(Previous)….(Cuprins)…..(Next)
… 
…
Linia hominidelor ancestrale
Cum evoluția începe cu mult înaintea primului hominid
(English)
Cred că ați parcurs deja miile de cuvinte din materialele anterioare și, astfel, voi începe reamintind o scurtă concluzie.
Simbiotul „vieții” s-a dezvoltat pas cu pas, prin participarea fiecărei celule, apoi a fiecărui „individ” ce a apărut și evoluat…
Ca să înțelegeți afirmația anterioară vă voi plictisi puțin „științific”, concentrându-mă pe primate (pentru a fi la obiect și cât mai general)… Fără a mai reaminti de tipare, de fiecare pas făcut de evoluție ce se regăsește într-un fel în noi, ca sisttem, simbiot, bla, bla…
Să spunem că, la o primată din lanțul evolutiv către om, a apărut o mutație ce se va propaga prin reproducere mai departe.
Credeți că această mutație va crea noua specie?
Luând în calcul rata de reproducere a primatelor actuale, un studiu din anul 2012 relevă că aceasta este, în medie, de 1,9 pui pe femelă pe an (de la 0,5 pui pe femelă de gibon pe an la 4,2 pui pe femelă pe an pentru lemuri).
Durata de viață medie a primatelor este mai mare decât cea a altor mamifere. Un studiu din 2008 a constatat că durata de viață medie a primatelor este de 26,3 ani. Cu toate acestea, această durată de viață variază de la specie la specie, de la 13,8 ani pentru marmosete până la 49,6 ani pentru macacii cu nas lung.
Pornind de la constatarea că primatele de talie medie (de genul cimpanzeilor) trăiesc în grupuri de 50–100 de indivizi și folosind formulele de estimare ale geneticienilor, ajungem la rezultatul că, o singură mutație genetică se propagă în acel grup (familie) într-un interval de 7.500–10.000 de ani.
Ei bine, oamenii de știință afirmă că, această mutație (care are și ea o „formulă” de ajustare de „frecvență a mutației”) este necesar să se „propage” la un grup populațional de cel puțin 500 de indivizi (alții „înaintează” valori mult mai mari, de ordinul zecilor de mii).
Apoi intervine un fel de procent de „beneficiu” al acelei mutații (fără să uităm că sunt și mutații degenerative), apoi rata de propagare a grupurilor populaționale, un coeficient legat de selecția naturală (empiric, dar bazat pe datele istoric obținute cu ajutorul fosilelor), bla, bla, bla, bla, bla… (respectul meu pentru oamenii de știință, dar sunt enorm de multe detalii pe care le rezum „artistic” pentru cititorii ce nu au cum să își dăruiască zeci de ani din viață pentru a le parcurge)
Se deduce că ar fi fost posibile aproximativ 5.000 de mutații majore pentru a se ajunge de la o primată la Homo Sapiens.
Care mutații, în cei 40–50 de milioane de ani analizați, vor reprezentate de mutații care afectează dimensiunea, forma sau culoarea corpului, mutații care afectează comportamentul sau inteligența, mutații care afectează rezistența la boli sau la alte amenințări, mutații somatice, fiziologice, bla, bla…
Ciudat, nu-i așa? Mai puțin de 5.000 de mutații…
Apoi, vine o descoperire destul de verificată, numită „izolare reproductivă”… Despre ce credeți că este vorba?
Această izolare reproductivă poate fi cauzată de factori geografici, cum ar fi o schimbare a cursului unor râuri sau ale unui ocean, sau de factori biologici, cum ar fi diferențele în comportamentul de împerechere, sau factori de selecție naturală, sau bla, bla.
