemente RPG, permițând jucătorilor să își construiască propria poveste în cadrul acestui univers vast.

Deși grafică era foarte simplă după standardele moderne, pentru acea vreme, reprezentarea 3D a navei spațiale și a spațiului cosmic era o adevărată inovație, permițând „emularea” de economie simulată, cu prețuri ale mărfurilor care fluctuau în funcție de cerere și ofertă, jucătorii putând deveni comercianți, pirați, vânători de recompense sau exploratori, alegerea fiind complet a lor.

În acest „Univers” puteai descoperi noi sisteme solare, planete și stații spațiale, creându-ți propria hartă a galaxiei și, de ce nu, suplimentar, puteai avansa în „carieră” (pe măsură ce acumulai experiență și bani, puteai îmbunătăți nava ta spațială, obține noi arme și echipamente și avansa în rangul diferitelor facțiuni). Idee ce va fi „explorată” magistral în viitorul Univers X…

A, da, inevitabil, se putea discuta și despre jocurile video Star Wars, bazate pe populara saga cinematografică…

În aceste timpuri se „juca” deja Star Wars (lansat în Mai 1983 în SUA, dezvoltat de Mike Hally, un designer de jocuri cu experiență în crearea de jocuri arcade), un joc de tip FPS, platformer, de acțiune pentru Atari 2600 (o platformă „greșit” aleasă, deoarece primul PC își începuse de câțiva ani evoluția, și, de asemenea consolele „actuale”) care a introdus elemente SF într-un format accesibil pentru publicul larg.

Jocul simula atacul asupra Death Star, așa cum este prezentat în primul film Star Wars, jucătorii controlând o navă spațială pentru a distruge diverse ținte în timp ce evită obstacolele.

Acesta folosea grafica vectorială (fiind printre primele jocuri video care utilizau această „tehnologie”), oferind o reprezentare 3D a navei spațiale și a mediului înconjurător, o tehnologie relativ nouă la acea vreme care a impresionat mulți jucători și a demonstrat potențialul de a adapta filme și seriale de succes în jocuri video, deschizând astfel calea pentru o industrie a jocurilor video bazate pe licențe (pe baza unui mare succes comercial, devenind rapid unul dintre cele mai populare jocuri arcade ale anului, „atrăgând” și un sequel, Star Wars: Return of the Jedi, lansat în 1984).

Și, în final, este momentul să completez acestă „nouă lume” (acest „Nou Univers”, al Magului) cu Legend of Zelda, lansat inițial pentru Nintendo Entertainment System (NES), în Japonia pe 21 februarie 1986, (punând bazele uneia dintre cele mai iubite francize de jocuri de aventură), revoluționând genul jocurilor RPG, de aventură, introducând concepte precum lumea deschisă și explorarea liberă.

Ca o precizare necesară, deși unele elemente din jocurile The Legend of Zelda, în special în titluri mai recente precum Breath of the Wild, ar putea părea a avea accente science fiction (tehnologii avansate, ruine ale unei civilizații antice, etc.), în general, seria Zelda este clasificată ca fiind fantasy.

Totuși, am menționat-o, deoarece, din punctul meu de vedere, este o completare a ansamblului „inițiator” al jocurilor video de gen „Science Fiction” cu „poveste” (în special pe linia RPG-urilor și a dezvoltărilor „asociate”), ce vor contribui clar la expansiunea universului „Science Fiction”-ului la nivel global.

Merticaru Dorin Nicolae

(Previous)…..(Cuprins)…..(Next)

……