Capitolul 2 – Confuzie

(English)

Vulpi părea mult mai mare decât în realitate. Acum părea aproape de dimensiunea unui lup.

Și se îndepărta de ea, oprindu-se din când în când, ca pentru a o invita să o urmeze.

„Unde?” se pomeni Ana întrebând.

Dar o urma, fără dubii. Atrasă irezistibil de un fel de curiozitate. Spre, ce?

Abia atunci, Ana percepu coridorul imens prin care se deplasa, cărarea pavată cu dale de piatră, sau de marmură, de culori diferite, surprinzător de vii.

Și, de fapt, ea nu pășea. Pur și simplu se deplasa, de parcă era transportată de un fel de bandă rulantă.

– „Hei, Vulpi, încotro mergem?” sosi întrebarea ei, punând-o în încurcătură din cauza „fără rostului” ei.

Dar Vulpi întoarse capul spre ea și, „făcându-i cu ochiul”, o încurajă, iar, să o urmeze.

Ana avu tendința să o refuze. Dar, curiozitatea…

Percepând o oboseală ciudată în picioare, se așeză în șezut.

Banda rulantă oricum o deplasa. Ce rost are să obosească suplimentar, inutil?

Și, trecu un timp indefinit, dar, cu certitudine, adormise de câteva ori… De oboseală, de somn sau de plictiseală. Mai conta?

Se trezi într-o lumină intensă.

„Hei, unde sunt?” se întrebă sărind în picioare, pe aceeași bandă rulantă…

– „Mai avem puțin! Aproape am ajuns”, se auzi o voce din fața sa, cu certitudine dinspre Vulpi.

– Wow, Vulpi, de mult timp nu mi-ai mai vorbit.

– „Da, cam de când aveai nouă ani”, preciză Vulpi ciudat de zeflemitor.

– „Ce este cu tine”? solicită Ana mirată. „Iar ești supărată pe mine? Cu ce am mai greșit?”

– Nu, nu sunt, doar ne grăbim. Derzelas nu are prea mult la dispoziție și, înainte de a ajunge la Kotys ar fi bine să…

– Derzelas? Kotys? interveni Ana.

– Derzelas este „Vraciul cel Mare”, Kotys este „Marea Mamă! descrise plictisită Vulpi. Uite, am ajuns!

Ana se afla în fața unui fel de templu grecesc, dar diferit… Doar părea similar… Coloanele erau mult mai groase, pereții păreau foarte încărcați cu basoreliefuri ce reprezentau scene de viață cotidiană din antichitate, spațiile dintre ele fiind ciudat de mici…

Dar, intrară în sala templului, ghidați de un fel de cavaler cu armură. Fără să vrea își aminti de paladinii din multe jocuri care i-au plăcut de-a lungul timpului…

– Bun venit, Bendis! Sau Ana? completă cavalerul, aliniind oblic sprâncenele sale stufoase, într-o mirare ironică.

– Ana! preciză surprinsă indicându-se cu degetul arătător al mâinii drepte.

– Derzelas! completă cavalerul, întinzând palma spre ea, ca și cum ar dori să îi strângă mâna.

Un flash luminos, de mare intensitate, o orbi efectiv, indiferent la gestul Anei de a-și acoperi protectiv ochii cu palmele…

Nu vedea nimic de atâta lumină. Nici măcar nu avu altă reacție. Doar închise strâns ochii.

După un timp, doar ridică palmele și începu să caute, să pipăie ceva prin marea de lumină care nu lăsa să se întrezărească ceva.

Da, nu auzea nimic, nu vedea nimic… Afară de lumină… Nici măcar nu părea că poate să vorbească. O muțenie a confuziei.

De aceea se așeză iar în șezut, îmbrățișând genunchii cu brațele sale. Ce altceva să facă?

Chiar își ascunse ochii presându-i pe brațe…

Și, timpul trecea… Plictisitor. Chiar ațipise de mai multe ori…

Din când în când, retina îi transforma percepția de lumină intensă în flash-uri, asemenea unor pete ce păreau a fi cenușii, sau negre… Era prea multă lumină…

La un moment dat, percepu pe dosul palmei, mângâierea fină, liniștitoare a plușului blăniței lui Vulpi. Și, instinctiv, deschise palma și începu să o mângâie pe cap și gât, fără a o vedea.