Apoi „diferențierea genetică” ce poate fi cauzată de mutații sau de selecție naturală… Care „diferențiere” duce spre speciile care au dispărut și cele care au rămas pe calea evoluției în funcție de un coeficient de „durată de viață a speciei”, apoi „nivelul de amenințare”, bla, bla, bla, bla, bla (chestii foarte științifice, formule, etc)…
Cert este că, „drumul” către Homo Sapiens, Homo Erectus și „ceilalți”, cuprinde mai multe etape decât vă imaginați, fiecare pas fiind realizat de fiecare individ (primată) în parte ce a participat la această evoluție.
În sprijinul acestei afirmații vine un procent de 2–4% recunoscut de lumea științifică ca fiind zestre genetică de la omul de Neanderthal (la europeni și asiaticii de nord vest).
Apoi, tot lumea științifică acceptă că, diversitatea genetică a omului modern poate fi „estimată” prin intermediul frecvenței alelelor (o alelă este o variantă a unei gene). Frecventa alelelor este procentul de indivizi dintr-o populație care poartă o anumită alelă.
Studiile au arătat că frecvențele alelelor variază semnificativ între diferite populații umane. Acest lucru sugerează că există o mare diversitate genetică între oamenii moderni, care se „învârte” în jurul valorilor de 4–5.000 (interesant, nu-i așa?).
Un alt mod de a măsura diversitatea genetică este prin intermediul numărului de mutații genetice. Mutațiile genetice sunt modificări ale ADN-ului. Numărul de mutații genetice dintr-o populație poate fi folosit pentru a estima vârsta acesteia.
Bla, bla, bla, bla, bla…
Cert este că, fie și estimativ, Homo Erectus are o reprezentare de 20–25% în genele omului modern, alături și de alte „moșteniri” (cum ar fi ce a Neanderthalienilor).
La toate acestea se adaugă realitatea că, studiile au arătat că oamenii moderni au o rată relativ scăzută de mutații genetice, acest lucru sugerând că populația umană „modernă” este relativ tânără (cu majoritatea mutațiilor manifestate anterior „condiției” moderne).
În final, pe baza acestor studii, se poate estima că diversitatea genetică în Homo Sapiens ar putea fi de aproximativ 10%. Acest lucru înseamnă că aproximativ 10% din genomul uman este diferit de la un individ la altul.
Deci, am „aflat” de „stiva” de mutații și avem destule detalii pentru a trece la o prezentare cronologică a unor detalii despre „omul ancestral”!
Cele mai vechi ”urme” ale mamiferelor ce vor deveni primate apar în urmă cu 50 milioane de ani (specia Natharctus Tenebrosus), pe o planetă care se încălzea permițând existența junglelor dense, cu alimente abundente, în special fructe.
Asemenea unei „mici paranteze”, surpriză, oamenii de știință „avansează” chiar datarea acum 55 de milioane de ani, linia primatelor fiind „împinsă” în această zonă cronologică de faimoasa fosilă „Ida”, pentru care „Natharcus” este doar un „verișor” „nord-american”…
„Ida” este o fosilă remarcabil de bine conservată (schelet aproape complet, inclusiv țesuturi moi și chiar conținut stomacal) care permite „scindarea” evolutivă dintre lemurienii și primatele primitive, „ancestrale”, ea fiind o „verigă lipsă” între diferite specii de adapiforme (Darwinius massilae — adapidele fiind o ramură a arborelui de primate care duce la lemurii moderni) din Eocen (Eocen: 55–34 milioane de ani în urmă).
Dar, totuși, remarcați că primatele atribuibile a fi „strămoșii” noștri „evoluau” cam de prin acele vremuri!
Primul element de ”conexiune”, pe lângă cel de a vorbi despre un mamifer, este reprezentat de viața de cățărător și mâna palmată cu degetul mare divergent și celelalte degete lungi, cu unghii în loc de gheare.
”Conexiune” care, în cel mai cert mod de cuviință, să poată fi corelată cu primatele, cu ceea ce este Sapiens ca ”ordin”.
Această adaptare, a ”mâinii palmate” se datorează faptului că aceste prime primate erau animale de mici dimensiuni și exploatau posibilitatea de a se hrăni de pe ramurile subțiri, adaptarea unui deget relativ opozabil indicând acest lucru.
Alți autori/ cercetători plasează momentul apariției strămoșilor noștri undeva acum 30 de milioane de ani dar, toate aceste primate, cele care interesează evoluţia omului sunt grupate sub denumirea de “Homininae”.
Dar, cu toate acestea, urmează un drum evolutiv lung… Dacă ar fi să comprimăm aceşti 30 de milioane de ani într-un singur an, drumul de la maimuţă la om ar însemna perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 28 decembrie. Şi marea migrație a omului modern cu rezultatul ei ce constă în cucerirea întregului pământ de către Sapiens ar fi undeva în dimineaţa zilei de 31 decembrie… Aşadar…
Există unele referinţe ştiinţifice ce plasează „primul pas spre Homo Sapiens” ca fiind aşa-numitul „Purolopithecus”, ce a trăit acum 30 de milioane de ani în pădurile tropicale ale actualei Mediterane (care pe atunci era un ocean, Africa și peninsula Arabică nefiind unite de Asia).
Această specie de primată era „aproape” maimuţă şi trăia în copaci dar, deoarece era deja un animal de talie mai mare, evolutiv a dezvoltat mersul biped pentru a folosi avantajul mersului pe ramurile groase ale arborilor și al hrănirii facile de pe acestea.
Se presupune că, de la acest moment, grupurile sociale ale acestei specii au făcut primii paşi spre organizarea socială, cu elemente cum ar fi paturile de vegetație şi zone de dormit în arbori, fapt ce a atras dezvoltarea unor reguli sociale în care empatia şi simpatia „se imprima” în genele şi tipologia comportamentală a indivizilor, inclusiv în manifestarea somatică și tisulară, cu referire aproape expresă la creier și ceea ec este corelat cu acesta.
Tot acum se presupune că, în condițiile creșterii siguranței individului datorită grupului, a apărut somnul prelungit, considerat a fi un factor deosebit de important în dezvoltarea funcţională creierului (şi nu neapărat a dimensiunilor fizice ale acestuia).
Credeți că sunt deducții fără o bază anume? Discutăm despre o perioadă evolutivă de aproximativ 20 de milioane de ani. Ca o comparație, de exemplu, gorilele au apărut acum 8–10 milioane de ani iar cimpanzeii acum 6–8 milioane de din aceeași linie de primate (total diferită față de evoluția strămoșilor noștri, primatele care au „dus” la Homo Erectus, Neanderthal, Sapiens).
Cum credeți că, evolutiv, vor ajunge gorilele sau cimpanzeii peste alte 10 milioane de ani, atât timp cât deja ele fac ceea ce am subliniat la comportamentul lui Purolopitecus?
Această perioadă de aproximativ 20 de milioane de ani, de la Tenebrosus la Purolopithecus, sau fie, doar la Purolopithecus, reprezintă perioada în care primatele-hominide pierd coada. În corpul nostru se regăsesc vestigiile legate de prezența cozii maimuțelor, urmă ce se află la baza coloanei noastre sub forma coccisului (apropo, gorilele și cimpanzeii mai au coadă?).
Și nu numai această ”urmă” este o înregistrare a trecutului nostru de primată, de maimuță.
Totul se datorează formelor de conviețuire de grup și a modificării mediului de tip ”social” ce a permis un fel de viață preponderent bipedă chiar și în condiții de ”cățărători”…
Viața în copaci a atras o altă modificare a ”strămoșilor” noștri, cea reprezentată de dispoziția globilor oculari, a ochilor dar și, cert, legată de percepția culorilor (estimată a fi undeva acum 23 milioane de ani). Specializare ce a apărut ca o consecință a nevoii de identificare a hranei, reprezentată majoritar de fructe, evolutiv, de-a lungul timpului.