Putea percepe doar lumina, dar știa că este Vulpi. Și asta o liniștea, o ancora de ceva în neantul luminii, în imobilitatea timpului…

Deodată, flash-ul dispăru la fel de instant de cum apăruse.

Era așezată pe un fel de banchetă de marmură, asemenea unei tăblii încovoiate, destul de confortabilă, cu picioarele învelite de trupul lui Vulpi, care părea că toarce asemenea unei pisici.

– Cu toate că vulpile sunt, de fapt, un fel de câini, gândi Ana ciudat de plăcut afectată.

– Bendis, nu avem prea mult timp la dispoziție! interveni Derzelas.

Bendis? De ce l-ar mai contrazice? gândi Ana amuzată.

– Am reparat temporar trupul Anei. Va fi nevoie de mai multe asemenea ședințe, care să suplimenteze eforturile tale, pentru a trece peste încercările la care vei fi expusă în viitorul ei apropiat. Dar misiunea ta este aceeași, neatinsă!

– Păi, nu văd cum aș putea ieși din mecanismele materiei în care mă manifest! afirmă repezit Bendis.

– Comportament tipic ție, în reprezentarea Anei! Să dai mereu vina pe oameni sau evenimente! Am mai discutat asta. Și, oricum, eu mi-am făcut treaba!

Și Derzelas făcu cu dosul palmei un fel de gest de îndepărtare pe care Ana îl resimți asemenea unui nou flash luminos. Și, după ce trecu senzația de lumină, se afla în fața unui alt fel de templu, ceva mai diferit, greu de recunoscut ca aparținând unei civilizații anume.

– Bine ne-am regăsit Bendis! se auzi vocea unei femei din interiorul templului.

Ana păși în templu, cu un sentiment de amestec ciudat între teamă și curiozitate.

– Hai Bendis, îndrăznește! De fapt Ana, se corectă femeia invitând-o cu un gest larg al mâinii.

– Kotys? întrebă temător Bendis.

Ce întrebare stupidă, de parcă nu era evident, se mustră Ana – Bendis.

– Da draga mea, eu sunt! Observ că Derzelas și-a făcut treaba și starea ta de confuzie s-a diminuat, cât să putem discuta serios.

– Oricum îmi transmiteai asta energetic, se pomeni spunând ca un fel de admonestare Bendis – Ana.

De unde știam asta? gândi destul de stupefiată Ana.

– Draga mea, nu avem acum timpul disponibil pentru tot felul de clarificări. Vei înțelege de ce! Am nevoie doar de acceptul tău pentru o viitoare întâlnire cu Zamoksha.

– De ce nu mă iei peste rever, așa cum a făcut-o ciudatul ăla de Zelas, sau cum zicea că-l cheamă, să mă trezesc direct la Zeamă ăla, sau cum i-ai zis? răspunse destul de arogant Ana.

– Da, da, își spuse parcă pentru ea Kotys. Starea de confuzie pare destul de accentuată, spuse pe același ton. Dar, hei! apelă ea la atenția Anei. Eu nu sunt doar linia de inițiere a majorității feminine de prin aceste zone ale materiei, ci și cea care pedepsește, chiar sacrifică pe cei care se comportă asemenea ție! statuă pe un ton hotărât, efectiv amenințător.

– Scuze, scuze! îngăimă Ana – Bendis.

– Adună-te și ieși cât mai repede din starea aceasta de confuzie! Poate că data viitoare nu mă vei mai găsi în toane, să-i zicem bune. Am nevoie de acceptul tău! Zamoksha sau nu?

– Cred că da, cred că da…

Apucă Ana să mai spună, înainte ca femeia Kotys să se folosească de același gest cu dosul palmei, pe care l-a folosit Derzelas.

Și, da, știa că urmează un flash luminos și că se va trezi altundeva…

Merticaru Dorin Nicolae