Studiile au arătat că multe din primatele actuale disting o paletă limitată de culori datorită numărului redus de opsine (1 sau cel mult 2, față de om care are trei tipuri de opsine) din celulele receptoare retiniene ”cu conuri” din macula lutea (celulele cu bastonașe dând informații doar asupra prezenței și variației luminii fără a da informații despre culori).
Dar această percepție ”limitată” se datorează nu numai acestui număr redus de opsine ci și adaptării creierului de a percepe și interpreta informațiile primite datorită acestor opsine. Creier care, oricum, se adaptează permanent la stilul preponderent de viață, chiar și în timpul vieții unui individ și nu neapărat prin prin „punctul de plecare” reprezentat de transferul genetic…
Experimentele efectuate pe maimuțe confirmă faptul că ”inserția” de opsine suplimentare atrage posibilitatea ”utilizării” informațiilor furnizate de acestea numai după o perioadă de adaptare. Dar percepția ”îmbunătățită” apare întotdeauna…
Mai mult, din studiile genetice rezultă că, numărul de opsine ale ochiului uman se datorează unei operații de copiere (duplicare) în ADN a informațiilor unei opsine deja existente, cu mici erori ce au atras dezvoltarea ochiului spre ceea ce cunoaștem a fi acum ochiul uman, cu percepția celor trei tipuri de lungime de undă a luminii, de bază pentru ochiul nostru (RGB — Roșu/ Red, Verde/ Green și Albastru/ Blue).
Dar această dezvoltare a vederii a atras, se pare, o diminuare a mirosului, deoarece acesta nu mai era atât de necesar atât timp cât vederea furniza principalele informații… În zilele noastre, peste 70% din informațiile recepționate de creierul uman are ca origine vederea, mirosul rămânând un factor al percepțiilor primare sau asociat acestora, în special la nivel inconștient.
Această constatare are la bază, în primul rând, prezenta a aproximativ 600 de gene legate de miros, dar care sunt inactive, datorită nefolosirii acestora de-a lungul timpului (natura funcționând după algoritmul ”folosește sau pierzi”). Deci, este vorba despre un proces îndelungat de pierdere, ce se pare că a startat în aceste timpuri, fără a pierde din vedere posibila lipsă de identificare a unei specializări nedescoperite, nestudiate.
Cronologic, vine acum momentul când placa tectonică a Africii a întâlnit placa Europei, schimbările climatice fiind majore, fapt ce a atras diminuarea masivă a pădurilor tropicale şi, astfel, a apărut necesitatea exodului, proto-hominizii migrând pe teritoriile Asiei şi Europei. De exemplu, Marea Mediterană şi-a diminuat imens dimensiunile devenind o mare moartă iar în Africa au început să se dezvolte masiv pădurile tropicale.
Astfel, a apărut un nou „pas” al hominidelor reprezentat de Sahelanthopus. Acesta ar fi primul hominid obligat să trăiască în condiții mixte, arboricol și terestru.
Din acest motiv postura bipedă se accentuează, uneltele accesibile din pădure devin general utilizate și, conform multor autori, se pare că au crescut interacţiunile sociale şi unele alte revelaţii evoluţioniste.
De exemplu, postura bipedă solicita noi feluri de abordare a vieţii intime, fiind clar că în această perioadă s-a generalizat practica peţitului (convingerii partenerei), fapt ce a atras întărirea relaţiilor intergrup bazate pe sentimente (empatie, relaţii afective etc — inclusiv sexul presupunea acum poziţionarea faţă în faţă).
Aceste ”afirmații” se bazează pe faptul că, viaţa acestor hominide depinde încă masiv de pădure, lucru ce atrage „adâncirea” inter-relaţionărilor sociale şi dezvoltarea relaţiilor profund umane. Care, oricum, este evident că se aprofundează, adaptează, de la o generație la alta, inclusiv la primatele moderne…
Şi, se pare că în această perioadă, în special datorită utilizării uneltelor primitive, ”brute”, a apărut agresivitatea „organizată”, descrisă în zilele de azi de termenul „război”, indiferent de motivul acestuia (dovadă stau şi comportamentele agresive organizate ale primatelor din zilele noastre-la cimpanzeii noștri este ceva normal).
Bineînţeles că acum, proto-hominidele încep să rafineze, să perceapă conceptul de moarte, de pierdere a fiinţei din ce în ce mai diferit față de trecut şi, foarte probabil, au loc primele ritualuri de înmormântare (fapt regăsit şi la cimpanzeii din zilele noastre).
Toate acestea ar putea părea speculații dar, prin ”evaluare indirectă”, comparativă, în aceste momente ale proto-umanoizilor, creierul se pare că avea dimensiunile primatelor din vremurile de azi și, în mod evident, nu putem suspecta pe strămoșii noștri că ar fi mult ”mai proști”…
Dar echilibrul tropical urma să se schimbe, undeva în urmă cu 10–11 milioane de ani, centrul și estul Africii urmând să fie puternic afectat pierzând în timp majoritatea pădurilor, deşertul Sahara urmând să separe partea nordică de cea centrală şi sudică, estul Africii şi zona asiatică devenind un fel de nou Eden al proto-hominidelor.
Apoi, abia cu 7 milioane de ani în urmă, apar primele urme ale apariției ierbii (deodată şi peste tot, parcă susţinând teoria câmpului unificat), determinând apariția savanelor cu turmele lor de ierbivore, determinând adaptarea primatelor “incipiente” la acest nou mediu, pe fondul diminuării habitatului legat de junglă/ pădure.
Această trecere la mediul de viaţă mixt dar preponderent terestru (viața arboricolă rămânând un fel de loc de refugiu, de locuință), a determinat evoluția primatelor spre mersul biped, eliberând mâinile care au început să evolueze „ferm” spre forma lor de utilizatoare de unelte.
Astfel, dezvoltarea hominidelor trece într-o nouă etapă, cu adevărat „explozivă”, în aceste timpuri fiind plasate punctele de start în evoluţia a numeroase specii înrudite.
Ca un fel de „aură” evolutivă, tot acum, determinările genetice (ADN) ne clarifică o rupere clară evolutivă a omului modern faţă de maimuţe, putându-se vorbi din acest moment de precursorii „Homininae”.
Cea mai veche apartenenţă la “Homininae”, se acceptă că ar fi “Orrorin Tugenesis” (orrorin = omul originar, descoperit în anul 2000 pe dealurile Tugen, provincia Baringo din Kenya, de echipa condusă de Brigitte Senut și Martin Pickford), ce a existat acum 5,7–6,1 milioane de ani (se estimează că perioada de existenţă a acestuia este acum 5–8 milioane de ani).
Acesta avea o dimensiune similară cu cea a unui cimpanzeu și avea dinți mici cu smalț gros, asemănători cu cei ai oamenilor moderni. Avea și un femur care indică faptul că putea să meargă în picioare, dar și să se cațere în copaci.
Descoperirea Orrorin a avut un impact semnificativ asupra înțelegerii evoluției umane timpurii. A demonstrat că bipedia umană a evoluat mult mai devreme decât se credea anterior.
Această descoperire duce la o concluzie că, linia de dezvoltare a omului nu ţine de linia “Australopithecinelor” (oamenilor maimuță) sau de cea a ardipithecinelor (o altă linie de oameni maimuță) ci este o linie simbiotă sau, cel mult paralelă cu aceștia (în special după confirmarea genetică a faptului că Omul de Neanderthal este o specie destul de diferită față de cea a hominidelor ce au dus la omul modern).
Acesta avea mers biped, dentiţie de tranziţie de la maimuţe la om dar ţine, încă, mai mult de evoluţia în mediul pădurilor/ junglei, motiv pentru care continuă ”atestarea” de ”mai mult maimuță” cu toate că s-au descoperit peste 20 de schelete până la acest moment care infirmă aceste considerații.
În acest context există și descoperirea, în anul 2001, în Ciad (regiunea de vest a Africii) a Sahelanthropus tchadensis, un hominid timpuriu, de către echipa cercetătorului Michael Brunet.
Fosilele Sahelanthropus tchadensis sunt formate dintr-un craniu aproape complet, fragmente ale maxilarului și dinți. Analiza acestor fosile a indicat că Sahelanthropus tchadensis ar fi trăit acum aproximativ 6–7 milioane de ani și ar fi fost biped. De asemenea, craniul avea o serie de caracteristici primitive, inclusiv o creastă occipitală proeminentă și o față relativ plată.
Descoperirea Sahelanthropus tchadensis a fost importantă deoarece acesta este unul dintre cei mai vechi hominizi cunoscuți, anterior descoperirii lui Orrorin tugenensis. De asemenea, a oferit o perspectivă mai largă asupra evoluției umane timpurii și a sugerat că bipedia umană a evoluat mult mai devreme decât se credea anterior.
Din ”linia” ardipithecinelor ar fi de amintit (în special datorită faptului că erau majoritar bipede) de Ardipithecus Ramidus, ce a trăit acum 4,4 milioane de ani și Ardipithecus Kadabba ce a trăit acum 5,6 milioane de ani, ambii înrudiți, ”găsiți” în depresiunea Affar din Etiopia, dar aceștia au o departajare clară spre linia cimpanzeilor, fiind foarte asemănători cu aceștia, fiind specii mult mai adaptate vieții în copaci/ arbori (dar având primele modificări de oase de bazin ce permit ipoteze că ar fi avut mers majoritar biped).
Alimentația lor era reprezentată majoritar de produsele vegetale (foarte asemănătoare cu cea a maimuțelor din zilele noastre) dar nu doar cele arboricole ci majoritar cele terestre. Este foarte posibil ca dezvoltarea carpienelor spre forma umană să se datoreze acestui tip de alimentație ”de culegător”, inclusiv ”înclinația” spre utilizarea uneltelor primitive, incipiente, utile în special în dezgroparea și prelucrarea rădăcinilor.
Există inclusiv indicii referitoare la o considerabilă viață socială a membrilor acestor specii precum și a unui detaliu aparent nesemnificativ, legat de o rată de creștere accelerată a puilor/ copiilor tuturor speciilor de linii primitive umane, maturitatea intervenind rapid, la vârste de 7–8 ani.
Un alt element clar determinat de studiile asupra ardipithecinelor este cel legat de dovezile clare asupra apariției limbajului articulat, al vocalizelor modulate, avansate față de limbajul actual al primatelor, comparabile cu cele ale unui copil uman actual.
Plus, o specializare a membrelor inferioare care prezintă o „dezlipire” a degetului mare faţă de trunchiul plantar, sugerând mersul predominant biped, aceste primate nefiind nici maimuţe, nici oameni. Tot acest „detaliu” sugerează și completează teoriile ce spun că mersul biped nu a apărut neapărat ca o consecinţă a vieţii în mediul deschis (savană, etc), ardipithecinele trăind fără dubii în păduri.
Ar mai fi ceva de prezentat… Fosilele hominidelor ancestrale au fost descoperite predominant (eventual doar în) Africa deoarece a rămas o zonă geografică destul de neatinsă de „mâna umană” (construcții, agricultură), are o stabilitate geologică deosebit de lungă, bla, bla…
Totuși, în alte zone geografice, „liniile evolutive umane” nu pot fi „justificate” doar de migrații ci, evident, de o prezență anterioară majoră a „ancestralilor” care au migrat inițial și au beneficiat de metisare ulterioară au evoluții similarr independente…
Ar mai fi multe de prezentat, de comentat, dar de aici începe linia proto hominidelor, cei socotiți de lumea științifică a fi indubitabil predecesorii noștri…
Merticaru Dorin Nicolae
(Previous)….(Cuprins)…..(Next)
… …